Oamenii au ignorat că am o tulburare alimentară doar pentru că sunt bărbat

Oricine poate suferi de o tulburare alimentară. Dar când majoritatea oamenilor se gândesc la termenul ăsta, au în minte fete tinere și foarte slabe care suferă de anorexie. Bărbații, în special cei adulți, nu sunt luați în considerare când se discută despre astfel de subiecte. De aceea le e și greu să vorbească despre asta. Nu doar de rușine sau de teamă că nu vor fi înțeleși, ci și pentru că nici ei, nici cei din jurul lor nu recunosc trăsăturile acestor tulburări.

VICE a vorbit cu trei bărbați despre cum s-au simțit după ce tulburarea lor alimentară a trecut neobservată multă vreme.

Ilias (24 de ani) a suferit de o astfel de tulburare ani de zile fără să primească niciun fel de ajutor. N-a putut vorbi despre asta nici cu familia, nici cu prietenii. „În ochii multora, un bărbat ar trebui să fie puternic atât fizic, cât și mental. De aceea, mulți bărbați nu pot vorbi despre greutățile prin care trec”, a zis el.

Statistics Netherlands nu știe exact câte persoane din Țările de Jos suferă de tulburări alimentare. Dar, în 2021, aproximativ 705 bărbați și 9 850 de femei cu vârste peste 18 ani au primit tratament pentru o tulburare alimentară. Dacă adăugăm la aceștia și persoanele care au primit tratament pentru o astfel de tulburare, pe lângă alte probleme psihice, numărul ajunge la 1 605 bărbați și 1 9780 de femei. În România, numărul persoanelor care suferă de o tulburare alimentară ar ajunge pe la 400 de mii, conform APTTA.

În realitate, probabil că cifrele sunt mult mai mari, spune Isabella Plasmeijer, fondatoarea organizației ISA Power, care ghidează persoanele cu tulburări alimentare cu ajutorul mai multor experți. „Am observat clar că bărbații tind să meargă mult mai rar la medic pentru astfel de probleme și nu au curajul să ceară ajutor. Și astfel, își duc viața netratați”, a zis ea.

Așa se explică de ce nu auzim poveștile acestor bărbați. Majoritatea studiilor și articolelor se concentrează pe femei și pe anorexie – cea mai răspândită tulburare alimentară, deși bulimia, consumul excesiv de mâncare și tulburarea de aport alimentar de tip evitant/restrictiv (Avoidant/Restrictive Food Intake Disorder - ARFID) sunt tot mai răspândite.

„Mulți bărbați suferă de tulburarea care îi face să consume mâncare excesiv”, a zis Plasmeijer. „Și mă îngrijorează trendul în care bărbații sunt preocupați excesiv de corpul lor și de sport.”

Tulburarea alimentară NOS (Not Otherwise Specified), care a fost redenumită, între timp, OSFED, e o tulburare alimentară care nu poate fi catalogată foarte clar. Ai simptome de anorexie, bulimie sau consum de mâncare în exces, dar nu bifezi toate caracteristicile.

Așa a fost cazul lui Mike Megens (26 de ani). Imaginea lui despre sine s-a schimbat încă din școala generală. „Eram un pic mai masiv decât colegii mei, așa că oamenii comentau mereu despre greutatea mea”, a zis el. El nu era neapărat nesigur de cum arăta, dar a fost influențat de aceste comentarii. „În retrospectivă, cred că am început să slăbesc pentru că aveam alte probleme. Îmi plăceau băieții. Oamenii din jurul meu știau asta. Familia mea mă susținea, dar alte rude mai îndepărtate mereu glumeau pe seama mea din cauza asta.”

„Am vrut să mă protejez de aceste atacuri și am crezut că dacă o să arăt bine, lumea o să mă lase în pace.  Am început să fac eforturi enorme ca să slăbesc. Mă doare amintirea asta.”

Maurice Kaasjager (16 ani) a început și el să aibă dubii cu privire la aspectul lui de la o vârstă fragedă. „Frații mei făceau mereu glume pe seama greutății mele. Nu voiau să mă rănească, doar se jucau, dar comentariile lor m-au atins. Îmi comparam mereu corpul cu corpurile altora, pentru că am o constituție masivă. Voiam să arăt ca prietenii mei, așa că am început să lucrez la asta. Am început ușor – am renunțat la dulciuri și sucuri și m-am apucat de sport. Dar după o vreme, am început să nu mai mănânc.”

„Nimeni nu a observat prin ce treceam, pentru că sora mea avea un defect la inimă, iar fratele meu are autism. Așa că eu eram copilul normal, cum ar veni. Oamenii credeau că nu e nimic în neregulă cu mine. Iar la noi acasă nu se vorbea despre emoții. Uneori aș fi avut nevoie de o îmbrățișare, dar nu mi-o oferea nimeni. Trebuia să cer eu, și nu știam să cer.”

Ilias mergea în fiecare vară în Turcia, unde avea multe rude. În fiecare vară, toți comentau despre greutatea lui, ba că a slăbit, ba că s-a îngrășat. „Uram ideea că toți erau atât de preocupați de greutatea mea”, a zis el. „Oricât de slab eram, comentariile familiei mă făceau să cred că sunt gras.”

A început să ia Ritalin pentru că suferea de ADHD, dar acest medicament e folosit adesea de persoanele cu tulburări alimentare, pentru că suprimă pofta de mâncare. După ce Ilias a realizat asta, a început să ia și mai multe droguri, precum MDMA. A slăbit mult. „Luam droguri din cauza sănătății mintale precare, credeam că mă ajută.”

