Tineri din România mi-au povestit cu ce efecte de lungă durată s-au ales de la Covid-19

De un an încoace, citești întruna despre ravagiile pe care le face noul coronavirus printre bătrâni și bolnavii cronici. După atâta timp, știi că e o boală ușoară și nu foarte amenințătoare când o facem noi, tinerii, dar periculoasă și posibil fatală când o fac părinții sau bunicii noștri. Statistic, chiar așa stau lucrurile.

Doar că moartea nu e singura variabilă care trebuie luată în considerare când vine vorba despre Covid-19. Destui dintre cei care supraviețuiesc bolii rămân cu simptome care le dau bătăi de cap multe luni după ce infecția a trecut. E ceea ce experții numesc „Covid de lungă durată” (long covid) sau „sindrom post-Covid”. Grupurile de Facebook dedicate pacienților care au trecut prin virus sunt pline de acești oameni.

Simptomele semnalate variază de la o persoană la alta. De la chestii aparent ușurele, precum lipsa mirosului și a gustului, care nu și-au revenit nici la patru luni de la infecție, până la neuropatii și leziuni ale organelor care necesită tratament pe termen lung. Uneori, apar la persoane care nici măcar nu au trecut printr-o variantă severă a bolii. 

La cabinetul lui Bogdan Mincu, pneumolog clujean care a gestionat zeci de cazuri de sindrom post-Covid-19 în cursul ultimului an, vin vârstnici și tineri în măsură aproape egală. Motivele care-i aduc în cabinet diferă de la unii la alții. 

„Tinerii, de regulă, nu sunt obișnuiți să rămână cu simptome după boală ușoară. În schimb, persoanele vârstnice sunt mult mai atente la sănătate și atunci trebuie să investigheze toate lucrurile astea”, explică specialistul.

Dragoș, 32 de ani, a avut o formă ușoară spre medie de Covid-19. N-a stat nici măcar o zi în spital, s-a tratat acasă. A fost atât de funcțional, încât în tot timpul ăsta și-a putut îngriji prietena, care luase virusul de la el și a suferit o formă mai gravă a bolii. Toate bune și frumoase până au ieșit din carantină și au mers să-și facă niște analize. Brusc, Dragoș s-a trezit cu probleme la ficat, cu valori de două ori mai mari decât media, în condițiile în care nu fumează, bea rar și nu avea un istoric de boli hepatice. Prietena, deși fusese mai bolnavă decât el, n-a avut nimic.  

Între timp, s-a întors la lucru. A început să se simtă tot mai obosit, mai ales după ce mânca. Și-a refăcut analizele, rezultatele arătau valori de trei ori peste medie. Alarmat, a continuat cu investigațiile. Radiografii, ecografii, vizită la medic de specialitate. Un prim diagnostic: hepatită cronică. Au început să apară și dureri în zona ficatului, din cauza cărora nu a putut dormi câteva nopți și a trebuit să-și ia din nou concediu medical. 

„Nici nu mai aveam virusul în corp, testul a fost negativ când mi-am făcut cele două analize de sânge. Doctorul a zis că sunt trei scenarii. Fie a fost din cauza antibioticului, azitromicina, care este unul dintre cele mai puternice și cam singurul recomandat pentru Covid-19. Dar eu am luat doar cinci zile, versus șapte, cât a luat prietena, iar ea a fost OK după.

Al doilea scenariu ar fi legat de o altă infecție în corp care ar putea inflama ficatul. Al treilea că ar putea fi un efect secundar al bolii: unii rămân cu plămânii afectați, alții cu alte organe”, povestește Dragoș.

Bogdan Mincu spune că e dificil să definești cauzele când sunt afectate alte organe decât plămânii. Când boala se manifestă strict la nivel pulmonar, e clar de ce pacientul continuă să aibă simptome respiratorii: plămânii n-au apucat încă să se curețe și să se vindece complet. 

„Din experiența mea, după virozele sezoniere dinaintea SARS-CoV-2, ce persista era tusea, care în unele cazuri extreme ajungea la două luni și nu era de o intensitate foarte mare. Acum vorbim și despre simptome care nu au legătură cu plămânul, fiind cauzate de leziuni aduse altor organe. Și lucrul ăsta nu e deloc uzual pentru virusurile cu care eram noi obișnuiți. Probabil cel mai asemănător fenomen apare la pacienții care au supraviețuit virusului Ebola și rămân cu un sindrom din ăsta lung, post-boală”, susține specialistul clujean.

