Am vrut să-mi fac prima casă la țară și a fost cea mai mare greșeală din viața mea

Stăteam cu chirie când un prieten ne-a oferit o super reducere la o bucată de teren mare amplasată într-o zonă pitorească din Ohio. Era ca și cum soarta ne bătuse la ușă: superba suprafață împădurită de 28 de hectare, pe care am numit-o „Serenity” (Seninătate), avea arțari, stejari, pini, dealuri și văi. Erau niște priveliști fantastice, iar un pârâu fermecător șerpuia proprietatea. Avea chiar și o groapă pentru piscină, în care mi-am imaginat că ne vom relaxa după orele de muncă în grădină. Cu mult timp în urmă fuseseră săpate două puțuri de gaze naturale, o resursă grozavă pentru momentul când am fi construit casa.

Fiindcă nu aveam nici casă, drum pavat sau acces la rețeaua electrică. Tocmai asta făcea totul atât de captivant. Urma să ne construim casa visurilor noastre, din copacii de pe proprietate. Cât pentru acces ne-am fi folosit mașinile sau picioarele. Asta până când am fi avut bani de pavaj.

Copiii noștri erau încă destul de mici ca să-i preocupe lucruri precum intimitatea personală și să se încadreze în societate. Ce nu aveam din punct de vedere al infrastructurii și spațiului de locuit interior, recuperam prin setea de libertate. Nu mai eram sclavii sistemului, ci niște pionieri moderni curajoși cărora nu le păsa de canalizare sau de electricitate. Urma să ne răzvrătim împotriva sistemului, cu fiecare găleată cu căcat.

Am campat pe vârful unui deal abrupt, cam la un kilometru și jumătate de drum. Acolo era și puțul de gaze și locul unde urma să ne facem casa. Vara a fost ok: puteam conduce până la ușa rulotei și apoi să alergăm desculți pe pământul din grădină. Cu toate astea, restul anului nu a fost ok. Locuiam pe o bucățică de noroi din care nu aveam scăpare. Tot așezământul nostru era practic un șantier, care s-a transformat rapid într-o teroare.

Urcarea dealului cu mașina era oribilă; alunecam constant și devenea din ce în ce mai greu să forțăm autovehiculele până sus. Doline uriașe și șanțuri în pământ au început să apară pe teren din cauza intervențiilor noastre. Mașinile au fost și ele serios afectate. Când nu puteam să ajungem pe deal cu mașina, lucrurile simple, precum cumpărarea alimentelor și drumul până la spălătorie, au devenit probe de rezistență. Trebuia să mergem pe un deal plin de hopuri în timp ce căram după noi căruțul încărcat până la refuz. Ratam constant programările și obligațiile sociale din cauză că ne tot aluneca mașina în șanțuri.

După un an mi-am diminuat activitățile fiindcă n-am mai avut energia să mă lupt prin noroi, lucru care mi-a răpit bucuria. Visam la mai multă independență, dar aveam mai puțină ca niciodată. Uram că eram forțată să mă bazez constant pe partenerul meu să ne „salveze”, din moment ce era singurul care putea conduce echipamentul care să ne scoată din nămol. Epuizată mental am simțit cum încolțește în mine amărăciunea.

Și noroiul. Noroiul mă bântuia. Indiferent cât de mult încercam să-l evit, hainele noastre erau pline de mizerie, pantofii aveau platformă de noroi și de pe mașină picura efectiv nămolul. La început purtam noroiul ca pe o insignă de onoare. În al doilea an deja devenise semnul rușinii noastre.

Amenajarea noastră inițială era o rulotă de 10,5 metri, montată sub o copertină cu pereții deschiși. Rulota a fost dormitorul nostru și studioul unde făceam hârtie, în timp ce Chevy-ul nostru din 1980 a fost dormitor pentru copii, iar pentru spațiu de depozitare suplimentar am folosit un depozit de scule vechi. Am adus ce am putut cu noi și am încercat din răsputeri să păstrăm totul uscat.

Am eșuat.

Mașina, copertina, depozitul și în final toată rulota au fost udate. Încetul cu încetul și unul câte unul, toate lucrurile noastre de preț s-au udat și s-au distrus, de la cărțile preferate la colecția vintage de arme a partenerului meu. Am zis că așa învățăm cel mai bine să nu ne mai atașăm de lucruri. Am încercat să ne convingem că erau „doar lucruri”. Dar am suferit cu toții când am pierdut ceva drag.

În prima vară am fost siguri că vom termina de construit casa până iarna. Dar, deși partenerul meu avea abilitățile și echipamentul, nu aveam timp și bani. Așa că a venit iarna, care ne-a găsit tot în rulotă. Ne-am instalat o plită cu lemne și ne-am ghemuit la căldură. Am avut parte de zile confortabile în care am citit cărți și admirat peisajul cu pădurea înzăpezită din rulota călduroasă. Au fost zile când ne-am dat cu sania și am făcut ciocolată caldă pe plita cu lemne. 

Dar apoi aveam parte de celelalte zile.

