Cum am ajuns s-o frec în fața unui polițist în Germania și să bag dava de Revelion

De câțiva ani m-am lăsat de diverse vicii, așa că îmi rămân ceva bani de plecat prin vacanțe. Nu îmi trebuie musai locații exotice, trasee alternative, țări mai puțin umblate. Cel puțin nu înainte să văd și eu, ca tot omul, Roma, Paris, Istanbul etc.. Bifez țări, orașe, centre istorice, muzee, parcuri, tururi cu bus sau barcă, obiective turistice. În răgazuri mă mai scap la un joint sau o întâlnire prin Grindr. Fac mii de poze cu telefonul. Zbor cu low cost, cu escale lungi dacă e nevoie. Stau la prieteni și rude, în Airbnburi, în dormitoare comune de hostel, la cort, oriunde e nevoie.

Nu spun nu la avion privat și apartament prezidențial, dacă se oferă ocazia, dar n-am nicio greață să fiu backpacker la 43 de ani și 130 de kilograme. Fiecare călătorie, cu toate rateurile, gafele, escapadele deplasate, zgârceniile și snobismele ei, reușește încă să fie memorabilă. Ca să zic așa, am fost tânăr și neliniștit, am rămas neliniștit. În urmă cu un deceniu am descoperit Berlinul. Povestea care urmează se petrece după șapte ani, la Bremen, tot înainte de a mă cuminți cât de cât.

În Germania m-am mai întors abia pentru revelionul 2018–2019, de data asta la tovarășul meu Eusebiu, care stătea la rândul lui la Christof, un neamț trecut binișor de cincizeci de ani, într-un orășel la vreo treizeci de minute și tot atâția kilometri de Bremen. Cu Eusebiu mă știu de la una dintre primele mele vizite la reabilitare, pe când el era doar un puști politoxicoman cu ciuful peste ochi, simpatic și alunecos, genul jail-bait, de care m-am ținut atunci departe. Însă peste niște ani ne-am reîntâlnit și ne-am conectat în București. Acum, Eusebiu, ajuns la douăzeci și un pic de ani, cu un look atletic de skaterboy zăbăuc, cu ADHD, mai degrabă hetero, copil de acrobați la circ rămas fără tată la pubertate și inițiat sexual timpuriu, ca să nu zic altfel, de un vecin pensionar, are în mod evident un complex patern care, combinat cu o minte pragmatică și lipsită de scrupule, și cu nevoia permanentă de cash, îl pune în căutarea unui sugar daddy. 

Acest daddy puteam fi uneori eu sau putea fi Christof, cu diferența că eu făceam rost de key și băgam cam orice cu el, ba la mine, ba la el, ba pe-afară, cu prieteni de-ai unuia sau de-ai altuia, sau stăteam cu el când se plictisea și mai jucam câte o bilă online, în timp ce în activități erotice mi-am pierdut repede interesul, în condițiile date, și am continuat să-l văd pe Eusebiu ca pe un tovarăș ocazional de distracție. Cu Christof însă trebuia să se rezume la alcool și rareori weed, dar neamțul înalt și pleșuv, ciolănos, cu burdihan de bere pe picioare subțiri, bi, cu nevastă decedată și copii mari, îl întreținea, pe lângă ce-i mai dădea maică-sa, îl trimitea la cursuri de germană, îi mai găsea și joburi și în general era serios și responsabil ca un adevărat tată, dacă nu punem la socoteală tandrețurile la care se deda regulat cu Eusebiu. Dat fiind aranjamentul ăsta, e destul de clar că Eusebiu, care pe vremea aia prinsese gustul coxului accesibil de la dealerii de culoare care mișunau pe lângă gara din Bremen, avea nevoie de mine ca să-i sponsorizez distracția de Revelion și să mai scape de viața plictisitoare alături de Christof. Dar ce-o fi fost în capul meu să mă duc acolo și al neamțului să mă primească, rămâne un mister. 

Cel mai probabil din fobie de a face vacanța singur, am aterizat în acel decembrie încă blând la Hamburg și am luat trenul până la Bremen, unde mă așteptau cei doi cu mașina, iar după ce i-am dat niște bani lui Eusebiu să ia vreo două geuri de verde de la băieții de la un colț anume de stradă, ne-am îndreptat împreună spre orășelul B., unde, odată ajunși, Eusebiu a rulat un joint, iar eu am scos din bagaj sticla de vin românesc bun pe care o luasem din aeroport pentru Christof.

