M-am săturat să mă prefac doar ca să mențin prietenii, mai ales când văd cum se poartă oamenii

Mi-e greu să scriu, că mi-e jenă de câta truismul e, dar oamenilor nu le place să le spui în față lucruri care țin de ei: de la ce te deranjează sau unde ți se pare că greșesc. 

Am fost însă mereu de părere că e esențial să vorbești deschis despre cum te face să te simți cineva sau ceva. 

Și că orice fel de critică e măcar puțin constructivă. Chiar și când intenția din spate nu e cea mai bună. În fiecare feedback poți să găsești ceva care să-ți ridice un semn de întrebare: „Da’ oare de ce crede Septimilian chestia asta despre mine sau despre ce am făcut? O fi sau nu așa?”

Stai, te gândești dacă există vreun lucru pe care chiar îl poți îmbunătăți, apoi treci peste, împăcat că nimeni n-o să rezoneze vreodată sută la sută cu ce faci și nu poate să te placă toată lumea.

Am ajuns să tratez lucrurile așa și din cauza – sau datorită, depinde cum vrei s-o iei – modului în care am fost crescută. În copilărie, cuvintele pe care le auzeam cel mai des de la ai mei erau: „Cu rușinea mori de foame” sau derivate din asta, ca „Ție nu trebuie să-ți fie rușine de nimeni”.

C-o fi bine sau rău, nu știu.

Modul ăsta direct de a mă raporta la oameni și situații m-a băgat în câteva belele și m-a scos din multe situații care nu-mi făceau bine. M-a făcut să-mi dau seama de lucruri pe care eu le făceam greșit și m-a ajutat să văd că de unele persoane chiar nu merită să te apropii prea mult. Mai ales de cele care nu-s dispuse să înțeleagă când dau bâta-n baltă.

Nu aveam mai mult de cinci ani când ai mei și-au dat seama că poate n-a fost o idee atât de bună să-mi bage în cap că n-ar trebui să-mi fie rușine. Sau că măcar ar fi trebuit s-o nuanțeze cumva.

Eram în cabinetul medicului de familie. Răcisem, mă consultase și așteptam ca mama să primească rețeta și să plecăm. Dura mai mult, tocmai ce intrase altcineva în cabinet. Cu treabă, presupun, sau doar restanța la atenție.

Nu știu cine era, care erau scopul sau durata vizitei, dar știu că mă plictiseam teribil. 

M-am pus pe vine și am început să inspectez fiecare colț din cameră. La un moment dat, am ajuns sub biroul doctoriței. Nu-mi amintesc decât fețele oripilate ale tuturor după ce am scos capul și am întrebat sincer: „Doamna, de ce aveți păr pe picioare?”.

Situația a tot escaladat de-a lungul anilor, pentru că nu m-am învățat niciodată minte. Mă rog, probabil că nici nu am vrut asta vreodată. Deși acum nu mai țin morțiș să fiu Cap. Obvious, refuz să mă abțin din a le spune oamenilor în față ce mă deranjează sau mi se pare că fac greșit.

N-am înțeles niciodată oamenii care îți spun lucruri pe ocolite, îți dau indicii vagi ca apoi să se supere pe tine că nu te-ai prins sau că ai înțeles greșit. Scuze io că nu pot să citesc în stele. 

E mai rău să faci însă ceva greșit și oamenii să vorbească despre asta pe la spatele tău, în loc să-ți spună în față. Dacă faci asta, ghici ce! nu înseamnă că nu vrei să rănești sentimentele cuiva, ci doar că-ți place bârfa.

Momente de genul ăsta erau la ordinea zilei când eram în generală și mă simțeam ca într-un joc sau serial interactiv, cu opțiuni.

Fata aia din a doua bancă a uitat să-și ia mustața azi. Ce faci?

Îi zici în față că se observă.

Zici tuturor, mai puțin ei.

