De ce le e frică părinților de ceilalți părinți din România după prima săptămână de școală

Când vine vorba despre școală, anul pandemic e spart așa: educație online, examene offline, vacanță, școală online și offline în anumite condiții, școală online, revenire în clase și acum haos. Pe 8 februarie, cursurile au fost reluate în clase și cu câteva scenarii pentru educație online. 

După doar patru zile, bilanțul arăta așa: cursuri suspendate în 171 de clase și 244 de elevi și 329 de angajați din sistemul de învățământ confirmați pozitiv pentru Covid-19. Ce-i de notat aici e că, foarte probabil, confirmarea a venit și pentru că oamenii au contractat virusul înainte de-a începe școala. Ceea ce face problema revenirii la clasă și mai mare.

În aceste condiții, a fost vehiculată și ideea de-a testa atât elevii, cât și personalul. Ceea ce-a dus la apariția unui formular prin care părinții își dau acordul în legătură cu testarea copiilor. Nu rezolvă însă nici pe departe situația. Chiar dacă-și dau acordul, elevul poate fi testat doar dacă există cabinet medical. În cazul în care nu există, testarea va fi făcută de DSP. În fine, dacă nu-și dau acordul părinții, elevul stă acasă 14 zile în cazul în care are simptome. Franța aplică o rețetă similară, dar testează direct, săptămânal, cei circa trei sute de mii de elevi.

Am vrut să aflu de la câțiva părinți cum a fost și cum s-a văzut pentru ei prima săptămână de școală pe anul ăsta.

„Dacă uităm de pantalonii lui Arafat, din vremea stării de urgență, și zvârcolirile lui Teodosie & the gang, nu pare haos. Sunt mai puțini părinți îngrămădiți la ieșirea din școală și autobuzele pentru școlari preiau copiii care stau distanțați. Se face ce se poate. Iar părinții s-au întâlnit la începerea școlii și au montat pereți din plexiglas.

Acum, din câte îmi zice băiatul, colegii respectă normele sanitare. Copiii au dezinfectant la ei, se fac pauze de aerisit clasa, se păstrează distanța, se poartă mască. Doamna învățătoare cooperează cu părinții și cu autoritățile și îmi place să cred că lumea nu își asumă riscuri inutile.

Dacă va crește incidența cazurilor, am aflat din presă că se va reveni la scenariul online. Oricum, în țara în care normele de deschidere a școlilor sunt comunicate în vinerea de dinainte, deschiderea școlii are loc după o vacanță în care mulți copii și-au vizitat bunicii și s-au expus la alte medii și se găsesc bani de pensii speciale, dar nu și de tablete pentru copii, ne-am învățat că ne putem aștepta la orice, chiar și la mesaje de tipul: «De mâine copiii continuă școala online», trimise la 11 noaptea. Suntem mereu în stand-by.

Principalul câștig acum îl reprezintă socializarea, chiar dacă are loc în cadru instituționalizat. Ca dezavantaj, ca orice părinte din România, cel mai mult mă tem de ceilalți părinți. Am avut un caz de Covid-19 în clasă pentru că un părinte n-a crezut că boala chiar există și își aștepta copiii la ieșire fără mască, la doi metri de polițistul primăriei. Și nu era singurul, după cum mi-au spus ceilalți părinți. Eu îmi aștept copilul la o sută de metri de ieșire.”

„În martie, anul trecut, fiica mea era la grădiniță. În timpul stării de urgență, am ținut-o acasă sau la bunici, ceea ce a fost de mare ajutor. Cu ceilalți copii, într-un fel tot ai mei, am intrat online, dar e mult spus că am mai respectat programa. Cel mult am făcut jocuri via internet și am încercat să-i învăț lucruri care nu le-ar fi necesitat prea mult atenția. De multe ori, cât am intrat online, am văzut treaba asta mai mult ca un ajutor dat părinților să se poată ocupa de muncă fără să aibă pe cap și un copil care, la vârsta asta de până în clasa întâi, necesită toată atenția. 

Încă din septembrie, la grădinița la care lucrez au revenit și copiii. Doar că am schimbat totul în raport cu regulile. Așa că am limitat numărul lor în aceeași încăpere, am marcat pe holuri și pereți pe unde să meargă, astfel încât să limităm interacțiunea și mizăm mult pe aerisit și igiena lor. Pot spune că e și un avantaj, pentru că sunt la vârsta la care e important să învețe cât de importantă e igiena personală, așa că le prinde bine.

