Un afgan refugiat la Timișoara gătește mai bine decât orice wannabe masterchef de România

Mâncarea e un prilej excelent de socializare pentru mai toată România. De la festivaluri câmpenești cu mici și bere, organizate de partidele politice în preajma alegerilor ca să mai smulgă un vot, până la show-uri culinare cu audiențe demne de invidiat și evenimente gastronomice care mai de care mai nișate ca temă și specific. 

Din ultima categorie, cea a festivalurilor de nișă, face parte și TRAF, adică Timișoara Refugee Art Festival. E un eveniment mic, dar plin de energie, care are loc an de an în iunie în orașul de pe Bega, locul care a devenit punctul zero al dezbaterii despre migrație din România în ultimul an. 

Să-ți spun drept, mă așteptam oarecum ca la un festival dedicat refugiaților mâncarea să fie o parte importantă, dar nu chiar punctul culminant al evenimentului, însă, spre plăcuta mea surpriză, chiar așa a fost. Fără nicio vrăjeală, cred că n-am mâncat niciodată ceva mai bun ca în cele câteva zile cât am ars-o prin Timișoara. 

A cincea ediție a TRAF și-a deschis porțile către comunitate printr-o serie de ateliere de gătit prin care oamenii au putut să-i cunoască pe refugiații stabiliți în Timișoara și prin prisma mâncărurilor gătite chiar de ei, specifice țărilor din care aceștia au venit. Ideea a mers de minune, astfel că la ateliere și-au făcut apariția oameni curioși să guste din mâncăruri tradiționale din Irak sau Afganistan, dar și să afle poveștile celor care au gătit cu și pentru ei. Așa l-am cunoscut pe Abdul Basir Basim. 

El e un tip de 56 de ani, căsătorit, are patru copii și a fost jurnalist. În 2014 a fugit din Afganistan și a cerut azil împreună cu toată familia în România. Pe fiica lui Fareshta o știam de ceva vreme, de când am aflat că a fost prima refugiată din țara noastră care a primit o bursă de studii din partea statului român. Încă de pe atunci, Fareshta îmi tot povestea despre cât de bine gătește tatăl ei și mai ales ce povești de viață interesante are omul. 

„Am fost primul jurnalist din Afganistan care a avut propria cameră video”, îmi spune în română cu mândrie Basir în timp ce taie morcovii și ceapa cu dexteritatea unui concurent la Masterchef. „Am cumpărat-o prin 1986 cu 1 000 de dolari. Erau bani buni la vremea aia. Toți vecinii mei din Kabul au venit la noi acasă să vadă cum arată o cameră video”, adaugă bărbatul. 

Participanții strânși în jurul meselor pliante din curtea unei foste fabrici de vopseluri transformată în spațiu cultural ascultă cu atenție instrucțiunile de gătit amestecate cu povești desprinse parcă dintr-o altă viață. În tot acest timp Abdul Basir pregătește ingredientele pentru Kabuli Palau, mâncarea tradițională a Afganistanului. Are orez cu mirodenii, morcovi, stafide și pui glazurat la cuptor.

Cumva, ajung să rezonez cu mirarea afganilor la vederea unei camere video. În aceeași vreme, în România anilor ‘80, apăreau primele videorecordere aduse pe sub mână din Occident, așa că și la noi oamenii se înghesuiau mânați de o curiozitate similară prin apartamente comuniste ca să vadă câte un film cu bătăi sau blockbustere americane dublate de vocea inconfundabilă a Irinei Margareta Nistor. 

Doar că în loc de scene demne de Hollywood, Abdul Basir a filmat în Kabulul anilor ‘80 mai mult nunți și atentate, cele două repere inconfundabile ale oricărui război de lungă durată. Pe atunci, ca acum de altfel, Afganistanul era prins într-un etern conflict armat în care greul era suportat de civili. 

Prin ‘89, după vreo nouă ani de război în care Uniunea Sovietică și-a luat-o constant pe cocoașă de la talibani, rușii s-au cărat cu coada-ntre picioare din Afganistan și-au lăsat țara pe mâna fundamentaliștilor. „E cam ce se întâmplă acum cu americanii”, consideră bărbatul care, după un scurt calcul, își dă seama că de la 14 ani și până când a venit în România a văzut numai și numai conflict în Afganistan. „O viață întreagă am cunoscut numai război.”

Când familia Basim a părăsit Afganistanul nu știau mare lucru despre România. „Aveam un unchi care ne-a spus că nu e o țară foarte primitoare și că poate nu e cea mai bună idee să venim aici”, spune Basim.

„Prețurile mi s-au părut foarte mari. În Afganistan mâncarea e ieftină. Salariul unui bugetar e cam 150 de dolari pe lună, dar cu banii ăștia își permite să întrețină o familie de cinci-șase persoane. Cu mâncare, utilități, haine, tot ce e nevoie. În România, cu 150 de euro nu trăiești nici trei zile o familie”, face el un calcul rapid. 

