Am asistat o româncă la avortul ei în comunism ca să-ți arăt unde duc politicile anti-avort

Sunt într-un local din București și stau într-o cameră în care de obicei oamenii vin să bea și să stea la povești, dar azi e liniște. Aștept să trec printr-o instalație artistică despre avort. 

„Ce faci când nu poți să alegi în siguranță?”, scrie pe un pliant lângă care văd poze cu umerașe, foarfece, andrele, aspiratoare, salvie, scorțișoară, frunze de mușcată și încă câteva obiecte. Sunt metodele folosite de femei care n-au acces la întreruperi de sarcină.  

Un băiat mă anunță că pot parcurge instalația – teatru labirint. Inspir adânc ca să mă pregătesc pentru România în care avortul era interzis, mii de femei mureau din cauza asta și sexualitatea populației era controlată de partidul comunist.

O femeie deschide o ușă capitonată și mă invită înăuntru. Are părul cârlionțat, ca de permanent, iar din urechi îi joacă cerceii argintii imenși. 

Îmi întinde o cană cu ceai și-mi mulțumește c-am venit. „Bărbatu-meu mai întârzie, din fericire, l-am trimis la coadă la carne. L-am trimis dinadins, că aici o să mai dureze. Copiii sunt la bunici, am doi. O fetiță de cinci ani și un băiat de trei.” Eu o întreb cum e să fii mamă. „Frumos și greu, dar datoria de mamă, nu? Ai zice că acolo unde au crescut doi copii crește foarte bine și al treilea, dar în realitate nu e chiar așa. Și când a venit al doilea mi-a fost greu. Eu sincer îmi doream doar unul. Nu mai facem față. Nu mai vreau. Când n-ai ce să le pui pe masă. Mă tot întreb, ce înseamnă, de fapt, datorie de mamă? Cine a ales pentru mine și de ce?”

Îmi spune că a luat o decizie și nu se răzgândește, dar îi e foarte teamă. Nu știe la cine să apeleze, iar oamenii din jur se feresc să o sfătuiască ca nu cumva să fie închiși. „Sunt în nouă săptămâni și am vorbit cu cineva care mi-a spus cum aș putea să o fac singură. În felul ăsta nu fac probleme nimănui.”

Apoi pune masa.

În prima farfurie așază un umeraș, acela i-ar dezlipi embrionul cu tot cu placentă de uter. În a doua farfurie așază andrele, în cea de a treia sonda. „Pun o bucată de sârmă în capăt, introduc sonda în uter și o las acolo peste noapte ca să înceapă sângerările și să scap de problemă.” Lasă sonda în farfurie și merge la geam unde atinge frunzele mușcatei. „Nu cred că o să mă mai pot uita vreodată la o mușcată la fel.” Smulge două frunze, le frământă între degete și le pune în farfuria din fața mea.

A auzit că dacă le pisează și își unge cu zeama lor vaginul e posibil să-și provoace contracții și să elimine sarcina. În farfuria de lângă pune leușteanul, plantă din care își poate face un ceai foarte concentrat pe care dacă l-ar bea în cantități mari și-ar putea provoca un avort spontan. În ultima farfurie așază croșetele, instrumente cu care și-ar putea perfora colul uterin, să sângereze și să elimine sarcina. „Miroase a Crăciun, nu? Mi s-a zis că dacă pun foarte multă scorțișoară și beau cât mai mult aș putea să avortez. Oare am pus suficient? Să mai pun? Ce crezi că am ales? Hai, ghicește!”

Aș fi vrut să aleagă leușteanul, dar cred a ales andrelele. Mi-a zis că e ziua mea norocoasă. Am ghicit. Mă ia de mână și mă duce cu ea în baie. „Sper că asta e și ziua mea norocoasă”, zice înainte să deschidă ușa.

Baia e inundată de o lumină galbenă parcă menită să aline atmosfera. Femeia necunoscută îmi spune că are nevoie doar să fie înțeleasă fără a fi judecată. Dar din boxe ne ajunge o altă realitate. „Decretul 777/1966. A fost promulgat în numele consiliului de stat, în 2 octombrie 1966. Pedeapsa cu închisoarea pentru femeile care își provocau avort era de șase luni la doi ani, conform articolului 186 din Codul Penal.”

Statul comunist a decis: întreruperea cursului sarcinii este interzisă, iar în mod cu totul excepțional a fost autorizată pentru situațiile în care se constata o stare patologică gravă, care punea în pericol viața femeii. Se putea face până la șase luni.

