Povestea călugăriței care și-a torturat surorile în numele lui Dumnezeu

Un procuror și cinci polițiști bat la ușă. Nu răspunde nimeni. Încearcă iarăși. Niciun răspuns. Orașul Nogoya de pe coasta Argentinei este aproape în beznă: este dimineață devreme și liniștea din Mănăstirea Carmelitas Descalzas se simte pretutindeni. Pare că nu e nimeni acolo. Poliția și procurorul încearcă din nou, dar fără niciun succes. 

Vor forța ușa. 

În câteva minute 20 de polițiști se înghesuie la ușă. E prima oară în istorie când poliția face o razie la o mânăstire. Trupele sunt pregătite, iar la ordinul procurorului sparg ușa. Înăuntru dau peste un grup de călugărițe tăcute, îmbrăcate în robe negre. Sunt de asemenea și mai multe elemente de tortură: bice, sfori de diverse dimensiuni și călușuri. 

În 2016, cu câteva zile înaintea raidului, presa locală a publicat declarațiile a două foste călugărițe din ordinul Carmelitas Descalzas care evadaseră din mânăstire. Au decis să spună tot ce au pățit cât au locuit acolo: tortură fizică și psihologică și privare de libertate. Povestea a ajuns la procurorul Federico Uriburu, care a decis să înceapă o cruciadă judiciară ca să oprească abuzurile comise în casa Domnului la ordinile stareței Isabel de la Santisima Trinidad. 

Cu toate astea, abia în 2019 a fost judecată Maica Stareță, iar la începutul lui februarie anul ăsta a primit o condamnare dublă pentru privare de libertate, violențe și amenințări. În Argentina niciodată nu a fost condamnată o călugăriță pentru astfel de acțiuni desfășurate într-o mânăstire. Greutatea legilor umane a fost deasupra legilor lui Dumnezeu. 

Silvia Albarenque a fost una dintre inițiatoarele procesului împotriva maicii starețe. A ajuns în mănăstire când avea 18 ani și timp de mai mult de zece ani a fost supusă la diverse forme de tortură în numele Domnului. A reușit să scape în 2013, dar până atunci a fost închisă împotriva voinței sale și torturată fizic și psihologic. Numai ea și o altă fostă călugăriță, care își păstrează anonimatul, au fost singurele care au avut curajul să denunțe ce se întâmpla în cadrul ordinului.

*

Am început să fiu disciplinată la cinci luni de la intrarea mea în mânăstire. Disciplinarea se face cu un fel de bici. Este făcut din sfoară și tras prin ceară încinsă. După aceea se lasă să se usuce ca să fie mai greu, astfel încât să se lipească mai tare. Fiecare dintre noi ne autoflagelam și ne loveam reciproc pe fese, fiindcă regulile spun că practica trebuie făcută odată pe săptămână. Trebuia să recităm psalmii în timp ce eram disciplinate. Era stabilit ca toate astea să le facem împreună, dar pentru orice încălcare a vreunei reguli, stareța ne încuia în chilie și ne punea să ne autoflagelăm ca să cerem Domnului iertare, să ne rugăm să ne ierte păcatele ca să nu le mai comitem niciodată. 

Acolo am avut de-a face și cu un ciliciu, care e ca o coroană din sârmă care ți se strânge pe picior și ți-l rănește. Ajungi chiar să sângerezi. Accesoriul ăsta era folosit vinerea, și dacă nu mă înșel, și în Postul Mare: lunea, miercurea și vinerea, preț de o oră. Dar stareța Isabel a ordonat să fie folosit pentru orice. 

Mă simțeam foarte vinovată când făceam asta, pentru tot ce îmi spunea stareța. Am crezut tot ce mi-a spus. De exemplu, îmi repetam că era vina mea că ea era bolnavă, că o altă soră avea o tumoare cerebrală și că majoritatea surorilor aveau gastrită. M-a acuzat de toate lucrurile alea, așa că nu m-am putut opri din a mă lovi. Tot timpul mi se spunea că eu eram cauza nenorocirilor comunității. Te făcea să crezi că e mai bine să mori decât să continui să trăiești și să-i faci pe alții să sufere. 

Violențele care aveau loc în ordinul Carmelitas Descalzas nu este un eveniment izolat în Biserica Catolică. Alte ramuri mai ortodoxe au practici similare. Un exemplu este Opus Dei, unul dintre cele mai conservatoare ordine care există. Cărțile de teologie spun că Josemaria Escriva de Balaguer, fondatoare Opus Dei, ținea într-un sertar „obiecte de tortură cu cârlige metalice pătate de sânge”.

Calea credinței care e oferită în cadrul unui astfel ordin nu este una ușoară. Nu este nici plăcută, ci mai degrabă opusul. 

