Mi-am dat demisia de la jobul din România și am plecat în Asia ca s-o faci și tu

Cu siguranță te-ai imaginat de multe ori călătorind în jurul lumii, într-o aventură nesfârșită, ca-n povestirile lui Jules Verne. Dar te-ai gândit vreodată și ce presupune asta cu adevărat și că de fapt nu-i așa imposibilă precum crezi? O să-ți povestesc experiența mea, după ce am decis să las tot și să plec în Asia fără să știu când mă voi întoarce.

Înainte să-mi dau demisia, lucram de aproape doi ani într-o multinațională, unde programul zilnic de opt ore și presiunea deadline-urilor erau într-un conflict permanent cu spiritul meu hoinar. Decizia de a pleca în cea mai imprevizibilă călătorie, pe o perioada nedeterminată, având la mine doar strictul necesar, a venit firesc. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș lua-o de la capăt fără nicio ezitare.

După ce m-am întors, m-am reangajat la aceeași companie, dar ar trebui să iei în calcul că asta nu-i posibil întotdeauna, așa că ar fi bine să ai o soluție de rezervă.

Cu demisia, treaba a fost simplă – după ce mi-am anunțat șefii, am găsit un înlocuitor și am stabilit de comun acord o perioadă de preaviz. Cel mai dificil a fost însă când le-am spus părinților. Mamei nu i-a venit să creadă nici până în ziua de azi că am fost capabilă de așa ceva, iar în ceea ce-l privește pe tata, sunt aproape sigură că și-ar fi dezmoștenit unicul copil dacă ar fi avut averi de împărțit. 

Deși știam că nimic nu mă va da înapoi din a-mi îndeplini visul planificat, gândit și trăit în subconștient de câțiva ani, am plecat totuși cu o strângere de inimă pentru că ei nu au fost de acord cu decizia mea. Așa că dacă știi că există riscuri că rudele să facă apoplexie la aflarea veștii, încearcă să pregătești terenul cu câteva luni înainte, ca să nu ai pe nimeni pe conștiință.

Încă de la început, mi-am zis că voi rămâne în Asia atâta timp cât îmi va permite buzunarul. Ca să pot ajunge în cât mai multe locuri, am decis să-mi închiriez apartamentul pentru șase luni, cu posibilitatea de prelungire. Am avut norocul ca prima cerere să vină din partea unui om de cuvânt, care a plătit chiria în avans. Cu cei 1 800 de euro am plătit rata, iar mica diferență rămasă s-a dus apoi pe cazări.

Odată ce-am rezolvat, măcar parțial, problema banilor, am început să pun la punct detaliile organizatorice. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr un bilet doar dus către Thailanda, pentru că am vrut că experiența să debuteze ca o veritabilă vacanță exotică. Cu trei luni înainte de călătorie, un bilet de avion cu destinația Phuket m-a costat 380 euro, cu bagaj de cală inclus.

Mi-am dat seama rapid că nu era vorba neapărat de locurile în care vreau să ajung, ci mai degrabă despre libertatea de a merge acolo unde îmi doresc, așa că nu am fost foarte strictă în ceea ce privește itinerariul. Am schițat totuși o listă orientativă, pentru a verifica perioada propice pentru călătorie, dar și ca să mă asigur că am toate vaccinurile necesare înainte să plec din țară. Mi-am făcut apoi programare la o clinică medicală, pentru a mi se injecta ser împotriva hepatitei A, difteriei și poliomielitei, febrei galbene și meningitei, ca să fiu protejată în caz că aș fi ajuns până-n India. 

Cele patru vaccinuri m-au costat în jur de patru sute de lei, însă înainte să le cumperi îți recomand să iei legătura cu cei de la clinică, să te asiguri că acceptă vaccinuri din exterior. Trebuie să mai ai în vedere și că majoritatea acestor vaccinuri conțin substanță activă și nu pot fi administrate simultan. De asemenea, trebuie făcute cu cel puțin două săptămâni înainte de plecare.