Femeia moare pe gresia încăperii, iar din boxe răsună urale de încântare și celebrare. În dreapta ei, toaleta e plină de sânge. 

Îngheț și nu apuc să înțeleg exact ce simt sau cum să reacționez. Soțul ei deschide ușa și îmi spune să plecăm.

Îmi povestește cum, în noaptea de 27 pe 28 decembrie, când s-a întors victorios cu două kilograme de carne, și-a găsit soția în baie. „Încă respira. Gândul meu a fost să o duc la spital, dar am văzut toaleta și mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Nu-mi spusese nimic să nu-i fiu complice.” Nu știe dacă ar fi fost de acord ca ea să facă avort, dar știe că ar fi preferat să fie el mort în locul ei. Copiii lor nu știu nimic, vor afla când vor reveni de la bunici. Însă până atunci, îmi întinde un soldat de pluș și împodobim bradul. 

Dă drumul la radioul de lângă bradul de pe masă. „Doare ca dracu’, doar femeile știau să rabde, doar femeile rezistau excepțional la durere. Femeile astea se abțineau să strige, să facă zgomot. N-am mai văzut așa ceva”, zice vocea unui bărbat care descrie cum se făceau avorturile fără anestezie.

În afara camerei, sună un telefon, iar soțul femeii din trecut mă trimite să ridic receptorul. O voce descrie inițiativele anti-avort și anti-viață care au avut loc în România din 1966 încoace. În 1996 se introduce articolul 85 în Codul Penal, care interzice avortul efectuat după 14 săptămâni, excepție face cel terapeutic, unde viața femeii e în pericol din cauza sarcinii. Azi, avortul e reglementat de articolul 201 al Codului Penal și e legal până la 14 săptămâni.

Chiar și așa, în decembrie 2022 peste 150 de organizații ale societății civile naționale și internaționale i-au trimis o scrisoare Ministrului Sănătății, dar și Ministrului Familiei printre alții, ca să le spună că accesul gratuit la avort este contrar intereselor reale ale femeii, ale familiei, dar și ale statului. În aceeași lună, Parlamentul României a modificat declarația privind consolidarea egalității de gen din România, care a fost votată ca declarația privind consolidarea egalității de șanse. Această a venit ca răspuns la scrisoarea rețelelor pro-alegere, care cer accesul la avort gratuit.

Las telefonul și o femeie în bluză mov mă invită la o masă pe care sunt așezate șapte cărți. Extrag identitatea Luizei, o femeie de 36 de ani din Craiova. Are cancer și e însărcinată. Situația ei se întâmplă în prezent, înainte de Crăciun. Luiza mă roagă să merg cu ea la medic pentru că nu mai poate face asta singură.

Intrăm în cabinetul medical, unde pe masă e un calendar Heartbeat, pe pereți sunt două icoane, iar pe peretele din față e proiectată harta accesului la avort în România. Cu coada ochiului văd că sunt și județe vișinii, fix opusul accesului. 

Doctora ne invită să ocupăm un loc, iar Luiza o informează că are nevoie de un avort terapeutic pentru că abia ce a aflat că are cancer și face chimioterapie. Medicul începe să se uite peste analizele ei în timp ce încearcă s-o facă să se răzgândească. „Eu zic să profitați că ați rămas însărcinată și să mergeți la capăt cu asta. Nu cred că Dumnezeu dă un copil și o lasă pe mamă, așa să... La noi în spital nu este considerat un avort terapeutic. Acela este când viața mamei este în pericol, în cazul acesta viața dumneavoastră nu este într-un pericol, nu sarcina vă pune viața în pericol, nu? Și atunci, din punctul meu de vedere, acesta e un avort la cerere, ceea ce, nicio problemă, doar că eu nu fac avorturi la cerere și la noi în spital nu este nimeni care să facă.”

Luiza se scurge pe scaun în timp ce doctora o trimite către spitalul județean, însă nici acolo nu știe dacă face vreun ginecolog avorturi la cerere. Doctora spune că ea are dreptul de a alege, conform codului deontologic intern. 

În partea asta a instalației – teatru labirint am sunat în locul ei la spitalul județean și la altă clinică privată, am ascultat refuzuri, motivații imposibile, întrevederi de soluții, dar care nu duceau la rezultatul dorit. Într-un final, după câteva telefoane prin care n-am reușit să obținem nicio programare în timp util, Luiza m-a privit în ochi și mi-a zis că trebuie să păstreze sarcina și să întrerupă chimioterapia. Supraviețuirea ei și a copilului a devenit o chestie de noroc.