Ca părinte, situația e alta. Fiica mea merge la școală cât e cazul, apoi stă cu mine acasă. Am investit, vara trecută, câteva zile în educația ei de protecție și am încercat să facem un joc din treaba asta cu igiena, spre exemplu am pus dezinfectant în sticluțe colorate. Și de multe ori funcționează. Totodată, sunt realistă cu mine și-mi dau seama că nu pot fi non-stop cu ea, să mă asigur că respectă totul. Mi-e teamă de revenire, ne expunem, cum s-ar zice. Mai teamă mi-e însă de bunici, părinții mei și ai soțului. Dar sperăm să se vaccineze curând și să respirăm un pic mai relaxați, chiar dacă nu e chiar relaxare.”

„Nici nu știu dacă să numesc perioada asta una de haos. N-aș vrea să sune că am prevăzut totul, dar, pur și simplu, nu aveam așteptări. În toată copilăria și adolescența mea n-am prins așa ceva. Poate doar cu explozia de la Cernobîl, dar aia n-a ținut un an și oricum nu eram la școală. Acum, părinții sunt așa cum sunt toți românii: unii de treabă, alții bătuți în cap. Mă mai aprind cu unii, mă cert cu ei, dar dup-aia tot eu îmi stric ziua.

Pentru fi-miu, clasa are și dezinfectant și panouri din plexiglas. Se face aerisirea clasei, din ce-mi zice el. Ce-am observat însă e că e ceva mai vesel, că se mai întâlnește cu colegii, se mai laudă la ei cu una, alta. E treaba asta cu educația paralelă educației. Cum eu n-am excelat la școală, mare parte din ce știu am învățat în viața reală, cum se zice, nu neapărat din cărți și la ore. Și n-aș vrea să mă gândesc cum e ca-n perioada asta să-i lipsească tocmai interacțiunea cu ceilalți copii.

Pe de altă parte, eu am fost în primul val la vaccinare. Dar soția nu, așa că ea e expusă. Apoi sunt părinții mei, părinții ei, cu care ne vedem săptămânal sau cel puțin o dată pe lună. De ei mi-e teamă. Probabil că perioada asta e oricum ratată cu toate scenariile online, hibride sau offline fracționat, cu săptămâni în clasă și după stat acasă. Cred că ăsta e un moment în care mă bucur că stau în București. Nici nu vrea să știu cum ar fi fost într-o zonă mai defavorizată.”

Răzvan a abordat situația diferit de alți părinți. El a ținut un jurnal al săptămânii și pregătirii pentru școală offline pe blog și pe Facebook. Chiar cu o zi înainte de revenire, a pus în comparat „traumele” școlii online cu cea offline. Cu permisiunea lui, i-am citat acest jurnal.

„Eu acum ce alternativă am? (n.r.: 3 februarie) Practic, societatea m-a condamnat, contrar eforturilor mele de a ține pandemia în frâu, la posibilitatea destul de mare să mă infectez cu noile tulpini de virus care stau la coadă în vamă. Și asta pe baza unui singur criteriu: am unul dintre copii în clasă primară. Singura mea vină e că nu l-am făcut mai repede sau mai târziu. Acum eram boier.

Ne vom trimite (n.r.: 4 februarie) copilul într-o comunitate de 30 de copii, fără distanțare, și ne vom uni destinele cu alte 29 de familii despre care nu știm absolut nimic. Ne vom juca viețile la loterie în speranța că poate n-o să câștigăm chiar lozul cel mare și poate, cu puțin noroc, nici sechele nasoale n-o să avem. [...] E un spectacol sinistru tot ce se întâmplă zilele astea. Distanțare atât cât permite spațiul, DSP zice că ne anunță în 48 de ore dacă e vreun caz la noi la școală și favorita mea: părinții care vor asigura un triaj simptomatic înainte de a trimite copilul la școală. Cel mai mare bullshit ever!

