Am încercat s-adopt o pisică în România și mi-ar fi fost mai ușor să-mi iau doctoratul

DISCLAIMER: Încurajăm adopțiile și ele pot fi făcute în condiții optime dacă sunt respectate criteriile specificate la final. În textul de față e doar experiența personală a autoarei.

Toată lumea își dorea o pisică. Eu voiam una, nostalgică după o fostă pisică cu care am avut o relație de zece ani. Copilul își dorea una – îi explicasem că eu frați nu-i fac. Prietenii copilului își doreau una, că lor părinții nu le luau, că lasă păr. 

Ce poate fi mai ușor, mi-am spus? E plin netul de oameni și ONG-uri care au pisici de dat. Chiar dacă nu cauți, tot îți apare una în feed. În plus, copilul avea un singur criteriu de selecție, chiar dacă sexist, care ar fi făcut căutarea ușoară: să fie fată, ca ea. 

De-asta am și lăsat-o să aleagă, ceea ce a fost prima mare greșeală, pentru că a urmat un tir de dezamăgiri pe care le-aș fi putut evita, dacă aș fi știut tenebrele pieței. Așa am ajuns ca după patru luni și patru țepe să-mi cumpăr mie liniștea și copilului pisica. Nouă, în țiplă. Fără bale, fără chelie, fără gingii sângerânde și, mai ales, fără SIDA. O să înțelegi imediat de ce.

Dau de Sabina pe site-ul unui ONG care dă pisici spre adopție. Chiar e o splendoare. Are în jur de un an și ochii verzi, pătrunzători. A crescut într-un coteț de găini și are nevoie „de un om care să-i devină familie”, după cum anunță anunțul de adopție. 

Scriu asociației entuziasmată și sigură pe mine. Pentru a le da și lor încredere că știu să cresc o pisică la casa omului, mă pune naiba să le zic că am mai avut una, pe care am dat-o. Așa am picat examenul pentru încredințarea pisicii Sabina. 

„Dacă ai mai avut pisici în trecut și ai renunțat la ele din diverse motive e un red flag”, mi-a spus un rescuer de pisici care face asta de trei ani, timp în care a dat spre adopție peste o sută de pisici. „După ce pun pe picioare o pisică care a fost la un pas de moarte, după toată implicarea financiară, dar mai ales emoțională, asociațiile își doresc ca animalul acela să ajungă pe cele mai bune mâini, care să compenseze greutățile prin care a trecut”, explică ea motivul pentru care ONG-iștii pun multe întrebări.

Numai că mie nu-mi pune nimeni nicio întrebare. N-a contat de ce am dat-o sau cui, că încă sunt în contact cu ea și e bine mersi, fericită și azi, la vârsta de 22 de ani, o vârstă deosebit de mare pentru o pisică, semn că a fost îngrijită toată viața ei cum trebuie. E ca și cum mi-am abandonat copilul. Mi s-a mai spus doar că nu mă calific și am fost lăsată pe seen la mail, fără nicio lămurire. 

Îi explic copilei că mama ei nu se califică pentru o pisică. Dar e okay, o să găsim alta. Plânge de frustrare, după care trece peste ca un om mare. Pisica Sabina, în schimb, este și acum, la mai bine de nouă luni de atunci, tot neadoptată. Cred și eu că e greu să găsești un om care să se califice pentru ea. 

Cum îmi pierdusem încrederea în mine, am zis să caut pe grupurile de Facebook dedicate pisicilor. Ignor posturile alarmiste care avertizează că un anumit domn, Rebegea, caută pisici nesterilizate, „ca să le bea ciclul”. 

Copilul alege de data asta o pisică albă, tot cu ochii verzi, mai frumoasă decât Sabina. Tot răul spre bine, gândesc, uite ce bine că nu m-am calificat. Pisica asta este next level. 

E disponibilă, doar că trebuie să aștept ca doamna care o postase să o aducă din alt județ. Se află la o mânăstire, unde are un preot grijă de ea. Nu înțeleg de ce a trimis pisica la mănăstire, dar îmi explic pasiunea când văd cover-ul de Facebook al doamnei, în care pe o icoană scrie „Salvează doamne țara asta”. Ca motto are un citat motivațional, dar în limba rusă. 