Obligatorie e și încheierea unei asigurări de călătorie, pentru că sigur vei avea nevoie de ea – fie ai călcat pe un arici de mare, te-a mușcat o maimuță sau ai făcut o indigestie, va trebui să mergi la medic, iar costurile nu sunt deloc mici. Eu am avut ghinionul să fac febra Dengue, boală pentru care nu există un tratament specific, și care m-a ținut în spital pentru patru zile.

Am mulțumit atunci Bunuțului că am fost prevăzătoare și am încheiat o poliță de asigurare înainte să plec. Deși comunicarea cu asiguratorul ar fi putut merge mai bine, măcar n-a trebuit să achit din buzunarul propriu cei patru mii de ringgiți ceruți la externare. Din păcate, nu a fost singura dată când a trebuit să merg la spital – nota de plată din Cambodgia a depășit 650 dolari americani. Experiența asta m-a maturizat și am ajuns să gândesc ca un om mare – mai bine dai două sute de lei la timpul lor decât de 30 ori mai mult atunci când ești prins la înghesuială.

Am văzut multe filme americane în care protagonistul pleacă în lumea largă cu o bocceluță în spinare, așa că am decis să îmi caut și eu un rucsac potrivit pentru o astfel de experiență, ergonomic și rezistent. Mi-ar fi plăcut să fie și cât mai ieftin, însă varianta optimă m-a făcut să scot din buzunar 560 de lei. Inițial, m-am gândit să nu iau multe cu mine, că până la urmă plecam în Asia, unde se presupune că găsesc de toate la prețuri mici, însă la final s-au adunat cam 30 de kilograme de lucruri pe care le-am considerat folositoare. 

După întoarcerea acasă, mi-am dat seama că aș fi putut să renunț lejer la boxa portabilă și cele trei cărți voluminoase, care mi-au agravat scolioza și m-au făcut să arunc vorbe grele în timp ce îmi cărăm rucsacul imens, la peste 40 de grade cu umiditate crescută. Unde mai pui că perna pentru gât și ochelarii de snorkeling s-au rupt după prima utilizare, cât să apuce să îmi pară rău că nu le-am lăsat acasă de la început.

În caz că vrei să pleci fie și numai pentru o perioadă mai scurtă, îți recomand să nu uiți să-ți iei medicamente pentru indigestie, insolație sau chiar antibiotice, precum și repelente pentru țânțari și creme SPF cu factor mare de protecție. Cu siguranță sunt mai ieftine în țară și, în plus, le ai la îndemână atunci când ai nevoie. În rest, câteva schimburi de haine subțiri și niște prosoape din microfibră ar trebui să fie suficiente. Nu căra în bagaj pălării – o să-ți ocupe spațiu considerabil și le găsești oricum la destinație la prețuri de până-n cinci dolari.

Nu am reușit să obțin viza pentru Thailanda de la ambasada din țara noastră pentru că nu aveam bilet de întoarcere. Mi s-a explicat că biletul de avion către Kuala Lumpur nu-i suficient pentru a face dovada că voi părăsi Thailanda, așa că am fost nevoită să solicit Visa-on-Arrival – VOA, care a fost eliberată la aeroport în mod gratuit. De trei ori ura pentru mine, pentru că nu am mai plătit la ambasadă două mii de bahți, echivalentul a 50 de euro, însă am fost obligată să scurtez perioada de ședere, ca să nu depășească 15 zile. 

Dacă îndeplinești toate condițiile acordării vizei, procedurile sunt simple. Recomand totuși s-o obții înainte de plecare, deși șansele să o prinzi în toane bune pe doamna Nina care îți verifică dosarul sunt mai mici decât probabilitatea de a câștiga la loto fără să fi cumpărat bilet. În Malaezia și Singapore vizele au fost eliberate tot în aeroport, moca și doar în Cambodgia am plătit 30 de dolari ca să intru în țară.

Deși a durat aproape o jumătate de zi să ajung în Thailanda, zborul mi s-a părut unul dintre cele mai plăcute. A fost ultima tangență cu ceea ce se cheamă confort cotidian, pentru că imediat după aterizare aveam să aflu cu adevărat ce înseamnă să călătorești în Asia. Făcând o retrospectivă, în afară de căruciorul pentru butelii și de roabă, am apelat la orice mijloc de transport posibil – bărci, songthaew-uri, tuk tuk-uri, scutere, autobuze și ia-mă, nene.

