Aproape de granița cu România ucrainenii mi-au arătat că în război fiecare are un rol

Rusia a invadat Ucraina pe 24 februarie. Și-a pregătit operațiunea ca una fulger prin care să cucerească orașe cheie într-un timp foarte scurt. Realitatea din teren a fost însă cu totul alta, iar răspunsul ucrainenilor a fost unul deosebit de bun. Dincolo de aspectul militar e însă o criză umanitară imensă. Între 24 februarie și 13 martie 2022, aproape 2,7 milioane de oameni au plecat din Ucraina. Estimările ONU arată că circa patru milioane de cetățeni ar vrea să plece. Europa nu a mai avut un aflux atât de rapid de refugiaţi de la cel de-Al Doilea Război Mondial. În România ar fi mai puțin de o sută de mii de refugiați dintre care peste 3 700 au cerut azil.

Din 24 februarie până în prezent, Rusia nu a reușit să cucerească Kiev și nici un număr prea mare de alte orașe mari. Bombardamentele sunt însă devastatoare, cum e cazul orașului Mariupol unde estimările sunt că peste 2 500 de oameni au fost uciși ca urmare a atacurilor armatei ruse. Imaginile din satelit arată deja gradul ridicat de distrugere din oraș. Reporterul VICE a vorbit cu oameni care au reușit să scape.

Cei mai mulți refugiați din Ucraina, pe fondul războiului pornit de Rusia, au intrat în România prin vama Siret. Alții au fugit din țara vecină ilegal, pe fâșia verde, așa cum este denumită zona neutră dintre două state vecine, ori s-au adăpostit în hoteluri, la prieteni sau în diferite locuri amenajate ad-hoc de oameni de bine.

Un astfel de loc este în satul Igești, aflat la doar câțiva kilometri de graniță. Într-o biserică baptistă, băncile pe care stăteau oamenii la slujbele de duminică au fost transformate în paturi pentru refugiați. Cei mai mulți, în special mame și copii, dintre cei care au poposit la Igești sunt din Mariupol, cel mai bombardat oraș din Ucraina. Au străbătut peste 1 300 de kilometri, așa cum au putut, iar după zile întregi de mers, extrem de obositoare și chinuitoare, au ajuns la destinație.

Zgomotul înfricoșător al exploziilor a fost luat de muzica odihnitoare a unui pian din Biserica Baptistă din Igești. E o schimbare radicală față de ce-au trăit în zilele în care au trebuit să fugă pentru a-și salva viața.

Printre ei l-am întâlnit și pe Vania, un tânăr de 26 de ani. „Am venit din Mariupol, unde situația este critică. Sunt foarte multe dărâmături, nu a rămas niciun cartier care să nu fie bombardat. Când am ieșit nu erau problemele atât de mari, dar acum e aproape imposibil să supraviețuiască oamenii pentru că nu există curent electric, nu există combustibil pentru mașini și nu există alimente”, a povestit acesta. „Am venit cu mai multe mașini, prin intermediul bisericii. Sigur că mi-e teamă că va trebui să lupt, dar, conform convingerilor mele religioase, eu nu pot să iau arma în mână.”

Noua casă pusă la dispoziția refugiaților a fost posibilă prin implicarea pastorului Gheorghe Paidoma. În prima zi de război, el a împrumutat o sută de dolari și a cumpărat alimente, care au ajuns abia pentru o zi sau două. „Dumnezeu a fost bun cu noi și frații noștri din România au adus alimente și tot aduc, dar acestea se consumă, mai ales că sunt zeci de persoane. Nevoia pe care o avem acum este un generator în cazul în care se stinge lumina și nu mai avem cu ce face mâncare. Sperăm să ajungă”, a explicat el. „În biserică avem limită de o sută de persoane, dar mai iau și oamenii acasă, cinci–zece, cât poate fiecare. Alte 80 de persoane din aceeași biserică vin spre Igești. Aici sunt mulți copii care se simt în siguranță, nu au treabă cu războiul, practic nu își dau seama ce se întâmplă în țară.”

