Portrete în care se văd cicatricele și tristețea deportaților din SUA

Când fotograful din America, Todd Henry, a ajuns pentru prima oară în Tonga în 2007, a crezut că va fi genul ăla de loc pe care-l vizitezi o dată și atât. Un an mai târziu, în Auckland, a cunoscut femeia care avea să-i devină nevastă. Acum, un deceniu mai târziu, vorbește tongană și spune că nu mai știe de câte ori s-a întors în mica comunitate din Pacific ca să viziteze familia și prietenii, mereu cu camera după el.

Cea mai recentă vizită a sa în Tonga a fost ca producător asociat al filmului Gangsters in Paradise: Deportees of Tonga, pentru VICE Noua Zeelandă. Proiectul a început când Todd, care e un colaborator frecvent, a venit cu ideea pentru documentar. La o lună sau două mai târziu, VICE era în Tonga.

În timpul liber, Todd a făcut o serie de portrete cu deportații pe care i-a cunoscut VICE, unii dintre ei apar și în film. VICE s-a întâlnit cu Todd să vorbească despre cum i s-a părut povestea, provocările pe care le-a întâmpinat și de ce a vrut să o prezinte atât ca documentar, cât și în seriile de portrete care nu lasă prea mult loc imaginației.

VICE: Salut Todd, cum ai aflat despre deportații tongani?
Todd Henry: Practic, eram la o cafenea într-o dimineață și vorbeam cu un tip care-mi făcea cafeaua. Mi-a zis cu un accent american pronunţat: „De unde ești?”. Puteam să-mi dau seamă după cum arăta că era tongan, dar diferit. Avea tatuaje care nu erau tongane și accentul bineînțeles. Am fost curios să-i aflu povestea. Am vorbit puțin și mi-a spus că era din Salt Lake City. El a ajuns să fie ‘Ila în documentar.

Am ieșit la o bere mai târziu și mi-a spus puțin despre cum a fost deportat. Practic este blocat în Tonga și aia e. Nu se mai poate întoarce în State. Ce mi-a atras atenția a fost că din punct de vedere cultural ‘Ila este american, dar ca naționalitate și etnie, nu. Mi-a povestit despre experiența lui și cât de greu este să se reintegreze. După aceea am început să fiu mai atent la cei care au fost deportați și să vorbesc despre experiențele lor și cât de dificil le este să-și găsească din nou locul în societatea tongană, în țara care ar trebui să le fie casă. Nu este deloc uşor. Mi-am imaginat cum ar fi să nu mă mai pot întoarce niciodată în SUA.

Experiența mea din America și ale lor sunt complet diferite, dar tot avem acel teren comun. Suntem din același loc, deci pot să rezonez cu ei. Cred că s-au simțit confortabil să vorbească cu mine pentru că și-au dat repede seama că nu sunt un misionar și că am altă conexiune cu Tonga prin intermediul soției mele. Așa că am legat niște prietenii, pe care poate că nu le-aş fi avut dacă dădeam de tipii ăștia în State. Este interesant modul în care ajungi la un numitor comun când lucrurile se schimbă așa.

De ce te-au atras deportații ca fotograf?
Tipii ăștia au trecut prin multe în viață și se vede pe fețele lor. De asta i-am fotografiat, le-am făcut portrete așa de intime. Se văd toate cicatricile pe care le au. Se uită la obiectiv și simt că vorbesc despre experiențele lor, chiar dacă tu nu le știi. Am vrut să se vadă că au fost deportați. Spun o poveste, dar păstrează și puțin mister în același timp. Asta am vrut să transmit. Nu mă apropii prea des așa de mult de subiecți. Dar acum am vrut să o fac.

De ce a fost atrăgător subiectul pentru un cineast?
În documentar, am vrut să-mi îndrept atenția asupra poveștilor individuale ale câtorva tipi, doar pentru o înțelegere mai profundă. Portretele lor de la apropiere sunt puțin ambigue, iar câțiva dintre ei sunt și în film, deci le vei afla povestea.

De mulți ani am ştiut că aceste povești trebuie spuse. Evident că nu glorific viața criminală și nici nu sunt afiliat cu vreo bandă sau ceva de genul. Doar cred că vieţile complexe ale deportaţilor, odată ajunşi în Tonga, au meritat o investigație mai profundă și detaliată, ca să provoace o discuţie mai pozitivă. O conversaţie plină de sens despre Tonga însăși. Este un subiect prezent în mod constant, localnicii vorbesc mereu despre deportați. Sunt și multe probleme sociale pentru că nu există o plasă de siguranță sau o modalitate prin care să revină în societate, cum ar fi un program de reintegrare.

Este greu să-ți menții prieteniile cu deportații?
Știu că atunci când am început să mă văd cu ‘Ila, unii oameni îl judecau fiindcă era deportat, li se părea dubios și-mi spuneau să am grijă. Mă gândeam și eu că nu-l cunosc de fapt pe tipul ăsta. Cu siguranță, este un proces de depășire a propriilor prejudecăți, când știi că cineva are un trecut criminal sau ceva de genul, dar durează.

Am fost surprins de modul în care câţiva dintre ei au reușit să se adapteze la această societate. Unii nu știu o boabă de tongană, nu au fost educați în această cultură, chiar dacă au crescut în familii tongane. Au reușit să vină aici și să învețe respectul, cum se fac lucrurile în Tonga și au învățat limba foarte bine. Este șocant câți şi-au lăsat în urmă familia din SUA, Noua Zeelandă sau Australia când au fost deportați.

Unii dintre ei au făcut lucruri oribile, iar unii nu se vor opri când se întorc în Tonga - te îngrijorează asta?
Sunt unele lucruri care mă îngrijorează. Evident că mulți dintre ei nu-și vor schimba stilul de viață criminal odată întorși aici. Dar unii dintre ei o vor vedea ca pe o oportunitate să se reconstruiască, să învețe cum să trăiască în acestă cultură și să găsească o cale de succes. Când există un stigmat asupra tuturor, așa cum se întâmplă, unii nu mai au nicio alternativă. Dacă nimeni nu-ți oferă o șansă reală și nu ai familie sau alte contacte acolo, cred că fie ajungi să mori de foame și să rămâi pe străzi, fie vei face lucrurile dinainte pentru că doar pe alea știi să le faci… Tipii ăștia - da, sigur, spune ce vrei, sunt infractori, poate că au făcut lucruri oribile şi nu merită a doua șansă - când nu-și primesc acea a doua șansă, restul societății plătește prețul. Cred că este o problemă care ar trebui adresată la un anumit nivel. Nu am răspunsurile, dar vreau să iasă un subiect de discuție pozitiv din asta.

Articolul a apărut iniţial pe VICE NZ.