Povestea călugărițelor „obraznice” care au dat peste cap secolul 17

În timp ce a studiat istoria muzicii pentru câteva decenii, Craig A. Monson, fost profesor de muzică la Universitatea Washington din St. Louis, a auzit multe povești. În 1986, într-un muzeu, a găsit niște partituri din secolul 17 care i-au atras atenția. Deși fuseseră create de o mânăstire de maici aristocrate din Bologna, Italia, erau pline de cântece explicite și libidinoase.

Monson nu știa multe despre călugărițele din Italia renascentistă – sau despre călugărițe în general –, dar manuscrisul nu se conforma deloc așteptărilor lui. De curiozitate, a început să caute tot felul de documente din perioada Inchiziției și din arhivele Bisericii. În arhive, a găsit povești ale unor călugărițe rebele care avuseseră idile, intraseră în politică sau deveniseră dive și artiste, de multe ori fără să părăsească mânăstirea unde și-au petrecut toată viața.

Cercetările lui Monson au avut ca rezultate atâtea anecdote, încât acesta a publicat două cărți despre „călugărițe obraznice”: „Nuns Behaving Badly” și „Divas in the Convent”. Am vorbit cu el despre cum erau pe atunci viețile femeilor și despre cum reușeau acestea, cu viclenie, să scape de constrângerile lumii în care trăiau.

VICE: Bună, Craig! În cartea ta chestionezi multe presupuneri, cum ar fi ideea că femeile devin călugărițe din motive religioase. De ce stă în picioare teoria asta?
Monson: Bineînțeles că lumea lor nu era ca lumea noastră. Pe atunci nu exista conceptul de libertate personală și nu circulau idei precum „urmează-ți visele”. Opțiunile unei femei din secolul 17 erau mânăstirea, căsătoria sau prostituția. Zestrea pe care trebuia s-o dai unei mânăstiri era mult mai modestă decât zestrea pentru un potențial soț, așa că mânăstirile apelau des la tați aristocrați care aveau prea mulți urmași de sex feminin.

Dacă o fată era crescută de o mătușă care trăise la mânăstire, pentru ea viața de mânăstire era atrăgătoare. I-ar fi putut aduce prestigiu și mai multe posibilități decât i-ar fi adus viața de femeie căsătorită. La urma urmei, soțiile și mamele americane nu au primit dreptul la vot decât în 1920, iar franțuzoaicele nu au putut vota până în 1944. Dar călugărițele aveau dreptul să voteze, să aleagă ce alte femei se pot alătura mânăstirii și să acorde diverse funcții altor măicuțe.

Care e povestea ta preferată peste care ai dat în cercetările tale?
Povestea călugărițelor piromane din Reggio Calabria. E singura poveste în care călugărițele evadează din mânăstire, ceea ce ne transmite ceva interesant: rareori era viața unei călugărițe atât de insuportabilă încât s-o facă să evadeze din mânăstire. 

Toate călugărițele proveneau dintr-o singură familie. Au fost transformate din femei necăsătorite în călugărițe peste noapte, prin convertirea unui palat de familie într-o mânăstire. Efectiv le-au luat ostatice. Dar ele deja știau cum arată viața obișnuită, apucaseră să vadă lumea și nu s-au putut adapta la situație, așa că au dat foc la tot. Mi se pare admirabil că au avut curajul ăsta. Dar nu au avut ocazia să se reunească cu familiile lor, așa cum speraseră.

Sună dur. Cum făceau față alte călugărițe la restricțiile din mânăstiri?
De obicei, nu se puteau reîntoarce dacă plecau. Dacă făceau asta, erau excomunicate automat. Dar au devenit experte în găsirea de soluții.

De exemplu, o călugăriță inventivă din Santa Cristina, Bologna, a organizat o cină fastuoasă și a folosit o masă foarte lungă care se extindea dincolo de poarta mânăstirii. Călugărițele s-au așezat la capătul care era în interiorul mânăstirii, iar oaspeții la celălalt capăt, din exterior.

Un alt exemplu a fost când Patriarhia le-a interzis călugărițelor din Ancona să folosească binocluri, pentru că acestea stăteau toată ziua în turn și analizau lumea exterioară prin binoclu.

Muzica era o altă metodă prin care călugărițele reușeau să străbată zidurile mânăstirii. Vocile lor puteau atrage un public larg și puteau transmite un mesaj lumii. Deși cântau doar pentru ele însele, vocile lor se auzeau dincolo de zidurile mânăstirii și puteau fi ascultate de oamenii de pe stradă.

De ce era muzica o problemă pentru biserică?
În teorie, călugărițele nu trebuiau să aibă niciun fel de contact cu lumea exterioară. Dar muzica lor atrăgea publicul în biserici și încuraja contactul cu exteriorul. Călugărițele talentate pe plan muzical ieșeau în evidență ca niște dive într-o societate în care totul era despre egalitate și comunitate.