La fel ca Silvia din ordinul Carmelitas Descalzas, bărbații care intră în Opus Dei ca seminariști trebuie să suporte diferite tipuri de flagelări, cum ar fi biciuirea și ciliciul. Cu toate astea, Biserica a dezvoltat un sistem perfect ca să acopere orice tip de abuz: de la tortură fizică la abuzuri sexuale. 

În cazul mânăstirii Nogoya, episcopul Juan Alberto Puiggari a negat declarațiile Silviei: i-a ignorat plângerea, nu a investigat problema și a respins tot ce a spus ea. Când era sihastră l-a abordat să-i spună ce se întâmpla la ordinele stareței. Apoi, în 2013, când a părăsit mănăstirea, a vorbit din nou cu el, dar iarăși i-au fost ignorate plângerile. 

La fel a făcut și Sora Isabel de la Santisima Trinidad. Această stareță a adunat toate măicuțele care încă erau în mânăstire și, în fața camerei, le-a obligat să nege ce a spus Silvia. Pentru ea, să le ceară măicuțelor să se rănească sau să fie închise într-o chilie împotriva voinței lor nu era tortură, ci „un act de bucurie”. Ba chiar a spus: „Te pot asigura că ne-a fost dor vineri după ce procurorul ne-a confiscat instrumentele de autoflagelare”. Clipul video a fost distribuit pe un cont de Facebook, dar la scurt timp după a fost șters. Cu toate astea, a fost descărcat de mulți utilizatori și încă e disponibil pe YouTube. 

Mecanismul folosit de Biserica din Argentina ca să acopere violențele nu se limitează la un video pe o pagină de Facebook. Biserica Catolică are propria lege: Codul de Drept Canonic. În plus, are propriile instanțe și avocați, care operează în paralel cu sistemul judiciar din fiecare țară. Acest proces ecleziastic „legal” este posibil datorită semnării de acorduri cu statele. Argentina a semnat acordurile, prin urmare, statul permite stabilirea unei portițe legale prin care un sistem funcționează în cadrul altuia: sistemul juridic public, pe care trebuie să-l respecte toți cetățenii, și sistemul canonic, care funcționează în paralel. Dar el se aplică numai celor botezați și religioși, cu intenția de a garanta siguranța membrilor Bisericii.

Procesele nu au loc întotdeauna în paralel și în același timp: Biserica nu investighează întotdeauna toate plângerile care se fac împotriva membrilor săi. Pe deasupra, pedepsele nu sunt la fel ca cele ale sistemului juridic obișnuit, adică nimeni nu este dus la închisoare pe viață. Cea mai dură pedeapsă prevăzută în dreptul canonic, și care este aplicată în cazurile „foarte grave” în care Papa intervine direct, se limitează la îndepărtarea persoanei din ordinul religios căruia îi aparține: adică nu mai poate fi călugăriță sau preot.

Codul canonic stabilește că, pentru investigarea unei situații precum cea denunțată de Silvia, episcopul local trebuie să facă mai întâi o „judecată de veridicitate” ca să determine dacă plângerea este adevărată. După plângerile Silviei, episcopul a minimalizat totul și a spus că nu există cazuri de tortură. Nici măcar nu a dat-o afară din mânăstire pe stareță. Sistemul juridic al statului a reușit să o concedieze și s-a ocupat de transferarea călugărițelor la alte mânăstiri. 

După „judecata de veridicitate” o instanță ecleziastică locală, a eparhiei unde a fost depusă plângerea, trebuie să întreprindă o serie de acțiuni pentru verificarea faptelor: etapa asta se numește „anchetă preliminară”. Cu toate astea, investigația poate dura decenii, nu din cauza dificultății, ci din neglijență. Organizația argentiniană Iglesias Sin Abusos (ISA, Bisericii Fără Abuzuri) a denunțat în mod sistematic aceste întârzieri, deoarece Julieta Anazo - o persoană de referință din ISA - a așteptat mai mult de 20 de ani ca preotul care a abuzat-o să fie investigat. 

Modul în care Biserica a tratat cazurile astea a fost cercetat ani de zile, chiar și de către organizații internaționale. În 2021, organizația Amnesty International a descris practicile desfășurate în instituțiile religioase din Irlanda drept „tortură”: de la bătăi la violuri. Apoi, Comitetul Națiunilor Unite împotriva Torturii a publicat în 2014 un raport prin care a cerut Vaticanului, care a aderat la convenția împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante din 2002, să-și modifice legislația ca să stopeze cauzele care duc la abuzuri. 

Cu toate astea, lucrul ăsta nu s-a întâmplat.