„Pe atunci, lucrurile mergeau prost acasă. Părinții mei comentau mereu despre aspectul meu, ceea ce-mi declanșa anxietatea. Ba spuneau că nu le place cum am părul, ba că nu mă îmbrac frumos. Deja mă făceau să vreau să plec de acasă. Le-am zis că aș vrea să mă mut, dar nu m-au lăsat.”

Apoi, și străinii au început să comenteze despre greutatea lui. „O femeie m-a abordat într-un bar și mi-a zis că ar trebui să merg la sală, să mai pun masă musculară sau să mă îngraș, pentru că sunt prea slab. M-a șocat faptul că până și necunoscuții erau preocupați de corpul meu. Așa au început problemele mele cu tulburarea alimentară.”

Dar, din cauză că avea și probleme cu sănătatea mintală, nu s-a gândit că suferă și de o tulburare alimentară.

„Pe atunci eram într-o relație și prietena mea s-a arătat îngrijorată că nu am grijă de mine. Dar nu mi-a criticat aspectul corpului, ca familia mea. A avut o abordare diferită: pe ea o preocupa sănătatea mea mintală.”

În prezent locuiește singur, deja de patru ani. Încă vorbește cu părinții lui, dar nu a cerut ajutor specializat pentru tulburarea alimentară. „Simt că nimeni nu mă înțelege, nici măcar psihologul.”

„Din păcate, oamenii au anumite prejudecăți despre tulburările alimentare. Cred că trebuie să fii foarte slab ca să suferi de așa ceva, dar nu e adevărat”, a zis Plasmeijer.

Maurice crede că asta e din cauza definiției masculinității. „Oamenii cred că doar femeile au astfel de probleme, iar bărbaților le e rușine să-și spună povestea. Noi nu avem voie să ne plângem, să fim vulnerabili. Ni se spune să fim duri.”

Mike e de acord. „Ca bărbat, nu poți vorbi despre cum te simți, nu poți recunoaște că ești atât de preocupat de cum arăți sau că ești complexat. Eu am cerut până la urmă ajutor din partea familiei, dar mulți bărbați nu pot face asta. Aș vrea să le transmit acelor bărbați că e super ok să ceară ajutor, le va salva viața. Cu cât stați mai mult în chestia asta, cu atât vă va fi mai greu să ieșiți din ea.”

Mike a reușit să își ascundă problemele mult timp. Deși avea cerințe specifice cu privire la mâncare și mânca foarte puțin, nimeni nu l-a întrebat nimic, nici părinții lui. Nimeni nu se gândea că se chinuie să slăbească.

În 2015, s-a mutat din Limburg în Amsterdam ca să studieze. „Mi s-a schimbat viața și am pierdut rutina pe care o aveam în Limburg. Poate sună ciudat, dar tulburarea alimentară îmi dădea o oarecare pace. Făceam același lucru zilnic, încercam să fac sport și să mănânc cât mai puțin. În Amsterdam, totul s-a schimbat, viața mea a devenit mai puțin structurată, iar tulburarea mi s-a accentuat, pentru că încercam să fac tot ce puteam ca să obțin din nou controlul asupra greutății mele.”

Plasmeijer e de acord că schimbările de rutină pot declanșa tulburări alimentare. De exemplu, în pandemie, când oamenii s-au simțit mai singuri și izolați, mulți au început să mănânce mult sau prost, să folosească mâncarea pe post de pansament emoțional. Așa a pățit și Maurice.

Din fericire, părinții lui au observat asta și l-au dus la un nutriționist. Dar Maurice nu a putut respecta meniul propus de el, pentru că îi plăcea prea mult să sară peste cină, avea impresia că asta îl ajută. Evident că nu l-a ajutat, ci dimpotrivă. „Erau zile în care nu mâncam nimic. Oricine îmi oferea mâncare mă enerva, îl percepeam ca pe un inamic, deși în adâncul meu știam că am nevoie să mănânc.”

Lui Mike i-a luat mult să realizeze că era ceva în neregulă cu el. În timp ce era în vizită la părinții lui, a citit un articol despre o persoană care suferea de o tulburare alimentară. „Era vorba de o femeie, dar m-am recunoscut în tot ce spunea. Erau atâtea lucruri similare, încât m-am uitat la maică-mea și i-am zis că fix prin asta trec și eu.”

Părinții lui au fost șocați. Pentru ei, era un băiat bun și frumos, cu note mari la școală și cu o viață bună în Amsterdam. 

După asta, a început să meargă la terapie de trei-patru ori pe săptămână. „Terapeuta m-a întrebat ce lucruri care îmi plac nu mai fac din cauza tulburării. Am izbucnit în plâns când am realizat că unul dintre ele era înotul.”

„Prietenii au fost șocați când le-am spus despre tulburarea mea. Dar apoi au realizat că, dacă o femeie ar fi avut același tip de comportament, s-ar fi îngrijorat. Unii s-au simțit vinovați din cauza asta. Dar eu nu-i învinovățesc, nici măcar eu nu am realizat că am o problemă.”

„De obicei, toate articolele pe subiect sunt despre fetițe de 14 ani care au anorexie. Dar în ultima vreme, am văzut și câte un articol despre băieți afectați de astfel de tulburări. Cred că lucrurile vor progresa. Și mă bucur, pentru că aceste tulburări afectează o grămadă de persoane diferite și anorexia nu e singura tulburare alimentară, chiar dacă e principala despre care se vorbește”, a zis el.

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.