O singură dată am mers cu taxiul în Thailanda, mai mult de nevoie decât de voie, iar cursa de 18 kilometri a costat patru sute de bahți – aproximativ 50 de lei. De banii ăștia aș fi putut mânca vreo patru mese calde, așa că am înghițit în sec și mi-am promis că data viitoare să nu mai uit zicala aia din bătrâni, care zice că mersul pe jos face piciorul frumos. În schimb, în George Town, Malaezia, nu mi-am mai bătut capul cu folclorul, căci un drum cu Grab, un Uber de-al lor, a costat vreo cinci ringgiți, adică cinci lei, ce-i drept pe distanțe mai scurte.

Ca să ajung la cât mai multe plaje din diferite capete ale insulei, în Ko Lanta am închiriat un scuter cu două sute de bahți pe zi și am băgat în rezervor încă 50 de bahți. Cam același preț l-am plătit și în Langkawi, 75 de ringgiți pentru trei zile, însă aici a trebuit să las și un depozit de o sută de ringgiți, care a fost returnat la predarea scuterului. Nu-mi amintesc să mi se fi cerut permis pentru categoria A, deși sunt aproape sigură că-i legal să închiriezi un scuter dacă nu-l ai.

Pe bărci am plătit ceva mai mult, între patru sute și o mie de bahți pentru excursii organizate către diferite insule și între șase sute și 1 500 de bahți pentru ambarcațiunile de mare viteză, pentru că uneori asta-i singura modalitate de a ajunge dintr-un loc în altul. La ultima experiență de acest fel am crezut că nu mai ajung deloc, așa că dacă ai rău de mare, să nu te urci într-o astfel de barcă pentru nimic în lume. 

După externarea din spital, în George Town m-am răsfățat și cu o tură cu trishaw-ul, o bicicletă tunată sub formă de caleașcă, în care am stat ca o Cenușăreasa pe jumătate leșinată de febra, în timp ce ghidul meu pedala de zor. A meritat cu vârf și îndesat cei 25 de ringgiți, doar pentru efortul de a mă cara prin tot orașul, mai bine de jumătate de oră.

Înainte să plec din țară, am făcut rezervare la hotel doar pentru perioada șederii în Thailanda, adică două săptămâni. Pentru că nu am avut un plan bătut în cuie, am ales celelalte cazări la fața locului, pe criterii de proximitate, tarif și confort, în exact această ordine. Am stat atât la hoteluri cu infinity pool și priveliște către Petronas Towers, cât și în bungalouri în care șopârlele intrau printre scândurile distanțate.

Cel mai puțin am plătit 11 dolari pe noapte în Langkawi, pe o cameră cu paturi supraetajate, iar cei mai mulți bani i-am dat în Phi Phi, 42 dolari pe noapte. Deși atunci mi s-a părut scump, acum sunt de părere că prosopul umed, îmbibat în uleiuri esențiale, pe care l-am primit la sosire, a valorat mai mult decât un regat la acel moment. Contrar preconcepțiilor mele, hotelul din Kuala Lumpur a avut cel mai bun raport calitate-preț, oferind acces nelimitat la piscină infinity, pentru doar 20 dolari pe noapte. Am admirat orașul de la o înălțime de peste 30 etaje, în timp ce eram un fel de Mica Sirenă, doar că mai mare.

Cea mai proastă afacere am făcut-o în Singapore, unde am dat peste 40 dolari pe noapte pentru o cameră mică și insalubră, fără ferestre. Gândindu-mă totuși la cât aș fi putut plăti pentru un pic de confort în plus, cred că până la urmă n-a fost chiar atât de rău fără lumina naturală.

Pentru că la întoarcerea acasă am avut o escală de vreo nouă ore, am dormit și în aeroportul din Abu Dhabi, lungită pe un scaun ca un șezlong, pe care am întins păturica din avion. N-am comentat când m-am trezit înțepenită, pentru că a fost gratis.