Când a dat meseria de jurnalist din țara sa natală pe joburi temporare în Timișoara a lucrat pe la shaormerii și vulcanizări. Acum, de vreo doi ani, lucrează într-o fabrică unde manevrează o mașinărie cu care printează tot felul de etichete și colante comerciale.

„Cel mai mult și mai mult îmi lipsește jurnalismul. Atmosfera din redacție, munca de teren și discuțiile cu tot felul de oameni interesanți”, spune Basim cu un amestec de jovialitate și regret în glas.

Din ce-mi spune nu pare resemnat, ci doar împăcat cu ideea că noua sa viață, alături de familie, e la Timișoara, unde a descoperit gustul sarmalelor pe care susține că le apreciază cel mai mult din bucătăria românească, dar și o comunitate mică de voluntari care ajută zi de zi refugiații sosiți în număr din ce în ce mai mare. 

Cu ocazia asta am aflat de Flavius Ilioni Loga, unul dintre timișorenii implicați direct în ajutorarea migranților și solicitanților de azil din oraș. Pentru adolescenții afgani Flavius este „unchiul”, un apelativ în care se contopește recunoștința și respectul celor care au primit ajutor din partea lui în tot acest timp.

În zilele în care în oraș ajungeau din Serbia zeci și chiar sute de tineri migranți afgani care dormeau prin case abandonate sau pe străzile înghețate bocnă a dat de mâncare și i-a îmbrăcat pe toți cei care aveau atâta nevoie de o mână întinsă. Așa a ajuns și să fondeze, în noiembrie 2020, o organizație pentru a-i ajuta.

„Probabil cel mai fain moment este când biroul nostru se transformă într-un loc de luat prânzul delicios pentru prietenii noștri imigranți. Pe lângă tichetele sociale pentru mâncare distribuite zi de zi la Casa LOGS, odată pe săptămână avem și mâncare delicioasă”, a scris pe Facebook Flavius la doar câteva zile după festival.

În 2020 au fost înregistrate 2 381 de cereri de azil în România din partea cetățenilor afgani. Dintre aceștia, doar 42 au obținut o formă de protecție din partea statului român. Tinerii afgani știu foarte bine asta, de aceea cei mai mulți abandonează procedura de azil cu prima ocazie și încearcă cu orice preț să ajungă în Occident, în țări ca Franța sau Germania, unde cred că au mai multe șanse să primească azil decât în România.

În fiecare seară, pe fâșia verde de la frontiera româno-maghiară e un adevărat joc de-a șoarecele și pisica. Chiar așa îi și spun tinerii migranți: „The Game”. Zilnic, aceștia își încearcă norocul ca să treacă la „următorul nivel”, adică accesul în spațiul Schengen și de acolo spre o țară din Occident, unde cei mai mulți cred că au șanse mai mari să-și înceapă viața de la zero cu șanse de izbândă mai bune decât aici. 

Cei care decid să rămână în România, cum e familia Basim, au parte și de experiențe plăcute, cum este acest gen de întâlnire cu ceilalți membrii ai comunității, unde mâncarea gătită de ei spune o parte importantă din povestea locurilor de unde vin. 

„Am auzit de TRAF via clasicul Facebook. Urmăream acolo activitatea celor de la LOGS, așa că am bifat evenimentul în calendar și am ales să particip la mai multe activități, chiar și la un atelier de gătit. Nu sunt o împătimită a gastronomiei, dar mi-a plăcut ideea”, mărturisește Alexandra, o tipă care a venit la atelierul de gătit alături de prietena ei cea mai bună. „Până la urmă, dragostea cică ar trece prin stomac, iar mâncarea ne strânge pe toți la masă. Mi s-a părut ocazia perfectă de a participa la un eveniment diferit, care m-a conectat cu o altă cultură, cu oameni faini și noi. Deși prepararea mâncării a durat destul de mult, combinația finală de arome și texturi a preparatelor a meritat din plin. A fost bine, a fost simplu, ne-am regăsit unii pe alții de parcă ne-am fi știut de o grămadă de vreme.” 

Basim pare mulțumit. Toată lumea mănâncă cu poftă din mâncarea gătită de el și oamenii sunt pe bune interesați de rețetă, de felul în care se pregătește acest orez cu pui deosebit de aromat și mai ales de poveștile sale de viață. 

Picnicul se încheie cu una dintre cele mai ciudate experiențe culinare pe care eu le-am trăit vreodată. 

Cei câțiva afgani prezenți la eveniment curăță un pepene roșu de coajă și îl așază pe un butoi, la soare, „ca să se răcească”. N-am înțeles nici până în ziua de azi cum și de ce, dar, într-adevăr, după o jumătate de oră bună de stat în soare, feliile de pepene erau reci și gustoase. O metaforă numai bună ca să-ți arate că nu tot ce e diferit, fie că e vorba de mâncare sau oameni, e neapărat greșit. Dimpotrivă, o farfurie cu mâncare gustoasă poate uni mai mulți oameni în jurul ei decât toate politicile publice de integrare la un loc.