Cât de sigur e metroul din România în cazul în care Putin pornește un război nuclear cu Ucraina

Războiul din Ucraina a pus pe roate discuțiile despre atacuri cu rachete și chiar cu bombe nucleare. Cucerirea de către ruși a centralei de la Cernobîl, dar și pe cea de la Zaporojie i-a făcut pe mulți să se gândească să-și facă un stoc de pastile cu iod. Încă este o idee teribil de proastă, mai ales că în cazul unui asemenea dezastru cele din farmacii nu ajută mai deloc și timpul este crucial. Pe mine momentele astea ale războiului pornit de Rusia contra Ucrainei m-au făcut să mă gândesc la altceva: ar fi metroul din București la fel de util ca cel din Kiev? 

O diferență crucială între cel de la ei și cel de la noi e că acolo au băgat stațiile la mai mulți metri sub pământ, chiar până la peste o sută de metri. Dincolo de acest detaliu, nici al nostru, construit în vremea lui Nicolae Ceaușescu și augmentat recent cu tronsonul Drumul Taberei – Eroilor, nu e chiar degeaba, dincolo de-a fi un transport pentru naveta ta zilnică. 

Pe 16 noiembrie 1979, metroul din București a pornit, oficial. Era vorba de magistrala 1 și era un debut mai degrabă experimental. De atunci și până în prezent s-a tot extins, cele mai noi două magistrale fiind construite în ultimii 30 de ani: spre Drumul Taberei și spre Anghel Saligny. 

Lucrările au început pe 1 august 1977, când cinci ingineri au primit sarcina de-a pune bazele Întreprinderii de Exploatare a Metroului. Totuși, construcția propriu-zisă a început cu doi ani mai devreme, sub coordonarea Întreprinderii Metroul București. După mai bine de trei decenii, se pune întrebarea dacă metroul poate fi și adăpost.

Așa am ajuns să vorbesc cu Gheorghe Udriște. A condus Metrorex ca director între 1997 și 2001, apoi între 2009 și 2012, dar a și fost martor la multe dintre momentele cheie din istoria acestei infrastructuri subterane.

VICE: Ar putea metroul să servească drept adăpost pentru români?
Gheorghe Udriște: Conducerea din anii ‘70 a metroului a făcut o documentare chiar la Harkiv (oraș vizat de atacurile Rusiei în zilele astea – n.r.) și metroul de la București, la fel ca celelalte metrouri din țările foste socialiste, a fost gândit și ca adăpost subteran în caz de dezastre. Ar trebui să funcționeze bine în România, asta dacă cineva s-ar fi ocupat de treaba asta în ultimii ani, pentru că Metrorex, în proiectele pe care le-a făcut, a prevăzut instalații și dotări fixe, nu dotări pentru folosință. Nimeni nu a prevăzut însă bani în bugete și s-a refuzat includerea surselor de finanțare pentru instalații.

Prima stație care a fost făcută ca un model de lucru, dar cu echipamentele disponibile în anii ‘70, a fost Timpuri Noi. Era dotată cu porți de etanșare pe tunele, pe intrările în stații, cu sasuri, cu grup electrogen (altfel spus, generator ca să asigure energie electrică – n.r.), cu sală de filtrare, filtre chimice și ventilatoare – așa a fost gândit tot metroul. 

Excepție făceau câteva stații făcute ulterior, care, din cauza construcției, nu puteau fi făcute adăpost. Spre exemplu, Piața Muncii și Piața Obor. În rest, pentru a continua ideea de adăpost subteran, proiectele au prevăzut aceste lucruri. Inclusiv proiectul din Drumul Taberei, însă aici vorbim doar despre porțile de acces în metrou. În rest, nu s-a mai făcut nimic.