Ca să scurtez povestea, nu a durat mai mult de o zi ca neamțul să devină gelos și să suspecteze că mi-o trag cu Eusebiu în patul lui după ce el pleca la muncă, în timp ce eu mai degrabă evitam avansurile șirete ale tânărului amic, al căror principal scop, presupuneam, era să mă facă mai înclinat să-mi dezleg punga la ieșirile noastre în oraș. Cum eu abia mă obișnuiam să calculez totul în euro și nici nu știam ce cheltuieli mă așteaptă exact, am intrat într-o pasă de calicie maximă și cu greu puteam fi convins să scot mai mult de câțiva euro odată din buzunar. În disperare de cauză, deși îl avertizasem să nu facă vreo prostie, mai ales că m-ar fi afectat și pe mine, chiar din prima dimineață în care am plecat din B. spre Bremen, ca să vizităm orașul și să ne distrăm, Eusebiu s-a apucat să-i ia lui Christof din casă un prețios ceas lăsat de soție, pe care l-a și vândut într-un bar din zona pe unde stăteau dealerii, fără ca eu să apuc măcar să-mi dau seama. 

Eu am avansat, totuși, cei douăzeci și cinci de euro necesari pentru o bilă de cox, reprezentând nu mai știu ce cantitate, cu care Eusebiu a venit sub obraz și pe care am pregătit-o fiecare în stilul lui, pentru că niciunuia nu ne plăcea să tragem pur și simplu pe nas, într-un fel de curte interioară a unei clădiri. El s-a apucat s-o transforme în crack cu bicarbonat de sodiu și s-o fumeze, iar eu s-o dizolv în apă și să bag la venă, cu niște seringoaie luate de la tonomatul de la un alț colț de stradă din apropiere.

Ce a urmat au fost mai multe ore de delir și haos, mai ales pentru mine, care rămăsesem cu o sensibilitate la stimulente în urma excesului de legale și intram imediat într-un fel de psihoză sexual-spirituală, cu conștiința universală, lumi paralele și fantasme porno. Nici vorbă să mai vizitez altceva decât împrejurimile colțului cu dealeri și, destul de rapid, rebegiți de frig, ne-am aciuat de bine de rău într-o parcare care ocupa o întreagă clădire cu mai multe etaje, pe o scară de serviciu de la ultimul nivel, unde Eusebiu mai fusese și știa că nu o să dea nimeni peste noi. 

Sigur că am mai scos douăzeci și cinci și apoi încă douăzeci și cinci de euro, iar Eusebiu se ducea și aducea marfă proaspătă, pentru că mie deja îmi era imposibil să mă mișc din loc din pricina panicii și paranoiei. După o vreme Eusebiu, care începuse să bage și el direct la venă și se spărsese mai tare decât era obișnuit, a sunat un prieten din oraș, un tânăr rom din București zis Mache, un tip zvelt ca un ogar, șmecheros, cu figură de pasăre de pradă și bărbiță, care locuia cu familia într-o rulotă abandonată pe un teren viran din oraș. A venit și a fumat cox cu noi, apoi a dispărut, înainte să apuc să mă dau la el, presupunând că aș mai fi fost în stare.

Toată povestea asta s-a terminat în timp ce mă masturbam la limita dintre un atac de panică și revelație mistică în fața unui polițist neamț tânăr, de o frumusețe salubră de actor american, chemat de paznicul clădirii. Mă uitam fix în ochii lui. „Sir, put your dick away right now”, mi-a spus după ce s-a prins că răspund doar la engleză, iar eu m-am executat imediat. Eram atât de rușinat și de speriat de situația în care mă pusesem, că nici c-am mai putut da ochii cu el direct până la final. Și dacă, după ce m-a adus la colegul lui de la parterul clădirii, am scăpat nepercheziționat, nearestat și neamendat, asta se datorează probabil figurii de turist distrat rătăcit în lumea drogurilor pe care am făcut-o și intervenției lui Eusebiu, care a apărut la momentul oportun. A vorbit fluent în germană și a spus că mă cunoaște și că o să mă ducă acasă. Pe seară cu chiu cu vai ne-am mai revenit, ne-am urcat în trenul spre B. și ne-am târât până la apartamentul lui Christof, spre binemeritata odihnă și refacere. 

Când să intrăm cuminți în casă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mă trezesc că neamțul îl trage pe Eusebiu înăuntru și începe să strige la el, apoi îmi scoate rucsacul cu lucrurile mele pe scară, îl ejectează și pe Eusebiu și ne închide ușa în nas. La cât de epuizat eram și cât de urgentă nevoie aveam de somn, a fost de parcă mi-ar fi dat cineva o bâtă în cap. Am scos rapid de la Eusebiu informația că-i vânduse lui Christof ceasul de la nevasta răposată, în valoare de vreo mie de euro, pe o sută, care se duseseră și ei pe cox. Apoi am realizat că îmi lipsea laptopul nou nouț și cam la fel de scump, pentru că lui Christof i se păruse corect să mi-l oprească până când eu și Eusebiu aveam să recuperăm ceasul și să i-l aducem înapoi. 