Zile în care m-am simțit îngropată în cizmele de zăpadă, hainele de iarnă, jucăriile și lucrurile tuturor. Zile în care am plâns că nu aveam spațiu să-mi creez arta. Zile în care aveam nevoie să fiu singură, dar nu aveam unde să merg și doream să fac un duș fără să mă duc acasă la prieteni. Zile în care mi-am dorit să folosesc toaleta fără să-mi împut familia și în care simțeam cum mă strâng pereții. Zile în care nu m-am ridicat din pat fiindcă nu mai puteam.

Am trecut de prima iarnă și am ieșit la suprafață ca niște mineri salvați din adâncurile pământului. Și am jurat că nu mai facem asta niciodată.

A trecut primăvara, apoi vara și toamna. Se apropia a doua iarnă și tot nu aveam casă. Am săpat o fântână, am pus fundația casei, am construit jumătate de hambar pentru capre și pui, și am pus acoperiș deasupra băii. Am cumpărat o a doua rulotă care mi-a permis să-mi creez arta. Acum puteam să facem dușuri (claustrofobe și reci) atâta timp cât nu îngheța rezervorul de apă. Ne-am dublat spațiul de locuit. Puteam cumva să luăm cina în jurul unei mese. Acum aveam o rulotă pentru copii și una pentru adulți. Progres!

În continuare era nașpa.

Rulota copiilor era rece și plină de umezeală. Fiica cea mare era extrem de dezamăgită; își dorea un dormitor unde să-și invite prietenii, să fie normală. Ne-a rugat să ne mutăm. Eram în continuare îngrămădiți. Nu aveam loc pentru pomul de Crăciun sau pentru cadouri. Am încercat să ieșim să explorăm, dar nu puteam mereu să plecăm fiindcă drumul era ba înghețat, ba plin de noroi. Visam la o casă, cu băi calde și spațiu. Apoi a venit primăvara și am scăpat din nou de iarnă.

Am mai făcut progrese anul ăla: am adăugat grinzi, câțiva pereți exteriori, ferestre și geam pe tavanul casei. Dar eram într-o stare de disperare, iar partenerul meu își petrecea tot timpul liber încercând să păstreze lucrurile funcționale. Rulotele nu sunt destinate traiului permanent, iar ale noastre începuseră să se strice. Automobilele se stricau de la cât le-am abuzat, ceea ce însemna că atunci când partenerul meu nu era la muncă sau construia casa, își petrecea timpul în noroi sub o mașină.

Când avea nevoie de o pauză, se ascundea într-un colț întunecat ca să evite să dea ochii cu privirile mele moralizatoare. Dădeam vina pe el pentru chinul nostru. Mă simțeam la mila lui. Nu puteam lucra la casă singură, puteam doar să grădinăresc și să mă plâng. Visasem la seninătate; în schimb eram înconjurată de camioane, unelte și noroi. Mă usturau ochii de la toată urâțenia din jur.

Fiecare problemă era un scop neîmplinit și mă aruncam în brațele lui ca un bolovan de visuri distruse. Greutatea de pe umerii acestui bărbat dulce l-ar fi putut dărâma pe însuși Hercule. Cu toate astea, el nu s-a prăbușit.

Cu cele câteva opțiuni pe care le mai aveam și cu multă determinare am mai încercat o iarnă. Am trecut prin ea; poate un pic mai bine decât în anii trecuți, datorită sistemelor pe care le-am creat ca să ne ușurăm viața. Am și încetat să ne mai chinuim atât de tare. În ciuda faptului că am mai încercat o dată să construim casa, era evident că nu vom reuși. Așa că ne-am jurat din nou că nu mai vom mai face asta niciodată. Și de data asta se pare că ne-am ținut de cuvânt.

Ne-a frânt inima, dar ne-a și eliberat. Eram obosită. Cu toții eram al naibii de obosiți.

Am pus la cale un nou plan. Am pus-o pe Serenity pe pauză și am început să căutăm o proprietate în care am fi putut să locuim până rezolvam problema. Am găsit o biserică veche de două sute de ani disponibilă ca locuință, care venea la pachet cu propriul cimitir privat istoric. „Casa-biserică”, cum am numit-o, are aproape patru mii de metri pătrați și este înconjurată de o fermă mare dintr-o comunitate rurală. Un pic cam prea rurală, să fiu sinceră, din moment ce suntem acum la 40 de minute distanță de un magazin sau de o cafenea. Cu toate astea, este un compromis pe care sunt dispusă să-l fac în favoarea luxului de a avea băi și dormitoare.

Fiindcă pot să recondiționez casa-biserică la forma ei din zilele de glorie nu mă mai simt așa de neajutorată. Chiar și eu pot dărâma pereții și zugrăvi. Și de când sănătatea mea mintală nu mai este sub amenințarea lipsei unui „spațiu” de trai, ne putem relaxa și distra. Presiunea s-a dus. În sfârșit.

Serenity încă ne așteaptă, dacă vrem să ne întoarcem. Și poate că o vom face. Mi-e dor de copacii și de potențialul ei. Nu mi-e dor de greutatea covârșitoare a experienței, de lupta constantă și noroiul oribil. Până la urmă am făcut pace: a fost o aventură grozavă, una pe care câteodată ne e greu să ne-o reamintim, dar ne-a făcut să apreciem mai multe și să devenim oameni mai capabili. Ceea ce demonstrează, fără niciun dubiu, că până la urmă suntem ai naibii de rezistenți.