Ce se găsește, mai exact, într-o stație de metrou care se transformă în caz de dezastru în adăpost?
La Piața Unirii, la Timpuri Noi sunt prevăzute spații publice, spații de adăpostire pentru mamă și copil, cabinete medicale, grupuri sanitare, puțuri de mare adâncime pentru a asigura rezerva de apă pentru incinta stației în caz că se izolează și alte asemenea lucruri. Puțurile au continuat să fie făcute și în ani mai recenți. În fiecare stație sunt câte două puțuri de mare adâncime cu apă potabilă, dar ar trebui să fie întreținute. În realitate, nimeni nu s-a îngrijit pentru dotarea și întreținerea lor, nu au fost prevăzuți bani pentru acest lucru. Toți au refuzat, nu s-au gândit la asemenea variante.

Drept dovadă că, în zilele astea, se vorbește prea puțin de adăpostul de la metrou și tot mai mult despre buncărele de la blocuri, unde și-au depozitat oamenii murăturile.

Adăposturile de la metrou au fost gândite ca spații fixe și urmau să fie echipate la ordin de administrația locală, respectiv de Prefectură. Prefectura trebuie să aibă un stoc de paturi, saltele, echipamente medicale – cum bine am văzut c-au fost femei care au și născut în metroul din Ucraina.

În cazul adăpostirii românilor la metrou, oamenii nu stau pe linie – stau pe peroane și pe vestibule, iar trenurile pot să circule cu toate măsurile de siguranță. Pot transfera oameni, trupe, materiale dintr-o parte în alta a orașului. Din acest motiv, metroul e făcut astfel încât să lege diametre din oraș. A fost foarte bine gândit. 

Câți oameni s-ar putea adăposti la metrou dacă ar avea loc un atac militar, nuclear sau un dezastru natural?
La Piața Unirii 1 pot fi adăpostiți până la zece mii de oameni. Se închide circulația, intră oamenii acolo, se închid accesele cu porți speciale și pot intra în cazul unui atac nuclear, spre exemplu. Nu a fost concepută rețeaua subterană doar pentru atac nuclear. Atenție, a fost concepută pentru dezastre în general: atac nuclear, inundații, incendii, cutremure, astfel că metroul poate fi folosit oricând cu mențiunea că Guvernul nu trebuie să uite de echipamentele de dotare.

Dacă nu s-au dat bani pentru continuarea proiectelor și pentru întreținerea lor, au fost abandonate. Spre exemplu, grupurile electrogene care fuseseră montate erau depășite, pentru că, între timp, au apărut noi echipamente, noi sisteme de ventilație. Important este că trebuie declanșată operațiunea de monitorizare și identificare.

În 1986, când a fost accidentul de la Cernobîl, noi am revitalizat toate puțurile de mare adâncime. Sunt puțuri care scot apă de la o sută de metri adâncime și sunt conectate la rețeaua interioară de apă a metroului, folosită pentru apă menajeră și pentru incendii, dar și la rețeaua Apa Nova. În perioada aia lucram acolo, am văzut direct tot ce s-a întâmplat, au și fost câțiva care au primit apă așa.

Legat de număr, unele stații mai mici pot să adăpostească mai puțini oameni, cum ar fi stația Izvor, unde pot fi adăpostiți doar câteva mii. Dar la Unirii 2, la fel ca Unirii 1, intră mai mulți. Și sunt zeci de mii de locuri care pot fi utilizate, poate chiar pentru mai mult de o sută de mii de oameni pentru toată rețeaua.

Când apare nevoia de utilizare trebuie să intervină prefectura în primul rând și să aibă rezervele de dotare. Trebuie să se știe că metroul are și această parte de apărare civilă (AC), așa îi și spunea, și în momentul în care se decretează închiderea metroului, scoaterea din funcție, trecerea pe folosință pentru adăpost, atunci trebuie să intervină și autoritățile locale. 

În cazul unui atac nuclear am fi protejați în totalitate de radiații, de substanțele chimice, dacă ne-am ascunde la metrou?
Nu ne-am putea feri în totalitate. Porțile de izolat complet o stație de metrou sunt porți pe tunele, pe ambele linii, și porțile de acces în stație au în interior plumb, sunt construite special încât să reziste și la atacul atomic.

