La filmul ăsta suprarealist în care e și Dana Marijuana poți să și dormi. Regizorul mi-a zis de ce

În secțiunea Forum a Festivalului Internațional de Film de la Berlin din 2023 am descoperit o voce cu totul nouă: scenaristul și regizorului român Sebastian Mihăilescu. El de fapt a debutat în regie în 2012 cu scurtmetrajul documentar Titza, urmat de trei alte scurtmetraje, printre care Apartament interbelic, zonă superbă, ultracentrală care a avut premiera în competiția Pardi di Domani a Festivalului Internațional de Film de la Locarno în 2016.

În 2021, în timpul pandemiei, Sebastian a lucrat la documentarul extrem de idiosincratic Pentru mine tu ești Ceaușescu.

Deși Sebastian face filme de autor, astfel că unele elemente se repetă, Mammalia e un salt estetic într-o direcție total imprevizibilă. El e de fapt un maverick căruia îi place să experimenteze cu limbajul cinematografic și să se joace cu așteptările tale.

E greu să fac un rezumat fiindcă Mihăilescu lucrează cu asocieri libere, dar uite o tentativă: Camil, un tip la 30 – 40 de ani, pare că are neînțelegeri în cuplu și o cam ia razna după ce e concediat de la serviciu și partenera lui dispare. Camil pleacă în căutarea ei și pe parcursul acestui periplu se lovește de tot felul de personaje care nu au nici o legătură cu povestea în sine. În final ajunge într-o comunitate hippy lângă un lac unde se practică ritualuri de fertilitate cam sinistre.

Filmul e extrem de abstract, are o logică onirică și nu are un personaj sau o poveste în sensul clasic. Și dacă ajunge să te hipnotizeze imaginea, e okay, în interviul luat la Berlinale, Sebastian mi-a spus ca nu e o bai dacă adormi la filmul lui.

VICE: Care a fost intenția ta cu acest film?
Sebastian Mihăilescu: E un tip de cinema primitiv, fiindcă se întoarce la origini. Pentru mine cinemaul înseamnă lumina care trece prin cameră și timp. Și cumva asta încerc să-ți ofer: fotografii în timp. E senzația de timp care trece, pentru mine asta e viața. Apoi am încercat să ies puțin din schema aia românească. Dacă e o schemă, să fie schema mea. Mi se pare o tâmpenie să găsești o rețetă și să reproduci rețeta aia fiindcă tu nu mai crești ca artist.

Ce crezi că va înțelege spectatorul obișnuit din film?
Chiar nu îmi dau seama, sper că e un OZN, un film care nu seamănă cu ce s-a mai făcut în România. Cadrele sunt destul de lungi și există niște elemente care fac ca spectatorul, dacă se lasă purtat de film, să devină ca un detectiv.

Spectatorul obișnuit, mai ales în epoca fast entertainment, cu platformele la îndemână, așteaptă să fie distrat la comandă. Dacă te mai gândești la film după câteva ore mi se pare un câștig. Attention span-ul în ziua de azi e sub a unui șoarece, de două – trei secunde, cu TikTok și altele. Eu cu filmul ăsta te oblig să stai acolo, e nevoie să participi și tu, să te contrarieze. Dacă vii cu ceva de la tine și filmul creează un sens în capul tău e foarte bine. Dar dacă vrei, poți să pleci. Sau poți să dormi, e okay să dormi în sala de cinema, sunetul e imersiv, ți-am oferit un somn plăcut. Dacă la final ieși fresh, e okay, oamenii vor să intre într-o stare de vibrație și dau bani pe aplicații la calm.

Filmul e foarte abstract, pentru mine are un sens, dar evit să spun conexiunile pe care le fac eu în capul meu. E și ca o citire de tarot, pentru că și în tarot îți pui tu intuiția la lucru.

Tarotul e printre lucrurile care te-au inspirat?
Îmi place tarotul ca device de a ajunge la niște lucruri pe care nu le pui tu acolo. De a face acel drum. Poate ajuta și la construcția unei narațiuni. Apare și la Buñuel, și la Jodorowsky.