Eu unul nu mă simțeam în stare să merg nicăieri la ora aia și, în plus, nu mi se părea deloc fair să las laptopul în schimbul unui obiect de dispariția căruia nu mă consideram responsabil, așa că am început să fac gălăgie din toate puterile pe acolo, în speranța că măcar de teama scandalului și de rușine de vecini neamțul înțelege că e cazul să rezolve altfel situația. Iar dacă nu și nu, și prefera să cheme poliția, măcar poliția ne putea duce undeva de acolo, la o oră la care nu mai exista niciun tren spre Bremen, bateria de la telefon era pe ducă și nici măcar netul prin roaming nu-mi mergea ca lumea, ca să pot chema un taxi, iar telefonul lui Eusebiu oricum era în amanet. Eram practic blocați într-o zonă rezidențială la mama dracului, cu un ger crunt afară.

Exasperat de zbieretele și protestele mele, Christof a chemat până la urmă poliția, iar poliția a venit în scurt timp, doar că bărbatul și femeia din echipajul respectiv nu vorbeau boabă de engleză, așa că au refuzat să ne ajute în vreun fel. Au pus botul la tot ce le-a zis Christof și ne-au tratat pe noi ca pe doi imigranți drogați turbulenți. Ne-au gonit pur și simplu de acolo, refuzând chiar să ne ia la secție, să ne ajute să chemăm un taxi sau să ne găsim orice loc de refugiu. Degeaba am strigat eu într-o engleză mai mult decât decentă, tradusă în germană de Eusebiu, că am acte pentru laptopul meu, pe când Christof n-are nicio dovadă că eu aș fi avut vreun amestec în dispariția ceasului lui, pe care nici măcar nu-l declarase furat. Degeaba m-am plâns că sunt un oaspete în țara aceea și nu se cade să fiu tratat în felul acela, dat afară din casă ca un infractor și lăsat să îngheț pe străzi.

După ce poliția a plecat și eu m-am mai calmat, am stat vreo două ore în curtea cuiva, la o masă dintr-un foișor, înfofoliți în hainele din rucsacul meu și înghesuiți unul în altul, până când gerul, deja simțitor sub zero, ne-a pătruns bine și am ajuns cu moralul la pământ. Am hotărât să o luăm aiurea pe șosea prin oraș ca să nu înghețăm de tot, când Eusebiu a avut ideea strălucită că ne puteam refugia în sălile cu bancomate ale unor bănci din zona centrală a localității, care erau deschise, și unde îmi puteam încărca și mobilul. Am așteptat într-o astfel de nesperată oază de căldură până la primul tren din zori, apoi am descoperit cel mai ieftin hotel din apropierea gării din Bremen și am plătit optzeci de euro o cameră cu pat dublu ca pentru douăzeci și patru de ore, cu toate că nu mai erau nici șase ceasuri până la ora de check-out obligatoriu.

Am dormit cu chiu cu vai vreo patru, cinci ore, cât mai departe de Eusebiu, apoi, cu forțe proaspete, ne-am urnit până la barul unde vânduse ceasul. Doar că în jurul prânzului barul era bineînțeles închis, și cum nu eram convinși că avea să deschidă la ora anunțată pe ușă, ne-am învârtit puțin prin centru, fără mare chef de vizitat, apoi ne-am înființat într-o cafenea vizavi de bar. Când în sfârșit a deschis, proprietarul, contactat telefonic de un ospătar, i-a făcut repede clar lui Eusebiu că nu avea să-și mai vadă ceasul, pe care cică l-ar fi și vândut unui client oarecare, al cărui contact nici nu-l avea. I-am explicat lui Eusebiu că toată treaba era previzibilă, că cineva care cumpăra ceasuri furate pentru o mică parte din valoarea lor nu avea de gând să le și dea înapoi fără un profit substanțial. I-am zis că trebuia să găsească o modalitate să se împace rapid cu Christof și să-mi recupereze laptopul, dacă nu voia să mă duc eu la poliția din Bremen sau, mai rău, să intru cu forța în casa lui Christof când el pleca la muncă și să ajungem amândoi la pușcărie pe acolo. 

După o dramă lungă la telefon, cu plânsete și promisiuni, până la urmă cei doi s-au împăcat, iar eu am primit asigurări că mă pot întoarce la B., unde Eusebiu avea să-mi aducă laptopul în fața micii clădiri cu apartamente, după care mă puteam căra unde știam eu, pentru că doar Eusebiu mai era primit înapoi în casa lui Christof, și asta doar cu promisiunea fermă că avea să muncească din greu ca să-l despăgubească pe neamț pentru ceasul primit în dar de la neprețuita lui soție.