Odată stabilit contactul online, trecem și la telefon. Ascult timp de o oră toată viața pisicii, plus viața fraților ei și a pisicilor cu care e prietenă. Pe una dintre ele o scoate în parc, cu lesa. Înțeleg de ce mai târziu, când îmi trimite o poză cu ea – e cât un câine. Nu mă interesează chiar toate astea, dar oameni suntem și o vreau pe Karina. 

Lucrurile însă se precipită. Îmi zice că vrea să vadă unde va locui pisica, care deodată e „de răsuță”. În plus, după adopție ar vrea să vină să o viziteze cu fratele pisicii, din când în când, „că au crescut împreună”. „Îi mai aduc cadou un plic cu mâncare”, îmi spune. Toate vor fi trecute în contractul de adopție. Sunt de acord, nu mai vreau să dezamăgesc copilul încă odată. 

Voluntara cu care am vorbit, care ține legătura cu adoptatorii pe un grup de chat, mi-a spus ulterior că „nu mi se pare deplasată clauza care presupune că donatorul are dreptul să viziteze pisica o dată sau de două ori pe an, atât timp cât se menționează că vizitele vor fi anunțate și stabilite de comun acord”. M-ar fi ajutat să știu toate astea atunci. 

Sosește ziua vizitei de la protecția pisicii. Contrar cover-ului de Facebook, ne calcă pragul o doamnă foarte cochetă – zece puncte pentru fashion. Aflu că pisica nu mai e la preot, a dat-o unei familii cu bebeluș, care locuiește la țară, la curte, dar o va lua de acolo, „pentru că sunt săraci”. Mă arăt contrariată, cum să le ia oamenilor pisica? Zice: „E okay, că nu au grijă de ea, sunt săraci”. Apoi îl sună pe preot pe video, ca să confirme că o poate ridica după ce termină de spovedit. „Am găsit o familie superbă”, îi spune și realizez că nu sunt săracă. 

„Cei care au salvat un animal își doresc ca acesta să aibă o casă și un venit stabil, ca să-i poți asigura hrană de calitate, vizitele necesare la vet, jucării. Pentru pisici se caută adoptatori care să le țină doar la interior. Media de viață a unei pisici care are acces și afară e de trei-cinci ani, pe când una ținută strict în casă trăiește bine-mersi peste zece ani”, explică voluntara la un ONG dedicat adopțiilor de animale.

Doamna cere însă voie să-i arate și popii apartamentul în care locuiesc. Care nu e vreun palat, dar ea este entuziasmată. Mie îmi sună toate alarmele în cap, noroc că preotul refuză. Dar doamna tot îmi bagă telefonul sub nas, cât să-i zic un „Doamne ajută” în loc de „La revedere”.

Trecem la taclale. Îmi explică de ce a venit în vizită: „E o perioadă propice pentru sataniști, care ies la adoptat pisici negre, ca să le jupoaie”. De aici toată vigilența. Apoi menționează că odată i-a băgat o rudă un cuțit în picior. Mă întristez. Dar mă bucur că am trecut testul de adopție și rămâne să vorbim după ce recuperează popa animalul. 

Karina nu mai ajunge însă la noi. Se dovedește că fugise de la săraci încă de a doua zi, iar preotul o mințise pe doamnă până în ultimul moment. Îi spun copilului adevărul. Plânge din nou. Apoi insistă să-și aleagă alta. 

„Un puiuţ tare jucăuş (...). Dacā te apleci un pic, o va lua drept invitație să se urce pe spatele tău”. Anunțul ăsta, pe un site de genul OLX, dar pentru pisici, cucerește copilul. Oricine poate posta aici un animal de adoptat. Sun. Stăpânul e în alt județ, dar se arată dispus să vină 40 de kilometri la București, ca să mi-o aducă. Conversația nu prezintă niciun red flag. De data asta e cu noroc, mă gândesc. 

Ajunge în două zile. O scoate din cușcă să mi-o dea, dar n-o iau în brațe, e udă de zici c-a ieșit de sub duș. „E plină de bale, i-a fost rău în mașină”, explică și mă sfătuiește să o las în pace vreo jumătate de oră, să se obișnuiască cu casa. Între timp semnăm contractul de adopție, în care mă angajez să am grijă de ea. Nu îmi dă la schimb un carnet de sănătate. 