Iar vocile feminine erau considerate problematice. Muzica și sexul erau văzute ca experiențe senzuale și erau des asociate, pentru că foloseau aceleași părți ale corpului: gura, limba, gâtul. Când cânta o femeie, le gâdila urechile bărbaților și aceștia „pierdeau controlul”.

Bineînțeles, sexul era altă problemă. Cum gestiona biserica treaba asta?
În opinia mea, sexul în mânăstiri era mai predominant în mințile celor din afară decât în interiorul mânăstirilor. Da, se mai întâmplau situații, dar poveștile de dragoste cu persoane din exterior nu erau de obicei de natură fizică. Mai degrabă, călugărițele le găteau bunătăți vizitatorilor, le spălau hainele, le dădeau scrisori sau daruri. Dar Biserica era de părere că aceste gesturi erau infracțiuni care nu puteau fi trecute cu vederea.

Un cântec satiric despre bucuriile vieții monastice („Vreau să devin călugăriță”) conține următoarele versuri: „Sopratutto vorria avere / 'na divota vaga e bella / Che mi dessi ogni piacere / Ed anch'io ne dessi ad ella!” (M-ar bucura mult să-mi ofere plăcere o persoană pioasă, frumoasă și plină de compasiune, căreia să-i plătesc cu aceeași monedă!)

Ierarhia bisericească era îngrijorată mai ales de aspectul politic al anumitor prietenii. Nici azi nu au voie călugărițele să își facă prieteni, pentru că acest lucru ar fi în contradicție cu principiile de armonie și unitate din mânăstire. Supraveghetorii întrebau des dacă existau călugărițe care împărțeau patul sau camera, pentru că acesta era un semn clar de parteneriat. În plus, dormitul în același pat era considerat periculos, din motive de pudoare. În 1633, Cardinalul Colonna, arhiepiscopul Bolognei, a descoperit că o călugăriță din mânăstirea San Guglielmo își schimbase numele în Sira Lesbia Ildebranda (Mai târziu, l-a schimbat în Sora Maria Teresa).

Biserica a instituit niște pedepse aspre pentru încălcarea regulilor legate de dormit. În 1591, autoritățile din Bologna au amenințat călugărițele din Santa Margarita cu închisoare timp de șase luni, confiscarea veșmântului clerical și interzicerea accesului în camerele de vizitatori (unde puteau vorbi cu vizitatori din exterior printr-o fereastră cu gratii). În mod remarcabil, autoritățile nu vorbeau niciodată despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă două călugărițe împărțeau același pat, pentru că nici n-au existat vreodată dovezi clare.

Unele dintre aceste călugărițe au făcut niște gesturi dramatice. De ce au mers atât de departe?
Pentru că și regulile bisericii mergeau prea departe. Poate că cel mai spectaculos eveniment a fost cel de la mânăstirea Santa Cristina din Bologna, în 1628. După ani de conflict cu arhiepiscopul, acesta a trimis poliția la poarta mânăstirii și le-a ținut captive pe călugărițele din interior.

Călugărițele le-au aruncat intrușilor în cap pietre și țigle de pe acoperiș. Vecinii au ieșit și ei la geamuri să le țină partea călugărițelor și au huiduit polițiștii. Până la urmă, aceștia s-au retras.

Poveștile mele pun accentul pe unele dintre cele mai senzaționale exemple de comportament rebel în mânăstiri. Dar cel mai des, călugărițele învățau să lupte indirect, prin puterea conexiunilor pe care le aveau. De multe ori, legau relații cu oameni influenți din lumea întreagă, care le țineau partea și interveneau în anumite conflicte. Le trimiteau acestora delicatese de la mânăstire, îi invitau la concerte în vacanțe și îi încurajau să-și înscrie fiicele la mânăstire.

Ce viață crezi tu că duceau femeile în mânăstiri?
E clar că viața în mânăstire varia de la o mânăstire la alta, în funcție de averea fiecărei mânăstiri. Majoritatea mânăstirilor pe care le-am studiat le cereau zestre mare nobililor și primeau doar femei aristocrate. Unele mânăstiri erau cunoscute pentru pioșenie, altele pentru sororitatea sacră dintre femei. Familiile nobile au fost asociate cu mânăstirile multe generații la rând și asigurau controlul social și politic din cadrul structurilor ierarhice.

În cadrul acestor comunități variate, femeile încercau să-și construiască viețile pe cât de bine puteau. Se cultivau, citeau literatură religioasă, făceau muzică, și uneori aveau roluri de economiste sau dirijoare de cor. Pentru unele, sigur era o viață plictisitoare.

Mânăstirea le oferea spațiu, pentru că zidurile care le țineau captive nu le permiteau accesul taților, unchilor și verilor lor, așa că scăpau de sub influența acestora. Dacă iei niște femei inteligente și culte, le ascunzi după zidul unei mânăstiri, le dai dreptul la vot și diverse responsabilități, nu e deloc ciudat dacă încep să devină independente și să vină cu propriile lor idei. 

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.