Ultima cameră a instalației e și cea în care amuțesc și mă destram. În cameră e întuneric, iar personajul Luizei mă invită să mă așez în fața a trei ecrane de televizor, în timp ce din difuzoare aud o respirație apăsată speriată, în paralel cu bătaia unei inimi. Pe ecran apar zeci de nume de femei de toate vârstele, oare am vreo prietenă pe ecran? Sau o prietenă de-a unei prietene?

În România avortul nu e ilegal, tocmai de aceea sunt destul de multe persoane care nu văd rostul luptei duse activiștii. Datele lor culese din teren însă le arată că accesul la avort e îngreunat, că sunt spitale de stat unde nu există personal care să facă întreruperi de sarcină sau că sunt medici care încearcă să le atragă pe paciente la privat, unde pot taxa mai mult. 

Irina Popescu, fondatoarea Asociației pentru Moașe Independendente și fostă consilieră în Ministerul Sănătății, și Andrada Cilibiu, activistă și expertă în drepturi reproductive în cadrul Centrului Filia, sunt parte din echipa care organizat această instalație experiențială. Ele susțin și că accesul la întreruperile de sarcină la cerere ar fi ușurat dacă procedura ar fi decontată prin Casa de Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS). 

Conform datelor culese de cele două organizații, în primele șase luni din 2022, potrivit datelor INSP, 13 județe din țară nu au raportat niciun avort la cerere (față de 11 județe în 2021).

În trei dintre aceste județe (Olt, Hunedoara și Vâlcea) nu există acces la avort la cerere nici în sistemul public, nici în cel privat. La nivel național, au fost efectuate 6 728 de avorturi la cerere, dintre care doar 2 597 în spitale publice, celelalte 4 131 fiind efectuate în clinici și cabinete private, unde prețul unui avort poate ajunge până la 4 500 de lei. Condițiile financiare sunt unul dintre factorii principali pentru care femeile nu au acces la avort.

Femeia din trecut, cea care mi-a deschis senină ușa către salonul ei ca mai apoi să încerce să-și provoace un avort, nu a rămas în trecut. Povești ca aceea s-ar putea să nu mai sune atât de dramatic acum că avortul e legal, nu ca pe vremea Decretului, însă INSP spune că peste în ultimii trei ani peste 300 de românce au făcut avort în condiții nesigure. 

Conform spuselor lui Popescu, la noi în țară, femeile nu au încă acces la avortul medicamentos prin telemedicină, pentru că unii decidenți politici ar fi motivat că româncele sunt prea puțin educate pentru a putea urma singure tratamentul. Avortul medicamentos prin telemedicină ar fi deblocat dacă în ghidul acestuia ar fi introdus un paragraf care să clarifice procedura, cum s-a întâmplat și în Republica Moldova. Irina Popescu susține că nu au primit acordul obstetricienilor să facă asta. 

O altă piedică în accesul femeilor la avortul de cerere este crezul fals conform căruia asiguratorii medicali nu ar acoperi malpraxisul. Există câțiva asiguratori care fac asta într-adevăr, însă, conform Irinei, majoritatea oferă protecție cadrelor medicale sau instituțiilor medicale.

În plus, subliniază ea, CNAS decontează întreruperea sarcinii cu recomandare – avortul terapeutic, până la 12 săptămâni. În schimb ce, conform Codului Penal, femeile pot întrerupe sarcina până la 14 săptămâni.

Cele două vor să interzică și oferirea de informații false sau care nu au un fundament medical, pe model francez. „Nu există nicio monitorizare cu ce se întâmplă în centrele de criză de sarcină, iar liniile anti-avort sunt în afara oricărui cadru de monitorizare și reglementare. Încercăm să introducem reglementarea asta și ca să ameliorăm situațiile în care se face consiliere pro-avort în spitale pentru că asta se întâmplă fără reglementare. Acum mulți medici au același discurs ca organizațiile anti-avort”, explică Andrada.

În timp ce în Franța se discută despre introducerea dreptului de a avea acces la avort în Constituție, în România avortul nu-i văzut ca act medical. Andrada susține și că Societatea de Obstetrică și Ginecologie nu vede neapărat o problemă reală pe subiect. „Că, de fapt, există acces la avort și că nu putem să ne bazăm pe datele pe care le strâng asociațiile din societatea civile.”

Spre deosebire de alte țări, România are deja un trecut pătat de sângele interdicției. Decretul nu a fost doar o hârtie scrisă, ci și o decizie contrară nevoilor femeilor. În timp ce acest trecut nu ar trebui să mai fie repetat niciodată, unora le servește drept inspirație.