Am ajuns la partea mea preferată și unul dintre motivele principale pentru care mi-am dorit să ajung în Asia: mâncarea. Știam că n-o să mor de foame atâta timp când există pad thai pe lume, însă afirmația s-a dovedit a fi pe jumătate adevărată pe parcursul călătoriei.

Am încercat să păstrez autentică experiența culinară și am mâncat mai ales street food și preparate locale, cu două mici excepții – în Cambodgia, unde a trebuit să mă mulțumesc cu Burger King, pentru că friptura cu furnici roșii nu m-a îmbiat deloc și apoi, la spital în George Town, când am comandat zilnic de la Mec, pentru că se zice că niște cartofi prăjiți fac minuni când ești suferind.

Cel mai des am consumat fructe, kilograme întregi de mango și papaya, jackfruit și ananas, care costau o nimica toată și care până-n ziua de azi mă bântuie cu gustul total diferit de ce încercasem până atunci acasă.

În rest, în Thailanda mi-am răsfățat papilele gustative cu vreo patru tipuri de curry, iar în Malaezia am mâncat cu poftă nasi lemak și nasi goreng. Cele mai delicioase mese au fost și cele mai ieftine – în Phi Phi am mâncat salată de papaya cu 60 bahți, iar în Kuala Lumpur am dat gata dintr-o suflare cam trei porții de roti canai, adică niște lipii cu sos, care au costat în total doar șase ringgiți.

Cel mai mult mi s-a părut că am dat pe un mango sticky rice, pentru c-am vrut neapărat să gust desertul într-un loc cu multe recomandări. Pentru asta am decartat 185 bahți, echivalentul a vreo trei porții de pad thai la tarabele cu street food, în timp ce în altă parte m-ar fi costat doar 50 de bahți. Nu regret nimic, dar știu că atunci am mâncat totul cu înghițituri foarte mici.

La început m-am ținut departe băuturile cu gheață, pentru că nu eram sigură de sursa de proveniență a apei și am vrut să evit o izolare forțată la domiciliu din motive tehnice. După ce am prins curaj, am început să beau din ce în ce mai mult lassi, o combinație de iaurt cu fructe și am cumpărat chiar și suc la pungă, de la o tarabă din piață. Cel mai des mi-am luat smoothie-uri din fructe exotice, pe care nu am dat mai mult de un dolar.

Alcool am băut destul de rar, în principal pentru că în țările musulmane prețul e destul de piperat, ca să descurajeze consumul. Am ajuns să mă gândesc de două ori care-mi sunt prioritățile când am văzut la un supermarket că o bere costă cât un orez cu carne. În Langkawi am găsit un duty free și am făcut plinul cu câteva beri la prețul de trei ringgiți sticla. 

Am ținut evidența sumelor pe care le-am cheltuit în timpul călătoriei atât pe categorii de costuri – transport, cazare, mâncare etc., cât și pe destinații și intervale de timp.

Per total, în Thailanda, bugetul pentru două săptămâni a fost de cinci sute de dolari de persoană, cu tot cu cazare, transport, excursii și mâncare.

Cea mai autentică experiență am avut-o în Malaezia, pentru că nu am perceput-o ca pe o vacanță, ci ca pe un mod de trăi, așa că și bugetul a fost influențat de asta: șase sute de dolari pe lună.

Fără îndoială, raportat la costul pe zi, cei mai mulți bani s-au dus în Singapore, asta și pentru că acolo găsești destule obiective turistice unde îți vine să-ți lași banii – am cheltuit acolo peste 250 dolari în cinci zile. În Cambodgia, pentru aproape același număr de zile am dat cam două sute.

În calcule nu am inclus zborul spre casă, care a costat cam șase sute de dolari, însă am auzit și cazuri mai puțin fericite când un bilet de avion a fost și de patru ori mai scump. Cam asta ar trebui să știi dacă te bate gândul și pe tine să pleci la drum în Asia.

Din păcate, eu a trebuit să mă-ntorc după două luni pentru că na, pandemie. Dar să scăpăm noi de COVID, că mai fac!