Nu zici nimic, nimănui, că nu e treaba ta, gen, aștepți s-o facă alții – orice ar face. 

Evident că alegi să spui tuturor, dar nu ei. Nu vrei s-o rănești, da’ parcă vrei să râzi un pic, nu?

Eu eram mereu acest social justice warrior în situații ca asta. Țineam predici semi-coerente despre cum nu e treaba nimănui despre ce face altcineva și cum n-ar trebui să ne facem să ne simțit prost între noi. 

De asta mi-era greu să-mi fac prieteni pentru că nu-mi plăcea real compania multor colegi. Așa că nu mi se părea că avea rost să mă prefac. 

E adevărat că nici ei nu mă plăceau prea mult tocmai pentru că voiam să fiu altfel și-mi plăcea să mă contrazic. Mă luam de oricine vorbea urât despre altcineva fără vreun motiv „întemeiat”. Mă rog, orice însemna asta într-a cincea. Dar cert e că așa am și început să spun direct ce mă deranjează. După am învățat să și filtrez cât de cât ce merită și ce nu.

Ce m-a făcut mai activă social în liceu a fost că nu-mi mai păsa atât de mult. Mă potolisem cu revolta față de bârfă și lucrurile care mă deranjau se făcuseră mai puține. Dar eram în continuare destul de categorică și vocală atunci când se întâmpla să nu-mi convină ceva.

Într-o vară, m-am certat cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Motivul, pe scurt, era ăsta: el mă jignise fără să-și dea seama, eu am luat-o personal și am ținut morțiș să-i explic punctual de ce m-a deranjat, iar el nu voia să vorbească deloc despre ce se întâmpla. 

Am ajuns să-i spun că a fost un nesimțit pentru că mă făcuse să mă simt așa și pe dincolo.

El s-a supărat că i-am zis lucrurile astea și l-am făcut, la rândul meu, să se simtă prost și atunci, și altă dată. Au urmat câteva luni în care ori ne ignoram complet când eram forțați să fim în același loc, ori ne uitam atât de urât unul la altul până când unul din noi – cel mai des eu – începea să vorbească și celălalt – mai mereu el – se ridica și pleca.

Pe atunci nu-mi doream decât să fie dispus să mă asculte și să purtăm o discuție despre ce se întâmplase. Să înțeleg și eu de ce lui nu i s-a părut mare lucru să spună ce a spus și, apoi, de ce tot refuza să vorbească despre asta, ce l-a deranjat atât de tare încât s-o rupă cu mine brusc și definitiv. Dar să înțeleagă și el de ce am interpretat prost ce spusese și ce însemna pentru mine să aud lucruri de genul de la cineva atât de apropiat.

Am crezut mereu că ăsta e cel mai sănătos mod de a gestiona relațiile de orice tip. 

Te deranjează ceva, spui. Până atunci, credeam că asta e valabil pentru toată lumea. N-am știut cum să reacționez când prietenul meu mi-a dovedit că nu era așa, că unii oameni nu-s construiți să funcționeze așa, că lucrurile pot fi mai nuanțate decât aveam eu impresia.

Lucrurile s-au domolit de atunci și până acum.

A trecut prea mult timp, nu mai avem același grup de prieteni și nu mai interacționăm în fiecare zi. Când se întâmplă să ne vedem, tensiunile se transformă în glume și trecem rapid la alt subiect.

Niciunul dintre noi nu mai are chef să se certe. Dar am rămas cu un fel de reticență de atunci.

Poate că situația asta a fost necesară ca să nu mai reacționez atât de radical la inconveniențe. Dar și ca să-mi dau seama că oamenii sunt diferiți chiar și când vine vorba de lucruri care par bune pentru toată lumea. Pentru mine rămâne însă valabil că, într-o formă sau alta, e bine să vorbești când ceva te afectează. Altfel răbufnești în momente nepotrivite și nu-i mai bine.