Robert, 30 de ani, acuză și el simptome persistente după ce a ieșit din carantină, pe 21 ianuarie. În timpul bolii propriu-zise, a rămas mai întâi fără gust și miros, ca apoi să-l lovească o indigestie nasoală. A vomitat în fiecare dimineață timp de nouă zile, s-a luptat cu dureri în tot corpul, în timp ce seara îi creștea temperatura până la aproape 40 de grade. 

Din cele nouă zile, în trei nu s-a putut ridica din pat decât cu ajutor și atunci doar pentru a merge la toaletă. Pe lângă toate astea, boala s-a manifestat și prin insomnii. Ațipea maximum trei ore pe noapte și apoi se trezea fără a mai putea adormi la loc, deși se simțea obosit. Insomniile au continuat și după ce virusul a dispărut din corp. A încercat să se trateze cu pastile pentru somn (melatonină), dar nimic. Mirosul și gustul nu au revenit nici ele complet. 

„Urmează să fac o radiografie pulmonară, să văd dacă am plămânii afectați. Pentru somn încă n-am vorbit cu vreun specialist. Înainte, nu credeam că există cu adevărat ceva. Nu respectam nici regulile întotdeauna, mai țineam masca pe bărbie, mai ales că nu cunoscusem pe nimeni care să fi avut. Am 30 de ani, niciodată nu mi-a fost așa rău”, spune Robert. 

Insomniile de care suferă cei ca Robert pot fi puse și pe seama unei tulburări de stres post-traumatic (PTSD), crede pneumologul Bogdan Mincu. De altfel, în Marea Britanie, mulți dintre cei care au avut forme moderate sau severe de boală, dar și cadrele medicale care s-au ocupat de ei, sunt considerați pacienți cu PTSD. 

„Și nu cred că e foarte departe de adevăr lucrul ăsta. Un pacient care face o formă gravă, după ce a văzut toate cifrele, toate știrile, se consideră - și are dreptate să facă asta - într-o situație de pericol mortal. Atunci, tot stresul ăsta probabil că va duce la un PTSD, cu toate simptomele care decurg din asta.

Oamenii au nevoie de o perspectivă clară și empatică asupra a ceea ce se va întâmpla cu ei. Când primesc lucrul ăsta, se împacă cu ideea că poate urma un drum lung și greu, dar la capătul căruia se află revenirea la starea de sănătate dinaintea bolii”, precizează Bogdan Mincu.

La două săptămâni după ce trecuse prin boală, Alexandra, 26 de ani, a constatat că are niște dureri constante și paralizante de cap. Îi era greu să lucreze, să facă orice. Durerile au continuat în jur de o lună și a rămas cu o oarecare sensibilitate, adică ele revin de fiecare dată când e obosită sau nu doarme suficient.  

„Tânără fiind, am fost șocată cât de prost mă simțeam. Nu aveam deloc migrene înainte. În plus, aș fi dormit non-stop, iar nevoia de somn, amețelile, oboseala rapidă au persistat și ele în jur de o lună. E greu să-ți dai seama ce cauzează ce de la un punct încolo. E long covid, e burnout?”, se întreabă Alexandra.

Inevitabil, toate stările astea i-au afectat și viața profesională. Îi era tot mai greu să justifice la birou de ce nu funcționează la capacitate maximă. Colegii evitau subiectul, iar ea nu știa cum să le comunice mai clar că încă nu se simte bine. Nu și-a luat concediu medical, pentru că într-o zi ba se simțea capabilă, în alta nu, și nici nu se putea opri, pentru că avea niște deadline-uri de respectat. Toate astea i-au declanșat anxietăți legate de siguranța locului de muncă.

„Încă mă simțeam foarte slăbită din punct de vedere cognitiv, îmi era greu să duc o zi întreagă sau să mă concentrez. Mă uitam la chestii pe care le aveam de făcut și mi se păreau imposibile pe moment, dar, de fapt, erau super ușoare, de rutină. După ce îmi reveneam, le terminam în zece minute. Nu am avut mintea la mine vreo lună și jumătate.”

Până la urmă, Alexandra a mers să-și facă un pachet de analize, să vadă dacă nu cumva a rămas cu „sechele” neurologice din cauza bolii. N-a aflat mare lucru, iar specialiștii au concluzionat că are nevoie de cât mai multă odihnă. În rest, analizele de sânge și tomografia la plămâni i-au ieșit în regulă. Până la urmă, odihna și-a făcut treaba și, treptat, a început să-și revină. 

Andreea, 41 de ani, s-a luptat cu virusul de două ori. Prima oară în martie, anul trecut, când a avut preponderent simptome respiratorii și gastrointestinale. Două luni mai târziu s-a trezit că-i pică părul în cantități foarte mari. În noiembrie, a contractat virusul pentru a doua oară. Timp de două săptămâni s-a simțit chiar bine. 