Cică școala online e traumatizantă pentru copii și nu se mai poate. Adevărul e că la școala offline unde trebuie să porți mască tot timpul, să stai departe de colegii tăi, să nu ieși în pauză, să aerisești des, să nu împrumuți lucruri, să nu folosești fișe de lucru, să interacționezi cu învățătoarea de la distanță, să te dezinfectezi des pe mâini, să nu ieși în curte, să găsești un colț liber departe de ceilalți unde poți să-ți dai jos masca să mănânci, să tragi apa la toaletă cu capacul lăsat jos, să programezi drumurile la budă, să mergi încolonat pe hol pe trasee bine definite păstrând distanța, să privești lumea din spatele unui plexiglas, să nu vezi la tablă din cauza pădurii de separatoare de plexiglas din clasă, să te comporți ca și când am fi sub un atac biologic - nu e traumatizant deloc.

Știi tunelul ăla de la nuntă prin care se strecoară mirii spre o lume minunată? Așa era și astăzi (n.r.: 8 februarie) la ieșirea de la școală. Copiii treceau printr-un tunel format pe trotuarul lung și îngust mărginit de un gărduleț de protecție și peretele școlii, unde părinții erau aliniați frumos pe ambele părți, fără pic de distanțare și în loc de mireasma minunată a garoafelor care formează de obicei acoperișul, inspirau cu nesaț aerul proaspăt expirat de zeci de necunoscuți. M-am simțit in siguranță deplină. Cât am reușit să-mi țin respirația, desigur.

La ora de sport (9 februarie - n.r.), doamna profesoară le-a spus copiilor că pot să-și dea măștile jos dacă vor. În sala de sport. Două clase cică erau în interior și niciun copil nu a vrut să-și dea masca jos. Și au alergat și au făcut sport cu masca pe față. Sunt mândru și de ei și de părinții lor. Parcă există totuși o speranță că va fi bine și cu un pic respect față de reguli vom reuși să nu apărem în statisticile de pe Biziday. Sper.”

„Mie mi-e teamă în continuare, însă primează dezvoltarea lui. Inițial, la reluarea școlii în 2020, nu l-am dus și s-a întâmplat cum bănuiam: să se revină la online după primul caz. Și acum situația e dificilă. Cifrele arată că au venit deja copii bolnavi. Dar, ca părinte, trebuie să pui în balanță statul acasă. Virusul, și e valabil pentru toată lumea, te distruge fizic, iar izolarea, mai ales pentru copii, îi distruge psihic. 

Îmi doream să meargă la școală. Eram împotrivă anul trecut, încă mi-e frică, dar primează treaba asta pentru dezvoltarea lui. Însă noi toți trebuie să facem asta cât mai controlat. Cheia e ca fiecare să se mobilizeze și să fie cât mai precaut. Și exigenți. Să nu fim nepăsători, ignoranți. 

În cazul organizării școlii, lucrurile sunt rezonabile. Fiecare clasă termină la altă oră și iese printr-un loc diferit de altele. Unii ies pe o stradă, alții pe altă stradă. Există dezinfectant, termometre și e și un profesor în izolare care intră de-acasă și ritmul e cât de cât unul aproape de sută la sută offline.

Problema e când în clasă sunt părinți care au opinii diferite. Pot fi părinți care nu vor să facă ce trebuie să facă, care cred diferit și n-ai cum să le impui. În clasa copilului meu, toți poartă mască. Iar pentru el am schimbat un pic pachetul. Îi las mesaje să-i reamintesc să folosească dezinfectant, să se spele pe mâini și să consume alimentele fără să pună mâna pe ele. 

Când vine vorba fix despre materia școlară, acasă nu se poate ține ritmul necesar. Reținerea informației se face, cel mai bine, când participi la discuție și scrii. Nu poți scrie cu ochii la un monitor. Și aici vorbim mai ales despre școala primară. Eu, ca părinte, am probleme și la teme, la a ține ritmul. Iar asimilarea informației, dacă e s-o faci acasă, ar trebui și ca părintele să se apuce, din nou, de școală. Dar asta necesită resurse mari de timp, care de multe ori nu există.”

*Numele au fost schimbate la rugămintea celor intervievați.

Răzvan e redactor-șef Playtech.ro și a mai scris pentru Hotnews sau Adevărul. A debutat în presă în 2012 când credea că poate scrie mai bine decât alții. Între timp, a scris mai mult, dar nu neapărat mai bine.