Filmul ăsta cu fotbal este unul dintre cele mai bune din toate timpurile

Am zece ani și fug după mingea de fotbal, trăgându-mi în sus noul short de sport pe care tocmai mi l-am cumpărat de la secțiunea de băieți de la Target. Elasticul din talie e îndoit de câteva ori, astfel încât shortul să-mi vină până fix deasupra genunchilor. Simt cum mi se formează vânătăi în carnea neprotejată de tibiere, iar, după meci, cineva mă întreabă dacă „nu vreau mai bine să joc cu fetele”. Când ajung acasă, tata mă-ntreabă, fără greș: „Hattrick?” (substantiv: când un jucător dă trei goluri în același meci.) Râd și zic: „Data viitoare.”

În clasa a cincea ne împart în două echipe: aia bună și aia și mai bună. Nu că mă dau mare, dar eu sunt în aia și mai bună. Și sunt singura fată din teren. Băieții de la mine din clasă nu-s mult mai mari decât mine, dar mă întreabă în continuare destul de des dacă sunt OK. Unul zice că i se pare cool că joc „cu băieții”. Unii refuză să-mi paseze mingea, dar nu de răutate, sunt sigură.

Nu mi-am văzut experiența reflectată în niciun film despre sport sau maturizare din perioada respectivă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată, după un meci într-un weekend, clasicul popular Iubesc pe cine nu trebuie, din 2006, am simțit că e făcut pentru mine. Filmul o urmărește pe Viola Hastings (Amanda Bynes), o băiețoasă energică, jucătoare de fotbal, a cărei echipă de fotbal feminin e eliminată de liceul ei (o dezamăgire cunoscută acelora dintre noi care-au făcut școala la stat). Viola se hotărăște să se bage incognito, ca fratele ei geamăn Sebastian, ca să demonstreze că poate să țină pasul cu echipa de băieți de la liceu rival. Am văzut morala poveștii destul de simplu, ca preadolescentă: o tânără poate să joace la fel de tare – dacă nu chiar mai tare – decât orice bărbat. Spiritul, voința și lipsa crasă de maniere „de domnișoară” ale Violei mi-au apărut ca o reflexie a propriei persoane când eram mai mică, încălțată cu Nike 6.0 maro, short până la genunchi și prevăzută cu abilități de a placa prin alunecare destul de solide.

În cinstea campionatului mondial din 2018, m-am hotărât să mă reîntorc la filmul care mi-a adâncit și, în egală măsură, reafirmat iubirea de fotbal (împreună cu Bend It Like Beckham, alt preferat al familiei). Trebuie să recunosc că m-am temut. De multe ori, când revăd filme pe care le-am iubit în copilărie ajung să-mi închid nervoasă laptopul înainte de minutul 35. Acum că înțeleg stereotipurile înjositoare care bântuie atât de des prin cultura populară, văd prea multe dintre ele în poveștile pe care le iubeam odată. Dar m-am bucurat să constat că Iubesc pe cine nu trebuie (în cea mai mare parte) rămâne povestea pe care-am adorat-o: una despre hotărârea unei tinere care se confruntă cu așteptările deplasate și malițioase ale oamenilor (și instituțiilor) care îi sunt cel mai aproape. În plus, filmul explorează modurile în care tinerii înțeleg, provoacă și perpetuează masculinitatea toxică, în același timp descriind și vulnerabilitatea și intimitatea relațiilor între bărbați. Iubesc pe cine nu trebuie e pur și simplu o meditație super-haioasă despre cum interpretăm, reprezentăm, încetățenim și rupem normele de gen.

După ce echipa de fotbal a Violei e desființată, cere să fie lăsată să dea o probă pentru echipa băieților – dar antrenorul îi râde în nas. „Fetele nu-s la fel de rapide ca băieții. Sau de puternice. Sau de atletice”, spune antrenorul misogin, care râde alături de restul echipei. „Fetele nu pot să-i bată pe băieți. E pur și simplu atât de limpede. E dovedit științific.” Cuvintele astea care-ți cam rup sufletul – pe care multe dintre noi le-au mai auzit și cu alte ocazii – devin momentul de declic al eroinei noastre. Vedem că se gândește: „Da, boule? Ia stai să vezi!” (Ăsta nu e un citat direct din film.)

Între rugămințile mamei ei să se lase de fotbal ca să participe la balul debutantelor în societate și comentarii din partea (acum fostului său) prieten să „fie și ea fată preț de cinci secunde”, Viola se hotărăște să se înscrie la liceul rival și să joace în echipa lor de fotbal, pe post de fratele ei, Sebastian. Își leagă sânii, își lipește niște perciuni și pășește în noua sa viață de licean.