„Am făcut curat, am îngrijit doi copii, și ei cu Covid-19, am aspirat, am făcut mâncare. După care potopul. În a 15-a zi, neuropatii. A doua infecție a fost pentru mine cu efecte neurologice. M-am dus la Florin Cristea, neurolog la Spitalul Monza, și mi-a spus că mulți rămân cu aceste simptome. Și că am noroc că n-am venit în scaunul cu rotile”, spune Andreea.

Neuropatiile sunt afecțiuni ale nervilor periferici care pot provoca simptome dintre cele mai diverse, de la căderea părului, până la pierderi de memorie și senzații de arsuri la nivelul întregului corp. Există deja studii care investighează corelația dintre Covid-19 și afecțiuni asociate sistemului nervos, însă încă nu e foarte clar dacă aceste probleme apar ca o consecință directă a virusului sau pe fondul altor boli cronice ori autoimune de care sufereau pacienții.

În cazul Andreei, care are diagnostic de vitiligo și tiroidită autoimună, simptomele asociate neuropatiilor persistă până în ziua de azi. Căderea părului s-a oprit în ianuarie, după tratamentul recomandat de neurolog, dar pierderile de memorie, durerile de cap și oase, plus problemele de vedere încă îi îngreunează viața de zi cu zi.  

„În fiecare zi ascund telefoanele copiilor, că stau prea mult pe ele. Și când să le caut, să le dau înapoi, nu am nici cea mai vagă idee unde sunt. Simt că am îmbătrânit cu 20 de ani. Medicamentele mi-au mai ameliorat simptomele. Dar iau dexametazonă, un steroid pe care dacă îl iei mult timp îți face praf organismul. M-am îngrășat cinci kilograme într-o lună, deși nu mănânc mai mult”, povestește Andreea.

La fel ca mulți oameni de vârsta lui, Andrei* (numele a fost modificat pentru a-i proteja identitatea), 30 de ani, spune că a avut o formă relativ ușoară a bolii. Adică temperatură mai ridicată decât de obicei, căi aeriene inflamate, nas înfundat, dureri musculare și de cap, tuse ușoară, oboseală, pierderea gustului și a mirosului, plus ceață mentală. 

„Am avut gripe mai severe de atât, dar s-a simțit diferit față de orice viroză sau infecție pe care am avut-o vreodată”, povestește tânărul.

După boală, a rămas cu oboseală, ceață mentală, lipsă de concentrare, sinuzită cronică, dureri de cap și, cel mai important, lipsa completă a gustului și mirosului. Când a mers la medicul de familie și la ORL, i s-a spus că sunt simptome relativ comune, care pot apărea și în cazul unei gripe. I s-a dat rețetă pentru niște picături și i s-a recomandat să-și antreneze simțul olfactiv cu mirosuri cât mai puternice. 

După două, trei luni, majoritatea acestor simptome s-au ameliorat, cu excepția lipsei de miros, care a rămas undeva la 20 la sută din capacitatea normală. Momentan, simte doar mirosurile foarte puternice și apropiate. Doctorii i-au spus că ăsta e un semn bun și e foarte posibil să se îmbunătățească pe parcurs, dacă va continua să-și „antreneze” simțul. Totuși, există și posibilitatea să nu mai revină niciodată la normal.

„Sunt anxios legat de asta, mai ales din condiţii de siguranţă, că n-o să mai pot mirosi gaze periculoase, de exemplu. Şi e frustrant să nu poţi să miroşi chestii plăcute”, mărturisește tânărul.

În martie, anul trecut, Ionuț, 38 de ani, s-a trezit cu simptome care aduceau foarte mult a Covid-19: tuse, frisoane, dureri în gât, lipsă de miros și gust. În februarie fusese în Italia și crede că de acolo a luat virusul. Pe lângă simptomele clasice, avea niște dureri de spate care se accentuau de la o zi la alta și care au persistat până în octombrie. A mers de șase ori la spital, dar a fost trimis acasă de fiecare dată. 

„Pentru că n-aveam temperatură, nu m-au testat. În acea perioadă, la mine, la Focșani, doctorii cam râdeau, nu prea credeau în acest virus. Am mers la spital să cer informații și am fost gonit. La DSP am sunat de câteva ori și îmi spuneau tot la fel, că nu am virusul, dacă nu fac febră”, susține Ionuț.

O lună mai târziu, Spitalul Județean din Focșani trecea sub conducere militară, după apariția unui focar care a infectat mai multe cadre medicale și întreg managementul unității. 