*

Maica Isabel m-a pus să port și un căluș. Este ca un tub cu un elastic care este pus în gură cu scopul de a repara păcatele cuvintelor. Poate fi purtat o zi sau o săptămână. Nu l-am purtat doar eu, ci și alte surori. Unele dintre noi am trăit cu căluș, altele fără, dacă nu eram pedepsite în celulă. În cazul respectiv eram încuiată singură purtând călușul și nu puteam să ies la activități de recreere, să particip la împărtășanie sau la rugăciunile în grup.

Cât timp erai în chilie primeai ca hrană pâine cu apă. Uneori, pe timp de noapte, dacă erai norocoasă, puteai primi o farfurie cu mămăligă. Dar cea mai gravă pedeapsă, mai groaznică decât încarcerarea, frigul sau dormitul pe saltele din paie, este tortura psihologică: mereu ți se spune că tu ești cauza nenorocirilor din cadrul comunității și că meriți să fii închisă.

Când Silvia a părăsit mânăstirea, a avut mult timp coșmaruri despre stareță. În ziua în care a depus mărturie, în anticamera instanței, au stat una în fața celeilalte. Cu mâinile încleștate pe picioare se uita prin cameră, fiindcă nu a îndrăznit să o privească în ochi pe Luisa Toledo, fosta ei stareță. 

După episodul acela, Silvia nu a mai avut coșmaruri. 

În Argentina a fost prima oară când o călugăriță a fost acuzată în tribunal și condamnată pentru că a privat de libertate o altă persoană. Stareța Isabel de la Santisima Trinidad nu crede că închiderea oamenilor împotriva voinței lor, purtarea unui căluș sau a altor dispozitive de tortură, ar fi infracțiuni. Pentru ea, lucrurile astea erau bune, „fiindcă sunt pentru salvarea sufletelor, pentru Sfânta Biserică, pentru Papa și pentru iertarea tuturor păcatelor netrebnicilor”.

Majoritatea proceselor în care a fost implicată Biserica din Argentina au fost despre abuzuri sexuale și nu despre tortură fizică sau privarea de libertate. Cum să judeci o credință? De ce să bagi la închisoare pe cineva care crede într-un bici cu care te lovește în timp ce reciți psalmii?

În timp ce Silvia era în proces împotriva Luisei Toledo, în Parana, un oraș de lângă mânăstirea Nogoya, un preot a fost acuzat că a abuzat copii. Cu toate astea, sistemul juridic l-a protejat, iar acum dosarul său a ajuns la Curtea Supremă, care până acum nu a decis dacă îi va da pedeapsa de 25 de ani de închisoare cu executare sau nu.

Registrul din Regimul Juridic al Episcopilor, care colectează date despre abuzurile comise de clerici din întreaga lume, are peste o sută de plângeri din Argentina. Preoți, duhovnici și călugărițe din toată țara care au torturat și au abuzat femei, bărbați și copii. Cu toate astea, sunt incluse doar reclamațiile care au fost făcute publice și nu apare aproape niciun caz înainte de 1995. Deci posibil ca numărul să fie mai mare.

Luisa Toledo și-a primit sentința după un an și jumătate de proces, și va petrece trei ani în închisoare pentru infracțiunile făcute în mănăstirea Nogoya. În același timp, Silvia urmează să devină profesoară de literatură, fiind fascinată de cărțile de ficțiune. Cât timp a stat la mânăstire, singura carte profană care i-a fost permisă a fost o enciclopedie botanică.

Acum pot gând liber. Nu mai cred în Dumnezeu. Am încetat să mai cred în momentul când am citit știrea că preoții de la Provolo au furat aparatele auditive copiilor surzi ca să-i violeze. În acel moment am decis că nu mai cred în Dumnezeu. Astăzi părăsesc Biserica. Și dacă există Dumnezeu și este precum cel despre care am învățat, atunci nu-l vreau în viața mea. Dacă este altfel, eu nu îl cunosc. 

Când am plecat, identitatea și voința mea erau anihilate. Silvia nu mai exista. Nu știa ce voia, ce planuri avea pentru viața mea. Nu știam nimic. A fost un proces foarte lung de recuperare a identității. Acum știu cine sunt. Sunt fericită să locuiesc cu partenerul meu și fiica lui. Iubesc cariera pentru care studiez.

Vorbesc și-mi spun povestea fiindcă știu că pot ajuta și pe alții care trec prin aceleași experiențe. Dacă nu fac asta, nimic nu are sens.

La intrarea în mânăstire scrie că Dumnezeu sălășluiește acolo și că locul acela este ușa care duce spre rai. Ar trebui să dea jos afișul pe care scrie asta sau să transforme pe bune locul într-un rai, fiindcă eu am avut parte de iad acolo. Nu a fost purgatoriu, ci direct iad. Și nu sunt singurul caz.

Articolul a apărut inițial în VICE în spaniolă.