Aflu că are de fapt 37 de pisici, culese de pe stradă, pe care le ține într-un hambar. El le deparazitează și le vaccinează, că la medic e scump. A găsit un furnizor de vaccin și le cumpără mai ieftin. 

La jumătate de oră după ce pleacă, dau canapeaua la o parte să scot pisica de unde se băgase. O pun pe genunchi. Aș vrea să o smotocesc, să o iubesc un pic, să facem cunoștință. Nu pot. Duhnește ca la nebuni. Mă vait pe Messenger la prieteni cu animale, dar tot eu par aia fițoasă: „La ce te aștepți, animalele miros”. În 20 de minute însă, ajung la cel mai apropiat veterinar: îi sângerează gingiile „și ar trebui să-i facem un test de SIDA”, mă anunță medicul, referindu-se la FIV, echivalentul virusului HIV la oameni. 700 de lei. Apoi spune „Nu este de ținut în casă cu un copil”, iar eu sun donatorul să vină să o ia înapoi, pentru că nu știam exact ce are și am zis că mai bine nu risc. Sunt recunoscătoare că se conformează, chiar dacă uimit. Doar era deparazită și vaccinată de el. 

„Când e vorba de adopția unui animal, este important ca ambele părți să fie transparente”, spune voluntara – adoptatorii în privința condițiilor de viață pe care le pot oferi, iar salvatorii în privința problemelor de sănătate sau comportamentale de care știu. „Când nu se întâmplă asta, consecințele pot fi grave și în defavoarea animalului”.

Dezamăgesc copilul pentru a treia oară. Acum nu mai plânge, a căpătat toleranță. 

Medicul veterinar la care o dusesem pe Buburuza îmi recomandă un foster de unde să iau o pisică „normală”. Acolo au medici care au grijă de ele și pot să aleg pe viu. Mă bucur, poate avem totuși o șansă. Mă prezint la casting cu copilul, care pune ochii pe una mare, gri, grasă și cu blana lucioasă. Doamna de la foster nu și nu, că are ea un puiuț, ceea ce-i mai bine pentru copil. Plus că e foarte iubăreață. CopiluI nu percutează, dar doamna insistă până o combină.  

O scoate din cușcă. Nu e chiar „puiuț”, are peste un an. Zboară păr din ea ca la balamuc, de lasă chemtrails în urma ei. Mă arăt surprinsă, n-am mai văzut chemtrails de pisică până acum, deși am avut grijă de una timp de zece ani. „Doar ce-a fost sterilizată, e stresată. Plus că renunță la părul de pui”, mi se explică dâra de păr alb din aer și mă liniștesc. Asta e, o să o perii până nu mai zboară tone, ci doar grame. Mă consolez cu gândul că o cheamă Azuga. Deși mi se pare cool și instagramabil cu o sticlă de bere, numele vine de fapt de la orașul în care a fost găsită. 

Acasă n-am litieră. Comandasem una pe net, dar n-am fost atentă la furnizor și acum aștept să vină wc-ul pisicii tocmai din Olanda. Improvizez un lighean. Pisicii nu-i place, îmi pișă o floare de un metru înălțime. Doare. O creșteam de mică. 

Perii la pisică trei zile, timp în care aspir de cinci ori și umblu cu peria de scame după mine. Pisica nimic, băgă chemtrails continuu. Dacă se scarpină, ninge. Dar și eu sunt ambițioasă. O să lase păr până n-o să mai lase, ceea ce nu se întâmplă, chiar dacă chelește complet în jurul gâtului. Scriu la foster, doar au medici care au grijă de ele. Mi se spune să o aduc înapoi, să o analizeze. Să am cu mine și contractul de adopție. Mă conformez.

La foster mă așteaptă trei doamne. Mă așez pe scaun în fața lor, ca în fața comisiei de examen și mi se adună cuvintele în gură și-mi ies ochii din cap în timp ce ele aruncă un tir de acuzații: am stresat pisica, am stricat-o, am făcut eu ceva. Mai că nu mi-au zis că aveam fusta prea scurtă. Îmi zic că mă sună după o lună să o iau înapoi acasă. Atât durează tratamentul pisicii despre care spuneau că e sănătoasă. Mă roagă să las contractul. Realizez că n-o să mă sune nimeni și doar îmi dau cu flit diplomatic. Iar nu mă calific. 