Atenția care se îndreaptă spre refugiați este o mică mângâiere pentru aceștia după experiențele terifiante prin care au trecut atât la ei acasă, cât și în drumul spre Igești. „Oamenii au zis că aici nu poate ajunge războiul. Din acest motiv, au călătorit distanțe mari, cu copiii, cu bătrâni. Drumul era atât de aglomerat, încât cei care au plecat din Mariupol au călătorit în jur de două zile și jumătate”, mi-a mai spus pastorul. „Se tot opreau, pentru că pe străzile principale erau tancuri, tot feluri de ancore, armament militar și i-au împiedicat să fugă.”

Dacă la Igești am găsit o liniște dătătoare de speranțe, nu același lucru se poate spune despre drumurile care duc spre Cernăuți și despre acest oraș important din Ucraina, aflat la doar 40 de kilometri de granița cu România.

În Cernăuți, sute de voluntari muncesc de dimineața până seara pentru a-i ajuta pe cei care se află în prima linie a frontului. Fiecare contribuie cu ceea ce poate, unii au grijă de buncărele antiatomice construite în perioada sovietică. Acestea ar putea fi utile în cazul unor atacuri cu rachete sau în cazul în care centralele nucleare cucerite de ruși ar fi afectate și s-ar produce scurgeri radioactive. Alții triază ajutoarele primite din diferite locuri pentru a le putea trimite pe front în timp ce unii fac plase de camuflaj sau dispozitive artizanale pentru a-i împiedica pe ruși să înainteze spre zonele vizate.

Svetlana Olixiciuc lucrează la un centru de primire și triere a ajutoarelor care vin atât din regiunea Cernăuți, cât și din România. „Le trimitem în cele mai fierbinți locuri din Ucraina, la casele de copii unde e nevoie de alimente, la maternități, fiind vorba în mare parte și de medicamente. Au fost trimise și la Harkiv, Herson sau Sumî și în alte centre regionale din Ucraina”, a detaliat acesta.

Una dintre marile nevoi e de ordin medical, în special pentru copii, deoarece în unele maternități nu mai există medicamente care sunt necesare pentru o naștere sau altceva. La nivel de implicare, Svetlana mi-a spus că la început și-au anunțat intenția de a se oferi voluntari cei mai tineri, apoi au venit și alții mai în vârstă. În ultimul timp au contribuit chiar și cei care s-au refugiat aici în regiunea Cernăuți. „Vrem să mulțumim României pentru ajutoarele oferite, care sunt de calitate superioară și sunt foarte necesare, iar multe dintre acestea au fost trimise inclusiv la Kiev”, a mai spus Svetlana.

Printre voluntari l-am găsit și pe Taras Polataiko. A venit din străinătate ca să-și ajute familia și țara. „Analgezice, bandaje care opresc sângerarea, de astea avem nevoie. Trebuie să le cumpăr din Marea Britanie și să le aduc până în Cracovia. Logistica livrărilor la magazinele de aici este în haos, dacă te duci la supermarket nu găsești ce îți trebuie, o grămadă de lucruri lipsesc”, mi-a explicat el pe scurt situația. „Acum toate materialele sunt trimise pe linia frontului, în orașe precum Harkiv și Kiev, unde este mai mare nevoie de ele.”

La fel ca cei doi sunt și alții care lucrează intens în spatele frontului. Inclusiv cei care ridică baraje din saci de nisip pe drumurile din regiunea Cernăuți. Și autoritățile ucrainene sunt în alertă maximă, iar mașinile suspecte sunt oprite și verificate, iar persoanele din interior sunt legitimate și verificate atent. Una peste alta, în regiunea Cernăuți se simte că țara este în război, chiar dacă până în prezent nu s-au auzit explozii și nu fost trimise rachete către diferite obiective militare sau civile.

În fiecare seară, orașul e în beznă. După ora 22 e interzisă atât aprinderea luminilor, cât și circulația prin oraș, cu excepția cazurilor în care sirenele sună și oamenii fug în adăposturile subterane existente.