Zis și făcut, mi-am recuperat laptopul, am luat trenul înapoi spre Bremen și m-am instalat într-un dormitor cu cinci paturi supraetajate și mochetă uzată, din fericire mai mult gol la momentul ăla, din cel mai ieftin hostel din Bremen, o bombă tristă cenușie, în care se fuma la subsol într-un fel de debara friguroasă, cu aerisire, dar fără fereastră. Cu Eusebiu nici că am mai schimbat mai mult de vreo două mesaje laconice și am reluat relația online abia după ceva vreme, când el își făcuse o prietenă din Cipru și se mutase la ea. Dar din momentul ăla m-am relaxat și, în scurt timp, am început chiar să mă simt bine. 

Până la revelionul de a doua zi am bătut orașul vechi – cu statuia lui cu Muzicanții din Bremen, cocoșul călare pe pisică, mâța călare pe câine, câinele călare pe măgar –, de care nu mai povestesc acum și mi-am făcut cumpărături la supermarket, unde am descoperit conservele de jumătate de kilogram cu Brathering, pește prăjit, apoi marinat, la nici trei euro, pe care mi le comand online și acum, în România. Am testat și restaurantele accesibile asiatice de pe lângă gară și mi-am dorit cu disperare să agăț un tip de culoare prin oraș, pentru că mi se pusese brusc și radical pata și umblam pe acolo după ei cu bale la gură.

O singură dată am fost pe aproape, cu un băiat tot de pe lângă gară care s-a prins cam ce voiam, dar mi-a cerut optzeci de euro, dar cum eu eram și mai panicat cu banii și m-aș fi despărțit cu o strângere de inimă și de douăzeci, m-am speriat și am plecat. În același timp, cosmopolitul și progresistul de mine, probabil din frustrare sexuală și complexe provinciale în țara aceea străină, solicitantă și impresionantă – cu catedralele ei înnegrite de vreme și trenurile ei suspendate –, am dat și într-o mică nevroză care se manifesta prin repetate accese de xenofobie, mai precis de antigermanism, pentru că am început să-mi repet obsesiv în cap, una-două, cu obidă, dar oarecum admirativ: „Ai dracu’ nemți, ai dracu’ nemți.”

De Revelion, din lipsă de alte idei și încă destul de fixat pe droguri, l-am sunat pe Mache, al cărui număr îmi rămăsese în telefon, și l-am cinstit ca să-mi facă rost de o bilă ca lumea de heroină, la care n-am apelat decât de câteva ori, doar că atunci mi-era imposibil să dau de key, iar de coca nu mai voiam să aud. După ce am hălăduit până târziu pe străzi prin centru, la trecerea dintre ani m-am întors la hostel și, undeva prin bucătăria pustie, mi-am pregătit o doză nici prea prea, nici foarte foarte, pe care am băgat-o pe țeavă, apoi am moțăit toată noaptea copleșit de o minunată și efervescentă stare de bine, cuminte ca o fetișcană, fără ca măcar să mai vărs, în timp ce în dormitorul comun lumea venea și pleca în jurul meu ca la gară, inclusiv mai mulți tipi de culoare.

După acest An Nou luminos și cam trashy am mai stat o singură zi în Bremen, pentru că nu mă mai ținea nimic acolo și hotărâsem deja să mă mut în Hamburg, unde mă puteam întâlni cu tânărul meu amic neamț Hendrik, care se afla chiar atunci și el întâmplător în nordul Germaniei, în vizită pe la rude. Dar nu înainte ca, în ultima zi în Bremen, să mai fac o nefăcută. L-am sunat din nou pe Mache, de data asta cu o propunere concretă de sex contra cost, și cum nu-mi mai dădea mâna să închiriez și o cameră separată, l-am introdus pe șest în dormitorul comun din nou golit ca prin minune. Ne-am tras-o cam defazat la duș – eu mega horny și pus pe ghidușii, el încălzind motoarele mai greu –, în timp ce tipul de serviciu de la hostel, care-l văzuse pe Mache urcând, se asigura că totul e OK în dormitor și nu se întâmplă nimic dubios pe acolo. Fiind a doua oară când mi-o trăgeam în Germania cu un rom din estul Europei, m-am resemnat cu ideea că ăsta mi-e destinul de turist în țara aia. Ai dracu’ nemți.

*Numele unora dintre persoanele implicate au fost schimbate din rațiuni evidente.