Persoanele care întârzie intrarea în adăpost trebuie să intre prin niște sasuri speciale, prin niște porți care se deschid așa, persoană cu persoană. Intră un om, poarta se închide, se deschide iar și tot așa. Este un mecanism pe care l-am învățat pentru că am fost martor la cum se realizau în perioada aia. Se făceau și exerciții cu funcționarea lor. Acum, nu știu cum sunt noile porți, ce compoziție mai au. Porțile de pe primul tronson așa au fost gândite.

Metroul este un colos în interior, fiecare stație la rândul ei este un colos și nu este doar pentru locuitorii din zonă, ci și pentru cei care tranzitează zona.

Ce se găsește între stațiile de metrou? Au fost multe controverse și speculații de-a lungul timpului din cauza acelor tuneluri de fugă. Cât de adevărată este povestea?
Sunt și ieșiri între stații, niște încăperi tehnice cu ventilatoare de mare capacitate, chiar și spații de pompare. Asta pentru că, de regulă, stațiile de metrou se construiesc în vârf de pantă, iar trenul intră în stație și frânează singur și pleacă ajutat de diferența de nivel. Între stații sunt mecanisme de pompare cu bazine și centrale de ventilație care funcționează în tandem cu centralele de ventilație din stațiile de metrou. Fiecare stație are astfel de sisteme care circulă circa două sute de metri cubi de aer pe oră. Sunt parte din proiect, așa au fost gândite de la început.

Dincolo de metrou, care e pentru toți ceilalți care nu mai prind loc în altă parte sau sunt în zonă, București are și două buncăre antiatomice știute. Unul dintre ele este sub Palatul Parlamentului, cu pereți de circa 1,5 metri grosime și un tavan (placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii) de circa doi metri. Colonelul în rezervă Nicolae Kovacs a povestit pentru Libertatea în 2017 că, la momentul construcției, a avut comanda celor 12 mii de militari rezervişti care au lucrat la acest edificiu gigantic. El a explicat că în Palatul Parlamentului sunt cinci mii de încăperi şi că în subteran există şapte etaje. Ultimul este ocupat de buncărul antiatomic dorit de Nicolae Ceauşescu. Acesta ar deveni, în cazul unui atac, punctul zero pentru comandanții României în caz de război.

Ca structură generală, acest adăpost are o sală principală care servește drept punct de comandă cu legături telefonice (și probabil internet și alte dotări moderne) cu toate unităţile militare din România şi mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului. Kovacs a amintit și că sub Ministerul Apărării era deja un buncăr cu un planşeu din beton de 1,2 metri grosime, construit de nemţi prin 1942. „De acolo, armata germană dislocată în România avea legătură telefonică directă cu Hitler. Am încercat să demolăm acea structură, dar era prea greu şi am hotărât să o înglobăm în noul imobil. Aşa a devenit construcţia lui Hitler al doilea buncăr antiatomic al lui Ceauşescu [...]”, a spus Kovacs.

Al doilea adăpost celebru din București e cel de sub casa în care a stat Ceaușescu din Primăverii. În 2016, a fost deschisă românilor să vadă ce-i pe-acolo. Accesul în subteran se face printr-o ușă metalică masivă, închisă ermetic. La zece metri sub pământ e adăpostul, cu sisteme de ventilație și pregătire pentru ce-i mai rău. Există ipoteză că acolo ar fi și un al doilea buncăr ca o cameră de refugiu pentru Ceaușescu.

Nu în ultimul rând, buncărele cu murături. Au ajuns, cumva, bătaie de joc. După cum a arătat Scena9 înainte de războiul din Ucraina, lista de la Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU) include adresele a 4 358 de adăposturi de protecţie civilă aflate la subsolurile unor instituții, clădiri de birouri sau blocuri din țară. 1 171 dintre acestea sunt în București.

Situația din Ucraina și pericolul posibil pe care Rusia l-ar putea reprezenta și pentru România a mobilizat, până la urmă, statul să ia în serios treaba asta. Așa se face că a început verificarea acestor adăposturi. Inclusiv la metrou ar trebui făcute verificările, pentru că situația nu-i deloc optimistă. Încă din 2018 era la pământ sistemul de ventilație și integritatea generală. Sigur, de dorit ar fi să nu aflăm vreodată dacă adăposturile și metroul rezistă.