Dacă ar fi după mine, mi-aș vedea părinții doar de câteva ori pe an

La rubrica Ask VICE, îți răspundem la întrebări despre viață cu ajutorul psihologilor și al experților. Ne poți întreba orice, despre dragoste, despre colegii de apartament sau despre nesiguranțele tale. 

Salut, VICE!

Am crescut într-un orășel mic alături de două surori mai mici. Avem părinți iubitori care au muncit din greu pentru viitorul nostru. Nu mi-a lipsit niciodată nimic, nici bani, nici haine, nici dulciuri. Dar asta nu înseamnă că am avut o situație ușoară acasă. Mama a avut o copilărie dificilă, din cauza căreia încă e sensibilă și nesigură pe ea. Pe de o parte, asta se manifestă printr-o iubire excesivă, iar pe de altă parte, mereu a trebuit să am grijă să nu spun ceva care să o supere. Tata e foarte demodat: crede că părinții au mereu dreptate și că odraslele trebuie doar să le urmeze sfaturile.

Stilul dominator al părinților mei a avut consecințe clare asupra vieții mele: dacă mamei mele nu-i plăcea de o iubită de-ale mele, trebuia să închei relația. Dacă aveam o zi proastă și voiam să ascult muzică în camera mea, o lua ca pe un atac personal. Trebuia să petrec cu familia toate sărbătorile, inclusiv ziua mea, Crăciunul, Anul Nou și chiar și absolvirea. Mereu trebuia să îmi păstrez weekendurile libere pentru familie. Mamei mele i se părea o insultă dacă nu mâncam cu ei în weekend, iar tata spunea că sunt lipsit de respect. În copilărie, nu aveam nimic de obiectat la lucrurile astea. Chestia amuzantă e că surorile mele au avut mai multă libertate.

Așa că toată copilăria m-am adaptat la părinții mei. Iar asta s-a schimbat când am început să studiez în Randstand, Țările de Jos, cu trei ani în urmă. Deodată m-am simțit în sfârșit liber. Nu mai trebuia să țin cont de nimeni, ci doar de mine. Am descoperit și că nu știam cine eram, de fapt. Vinerea, când mergeam cu trenul acasă la ai mei, simțeam cum încep iar să fiu stresat. Și tot stresul ăsta dispărea duminica, atunci când luam trenul înapoi spre casa mea.

Anul trecut am stat la cămin trei luni, ca să nu cumva să îi infectez pe ai mei cu Covid. Și mi-a plăcut la nebunie vacanța asta departe de ei. De atunci, am realizat că mi-ar plăcea să merg acasă doar o dată la câteva luni, dar părinții mei nici nu vor să audă. Dacă ar fi după ei, ar trebui să vin în fiecare weekend și să stau de vineri până duminică. Iar după absolvire, se așteaptă să mă întorc acasă și să-mi găsesc un job la ei în oraș. Dar eu nu vreau asta. Ba chiar mi-aș prelungi studiile, doar ca să stau departe de ei. Mă simt super vinovat și nu știu cum să gestionez situația fără să îmi rănesc părinții. Cum  ar trebui să am conversația asta cu ei? Sunt un fiu nerecunoscător?

S.

Dragă S.,

În primul rând, vreau să te asigur că e perfect normal să vrei să îți iei viața în propriile mâini la vârsta ta. Deși mulți tineri continuă să stea cu părinții și după terminarea facultății din motive financiare, mai mult de jumătate dintre ei se mută singuri după ce împlinesc 23 de ani. Cercetările efectuate de Statistics Netherlands arată că 89,7 la sută dintre tinerii de 18 ani încă trăiau cu unul dintre părinți sau cu amândoi la data de 1 ianuarie 2021, în comparație cu doar 30,8 la sută dintre tinerii de 25 de ani. (În România, peste un milion de tineri locuiesc cu părinții. În general, fetele pleacă primele de acasă în jurul vârstei de 25 de ani.) Așa că nu ești un copil nerecunoscător dacă vrei să te detașezi de părinții tăi. Dar asta nu înseamnă că procesul nu va fi dureros.