Filmul a fost făcut pe bază de intuiție. Am avut un scenariu la bază, desigur, de 90 de pagini, care s-a schimbat pe parcursul celor șapte ani de dezvoltare. La filmare a ajuns la 30 de pagini, cu fotografii, cu multe referințe din alte filme, din pictură, din muzică. Brian Eno a fost o referință pentru mine.

Îmi place foarte mult cultura asiatică și sper că se vede din film. Tipul ăla de încadratură vine din pictura chineză medievală cu oameni foarte mici în cadru, unde natura e mai importantă decât omul. Haiku a fost o referință, fiecare cadru are un feeling de haiku, surprinde ceva trecător. De asta sunt pasionat.

Ce e cu dialogurile din film care nu par să aibă legătură cu povestea în sine?
Ce mă interesează pe mine în cinema sunt mărturiile oamenilor pe care îi întâlnesc. În Mammalia sunt câțiva actori profesioniști, dar în rest sunt neprofesioniști, oameni pe care i-am întâlnit fie la filmare, fie îi știam de la Ceaușescu și pe care nu am putut să-i bag acolo. Bărbați și femei. Și cumva s-au organizat mărturiile lor. Femeile au avut niște mărturii cutremurătoare, care sunt pentru prima dată la cameră. 

De exemplu, fata din Republica Moldova. În cadrul ăla e și Dana Marijuana, care stă la barieră. E un omagiu adus Danei, o știu din copilărie, e prima femeie care a mișcat ceva pe scena de hip-hop de aici. Și i-am dat fetei ăleia patru minute de cadru să-și spună povestea. Dana avea lacrimi în ochi. E adevărul ei, e mai onest decât tot ce aș spune eu acolo în filmul ăsta. Pentru mine primează tipul ăsta de mărturisire, e la baza cinemaului meu. Dorința de a înțelege și perspectiva altora, de a-l asculta pe cel de lângă tine, de a fi deschis și bun, mi se pare că asta e cheia.

Pariul a fost cum pot să integrez aceste mărturii, mai ales că nu am avut foarte multe duble. Am lucrat cu film și pelicula costă mult. Atunci am luat acest frame, un tablou frumos, dar fake, rama aia de cinema ficționalizat în care am băgat niște natură, cascada din Buzău, frumusețile patriei.

Ce sau cine a inspirat personajul Camil?
El e un underdog de la început, care are cumva o transformare. Toată lumea te întreabă cum se schimbă personajul la final. Dar hai să fim serioși, cum să se schimbe, o să vin eu acum cu marile alea adevăruri. Personajul a venit din motivul pentru care m-am apucat eu de film: dimensiunea asta documentaristă, de document social, de oameni.

Eu sunt fascinat de filme din 1910 pe care le descopăr pe YouTube care acum sunt restaurate, cu oamenii ăia care vin și se uită în cameră și fac cu mâna. Mie îmi creează emoții. Și la peste 100 de ani filmele alea sunt vii. Firește, există și ficțiuni care peste 100 de ani vor fi vii. Și asta mi se pare că dă valoare unui film. Orice artist își dorește ca opera lui să fie validă în timp.

Referitor la subiectul filmului, e vorba de criza masculinității?
În esență e vorba de omul în fața morții, în căutarea unui sens. Despre iluzia fericirii. Fericirea ca niște momente rare în viață când crezi că ești fericit. Dorința care te face să mergi mai departe. Filmul e și despre colectiv, despre lipsa comunicării, despre diviziunea asta, fiecare trăiește acum în bula lui. De fapt am pierdut cumva simțul legăturii dintre individ și individ, individ și comunitate, individ și natură. Sexualitatea, individul, astea sunt subiectele mele, ce reprezentăm noi ca ființe umane. Eu sunt fascinat de animale și de natură și cu cât îmbătrânesc îmi dau seama că lucrurile astea mă liniștesc, îmi dau o stare de pace. Mă atrage misterul, acum totul e explicat. Te uiți pe net și vezi The Ending Explained.

Și cum va fi următorul film?
Va fi un OZN despre o tânără care își caută tatăl și ajunge să filmeze un bătrân rocker care nu a reușit să debuteze. E povestea lor care transcende genul, se ajunge într-un film de vampiri. E filmat cu o cameră japoneză digitală veche și are niște imagini foarte expresive. Acum mă joc cu filme de genul fiindcă îmi plac filmele de gen și filmele vechi.