Îl vedem pe „Sebastian” cum pătrunde în lumea complexă a masculinității, impulsionat de vorbele încurajatoare ale unui prieten: „În fiecare fată există câte-un băiat.” Adică genul și expresia sa sunt fluide și non-binare.

Ca să intre în peisaj, „Sebastian” joacă masculinitatea în singurul fel în care știe: prin degradarea femeilor. În încercarea de a câștiga admirația și compania colegului său de cameră, Duke, și-a celor doi acoliți ai acestuia, „Sebastian” ajunge adeseori din inerție să comenteze despre cât de bun era curul unei fete sau cât de mult își dorește să vadă o tipă goală. Comentariile astea – atât de nenaturale și forțate – ne arată cât de mult din prieteniile între bărbați se desfășoară pe seama femeilor îndeajuns de ghinioniste ca să fie surprinse în schimbul de focuri.

Când „Sebastian” pare că pur și simplu nu-i poate convinge pe băieți să-l placă, își convinge cele mai bune două prietene de la fostul liceu să tânjească după el în public, în fața lui Duke. Odată ce tipii văd că femeile îi pică lui „Sebastian” la picioare, la propriu, își revizuiesc atitudinea față de el – și, uite-așa, a intrat. Tot ce-i lipsea lui „Sebastian” ca să fie un tip respectabil era să-și bată joc de câteva tinere.

Pe măsură ce „Sebastian” și Duke se apropie, „Sebastian” dezvoltă o pasiune imensă pentru colegul său de cameră. Vedem cum prietenia lor devine mai profundă și ni se dezvăluie intimitățile prieteniei lor – precum și felul în care se deschid bărbații unii față de ceilalți– cum arareori ne e dat să vedem. Sigur, știm că „Sebastian” e, de fapt, Viola – dar Duke nu știe. Se înmoaie în preajma lui „Sebastian”, iar momentele lor de vulnerabilitate se întețesc.

În intimitatea camerei lor de cămin, Duke își exprimă nesiguranțele și chinul de a contrabalansa presiunea de a fi „bărbat” cu însușirile sale mai puțin agresive și dominante – cum ar fi instinctul lui de a fugi de păianjeni și emoțiile pe care le are când trebuie să vorbească cu fetele. „Sebastian” – și, la rândul lor, și spectatorii – află din relația sa cu Duke că „bărbăția” nu urmează o rețetă, niște limite sau reguli anume.

Deși are multe calități, Iubesc pe cine nu trebuie clar nu-i un film perfect. Exagerează intenționat rolurile prescrise de gen, ca să le aducă în atenție – așa că nu prea reușește să scape de toate locurile comune pe care încearcă să le sfideze. De exemplu, demascarea în public, pe terenul de fotbal, a lui „Sebastian” drept Viola, de căte directorul liceului, aduce prea tare cu violențele transfobe care ne afectează adeseori școlile, echipele și comunitățile.

În cele din urmă, Viola își dezvăluie identitatea pe teren și i se permite să continue jocul. Echipa rivală, condusă de antrenorul misogin de la începutul filmului, citează din „regulament”, în încercarea de a o interzice pe Viola, dar noul ei antrenor îi smulge din mâini cartea antrenorului misogin și-o rupe în două. „Ce regulament? Noi nu discriminăm pe bază de gen aici”, urlă noul antrenor al Violei și, brusc, am din nou zece ani și aud cuvintele astea și cred în ele cu-atât mai tare.

Viola marchează golul câștigător în poarta fostului ei prieten, portar, și se bucură în timp ce el urlă: „Nu vreau să te mai văd niciodată! Ești de căcat!” Secvența e o ilustrare perfectă a orgoliului masculin fragil, în care fostul Violei e redus la un derbedeu josnic, care schimbă brusc foaia, de la „hei, păpușa”, la „mă fut pe tine, târfă proastă!”

Iubesc pe cine nu trebuie a fost și continuă să fie o poveste de neuitat de zdrobire a rolurilor de gen care încearcă să constrângă o existență despre care știm că e de neconstrâns. Ne învață că genul nu poate demarca un teren de fotbal, o relație, un sentiment sau talentul. Ne amintește că limba afectează puterea – și că e ușor să-i spui prietenului tău să mai termine cu discuția despre cururi, pentru că e simplu și esențial să respectăm femeile. Comedia asta romantică absurdă, siropoasă, super-haioasă, feministă și pro-LGBTQ din 2006 m-a învățat că ce iubesc și pe cine iubesc nu e definit de gen. Și, deși cariera mea fotbalistică nu m-a dus la profesioniști, filmul ăsta m-a făcut să cred că se poate.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.