Conform lui Jean-Pierre Van de Ven, psiholog la MIND Kor Relatie specializat în terapie de cuplu, clienții lui au adesea acest gen de dileme. El spune că tinerii se separă de părinții lor în diverse moduri: decid să se îmbrace diferit, să creadă în lucruri diferite sau, în cazul tău, să nu mai meargă acasă în fiecare weekend. „Se întâmplă adesea ca, în astfel de situații, părinților să le fie greu să renunțe la rolul lor. Nu e întotdeauna o situație problematică, dar poate escalada, iar copilul se poate simți sufocat”, a zis el.

Conform lui Van de Ven, cel mai important e să înțelegi de ce fac părinții tăi ce fac. „De obicei, au intenții foarte bune. Vor să-și protejeze copilul. Uneori, din cauza asta, ajung să fie excesiv de protectori. Asta se întâmplă mai ales dacă copilul a fost bolnav sau hărțuit la școală.”

Se întâmplă uneori ca părinții să vrea să-și împlinească visurile prin copil – studiile, de exemplu. „Oamenii care simt că au eșuat în viață au impresia că trebuie să repare treaba asta prin copil. Dacă au avut o viață depravată, simt că trebuie să facă tot ce le stă în putință ca fiul sau fiica lor să trăiască moral și corect.”

În cazul tău, s-ar putea ca părinții tăi să aibă un motiv psihologic mai profund. Așa cum ai menționat, mama ta a avut o copilărie grea. Și dacă vrei să te desprinzi de ea, se simte respinsă. S-ar putea ca asta să aibă legătură cu niște probleme de atașament din tinerețea ei, a zis Van de Ven. Ce fel de atașament au deprins părinții tăi? Unii oameni au învățat din trecut că relațiile sunt instabile și se tem mereu de respingere. De aceea își țin copilul cât mai aproape, ca acesta să nu se rupă de ei. Și, în mod ironic, tocmai acest comportament face copilul să ia distanță. Asta le confirmă frica și încep să impună reguli și mai drastice.

Evident că asta e foarte trist, dar, oricare ar fi motivul părinților tăi pentru acest comportament, rezultatul e că te simți sufocat. Van de Ven spune că e foarte simplu: trebuie să ai capacitatea să decizi singur cum vrei să-ți organizezi viața.

Din păcate, să te ții la distanță de casă sub diverse justificări, fără să le spui nimic, nu e o soluție. Van de Ven a spus că, de obicei, asta înrăutățește situația. Cu cât vrei să te îndepărtezi mai mult de părinții tăi, cu atât se vor apropia ei de tine, și invers. Cel mai bine e să începi conversația direct. Le poți spune că ești sufocat, că te simți prins ca într-o capcană. Și, în același timp, le poți mulțumi pentru tot ce au făcut pentru tine. Ceva de genul: „Înțeleg că faceți totul cu cele mai bune intenții, dar trebuie să mă ocup singur de viața mea. O să rămân în viața voastră, dar trebuie să iau singur deciziile. E important să vorbești sincer, din inimă”, a zis Van de Ven.

Sună bine în teorie, dar evident că părinții tăi nu vor răspunde rațional. Dacă simți că discuția se încinge, ar putea fi util să mai fie cu voi o a treia persoană, care să funcționeze ca mediator. Ori cineva din familie, ori un psiholog. „În cazul unor părinți, ajută mult să discute cu un psiholog când copilul vrea să ia distanță, pentru că desprinderea de copil scoate la iveală o problemă mai profundă”, a zis Van de Ven.

Și nu doar părinții tăi au nevoie să discute cu un psiholog. Și pe tine te-ar ajuta asta. Deși e normal să te simți vinovat când te detașezi de părinți, s-ar putea să existe și motive ascunse pentru asta. „Degeaba îți spun eu că nu trebuie să te simți vinovat. Nu te ajută, dacă tu ai motivele tale pentru asta”, a zis Van de Ven. „Ai învățat că regulile părinților sunt mai importante decât emoțiile tale. Te simți vinovat că te pui în sfârșit pe primul loc. Te-ar putea ajuta mult o discuție cu consilierul din facultatea ta, de exemplu.”

Un lucru e clar: să alegi singur pentru tine și să înveți să scapi de vinovăție e un lucru bun nu doar pentru tine, ci și pentru părinții tăi pe termen lung.

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.