Durerile de spate erau atât de puternice, încât Ionuț se simțea de parcă ar fi fost călcat de o mașină. La finalul lunii aprilie, după mai multe investigații, a aflat că are probleme cu inima și trebuie să se opereze pentru insuficiență de valvă mitrală. Doctorii la care a fost i-au spus că e o problemă din naștere, dar Ionuț e sceptic, pentru că înainte de pandemie n-a avut niciodată probleme de genul. 

„Eu până în martie eram sănătos tun, acum sunt legumă. Și, din câte am citit despre acest virus, îți cam atacă inima. Un doctor pneumolog mi-a făcut investigații și a zis că am avut Covid-19. Eu cred că am ajuns în situația asta gravă pentru că nu am primit tratament de specialitate. Sau poate aveam problema la inimă dinainte, dar nu știam de ea și virusul a agravat-o”, povestește Ionuț.

În final, s-a operat de inimă în București, pe mii de euro, la spitalul Monza. Durerile de spate au încetat, dar între timp a început să aibă dureri de gambe și de cap, plus vedere foarte slăbită. De câteva luni se confruntă și cu atacuri de panică. 

„Cred că am suferit o depresie. Acum iau Anxiar, medicament anxiolitic, și parcă atacurile de panică sunt mai rare”, spune Ionuț.

Bogdan Mincu crede că, de cele mai multe ori, nu e vorba despre „sechele” în adevăratul sens al cuvântului, care în medicină sunt definite drept urmări de lungă durată ale unei boli, inclusiv pe viață. 

„Sunt cazuri rare, ale pacienților care au fost intubați, care au avut detresă respiratorie - abia ei rămân cu sechele. Vorbim probabil despre unu la sută dintre pacienții care fac boala. Restul, practic, au o convalescență prelungită”, crede medicul.

Chiar și așa, în mod tradițional, după ce treci printr-o viroză respiratorie, te aștepți ca perioada de convalescență să fie relativ scurtă, câteva zile, după care începi să funcționezi, din nou, la parametri normali. În cazul SARS-CoV-2, se ajunge și la simptomatologie întinsă pe trei, șase sau chiar opt luni. 

În ultimul an, aproximativ 30 la sută dintre pacienții lui Bogdan erau cu simptome persistente de Covid-19. Mulți vin cu așteptarea ca simptomatologia să dispară imediat cum au ieșit din spital sau carantină. Doar că e o așteptare nerealistă, crede medicul clujean. 

„Momentan, cel mai complet reper pe care-l avem este ghidul NICE, făcut de britanici. Iar acolo spune că, înainte de șase săptămâni, n-are rost să mergi la medic după Covid-19, pentru că se vor întâmpla două chestii: simptomele vor rămâne la mulți dintre cei care au fost bolnavi, iar medicul n-o să poată face mare lucru, decât să recomande tratamentul suportiv pe care pacientul deja îl ia”, adaugă Bogdan Mincu. 

Tot la britanici există o aplicație oficială prin care oamenii pot raporta simptomele Covid-19. Ceea ce este foarte util, pentru că în felul ăsta autoritățile pot afla și cât timp durează acestea. Potrivit pneumologului clujean, datele colectate prin aplicație arată că, la 14 zile de la debutul bolii, jumătate dintre oameni încă au simptome. Procentul scade undeva la patru la sută după trei luni. După astea trei luni, dacă simptomatologia nu dispare, pacienții trebuie trecuți pe tratament personalizat, în funcție de istoricul medical al fiecăruia. 

„Eu am avut un singur pacient care a rămas cu simptome dincolo de șase luni, dar și acolo, după șapte-opt luni au dispărut. Mai există o problemă: ei trebuie abordați de mai mulți specialiști. Nu e suficient să-l văd eu, ca pneumolog. Eu nu știu specificul bolii pe leziunile cardio-vasculare sau dermatologice sau cum influențează diabetul."

Într-o lume ideală, ar trebui ca acești pacienți să fie văzuți de medici din mai multe specialități, iar fiecare să contribuie cu date pe domeniul lui pentru a elabora un ghid oficial pe tema sindromului post-COVID. Doar că majoritatea lor - fie pneumologi, fie infecționiști - sunt ocupați cu faza acută a bolii, iar pentru urmărirea pacienților cu simptomatologie persistentă rămâne prea puțin timp. Între timp, guvernul britanic a anunțat deja că va investi peste 18 milioane de lire sterline în cercetarea privind Covid-ul de lungă durată. 

„Probabil vor trebui să mai treacă niște ani să înțelegem boala și urmările ei cu adevărat”, încheie expertul clujean.

Răzvan Filip e reporter VICE din 2016 și e preocupat mai ales de extremism politic, teorii ale conspirației și relația complicată dintre statul român și drepturile omului. A mai scris pentru Hotnews, Mindcraft Stories și Brrlog.