De data asta, eu sunt mai dezamăgită decât copilul. Sunt pur și simplu epuizată emoțional de acest carusel cu copii care plâng de frustrare, cu vizite la domiciliu, preoți, SIDA, bale, gingii sângerânde, chemtrails, victim blaming și, într-un final, chelie. Refuz să-i explic copilului și a cincea oară că viața nu e toată o țeapă.  

Copilul zice: „Măcar acum avem litieră din Olanda”.

Așa m-am hotărât să cumpăr pisică, deși e plin netul de gratuități. Vreau ceva să vină în țiplă. Simt că nasc a doua oară, după câți bani dau pe animal și pe trusoul ei. Mă consolez cu gândul că aș fi putut să-i dau pe tratament pentru SIDA. 

Pe pisica nouă o cheamă Luna, dar i se spune foarte original, Pisi. Chiar e pui, un British Shorthair portocaliu. Se vede că-i nouă, pentru că face tot ce trebuie să facă o pisică: îmi fură cerceii, se cațără pe sitele de țânțari, bea din paharele noastre, doarme în poziții instagramabile, face zooming la 3 noaptea și ne roade degetele de la picioare. În plus, e sănătoasă, are și carnet care atestă asta, îi știu istoricul, i-am cunoscut și părinții, nu pișă plantele, nu-i pute gura, nu lasă chemtrails și nu pare că o stresez în niciun fel. 

Am întrebat-o pe voluntara de la ONG-ul dedicat protecției animalelor cum ar trebui să se desfășoare adopția unei pisici și mi-a dat câteva sfaturi utile. În primul rând, gândește-te bine dacă îți poți asuma cu adevărat grija unui animal pe termen lung (15-20 de ani) și dacă ai resursele necesare pentru asta. Logic, nu?

Apoi, alege pisica în funcție de ce personalitate preferi să aibă, nu în funcție de culoarea blănii sau a ochilor. Un pui îți va ataca mobila din piele, draperiile, somnul. În plus, nu-l poți lăsa multe ore singur în casă și are nevoie de sesiuni lungi de joacă. Pisicile adulte, de peste un an jumate, sunt mai liniștite, mai tolerante și mai dornice să stea în brațe și să se alinte. 

Pregătește casa pentru primirea pisicii, de la cumpărăturile basic, până la acțiuni de cat proofing: plase la geamuri (măcar de țânțari, dar ideal speciale pentru pisici), înlăturarea plantelor sau substanțelor toxice de la îndemâna pisicii. Poate fi de ajutor canalul de YouTube al specialistului american în comportamentul pisicilor, Jackson Galaxy. Găsește un vet bun la care să te duci pentru o primă vizită, chiar dacă iei o pisică deja deparazitată și vaccinată.

Odată găsită pisica, donatorii vor pune multe întrebări, mai ales despre istoricul viitorului stăpân cu animalele de companie. Majoritatea au cerințe de bun-simț, stabilite după multe adopții nereușite și experiențe dezamăgitoare.

Află cât mai multe detalii despre istoricul pisicii. Cei care salvează constant nu își permit să facă investigații complete tuturor pisicilor luate în grijă, dacă nu dau semne de boală. Dacă pisica este deparazitată, vaccinată și sterilizată, cere carnetul de sănătate parafat de un medic veterinar, care să ateste toate astea. Așa știi de ce trebuie să te ocupi mai departe, atât tu cât și medicul.

Contractul de adopție presupune ca donatorul să știe la ce adresă va locui animalul. Clauzele care nu lipsesc din niciun contract precizează că pisicii trebuie să i se asigure hrană de calitate, un mediu sigur și lipsit de stres, fără acces nesupravegheat la exterior, vizite regulate la vet și sterilizare la vârsta potrivită. Pisica nu va fi bătută și maltratată sau înstrăinată fără acceptul donatorului.

Nu e okay să duci pisica la țară sau să o abandonezi pe stradă, mai ales că majoritatea salvatorilor primesc oricând pisicile înapoi. Și nu în ultimul rând, adoptatorii se angajează să țină legătura cu persoana de la care iau pisica, să trimită poze și video.