Cum e viața unui traficant internațional de ketamină

Nu oricine își încheie anul sabatic de după facultate în postura de contrabandist internațional de ketamină. Dar apoi, după ce și-a petrecut câțiva ani în facultate cumpărând pastile pentru rave-uri – atât ca să faciliteze petrecerea și ca să se asigure că nu i se termină niciodată stocul personal – „Gav” se afla într-o poziție bună ca să profite de o oportunitate comercială în sectorul narcoticelor.

Pe la mijlocul anilor ’90, ketamina era aproape complet necunoscută, de ambele părți ale legii. „Gangsterii standard sunt, în general, labagii la psihotrope”, zice Gav.

„Au încercat să se bage cu forța pe piață, dar habar n-aveau ce făceau. Până și limbajul era diferit: litri, nu kilograme, volum, nu masă.” Mai important, pentru că încă era clasificat în Legea Medicamentelor mai degrabă la Întrebuințarea Greșită a Medicamentelor, nici poliția n-avea nicio idee ce face. „O persoană pe care-o știu a fost arestată cu un transport sub formă de praf și a trebuit să le spună pe litere ce-i aia. La propriu, să le spună cuvântul pe litere. Peste câteva săptămâni, polițiștii i-au sunat și le-au zis: «Puteți să veniți să vă ridicați proprietatea.» Atât era de legală – poliția ți-o dădea înapoi!”

Gav – al cărui nume a fost schimbat, pentru că a acceptat să vorbească cu VICE sub anonimat – a descoperit K-ul la petrecerile în squaturi din Londra și cumpăra un litru cu vreo 500 de lire în 1996, pe care apoi îl vindea (aproape pe tot) în doze individuale de 50 de grame, la circa 30 de lire doza. „Nu era mare afacere”, își amintește el, „dar îți creștea frumos venitul când erai pe zero după facultate. În plus, te și achitai de principala cheltuială a săptămânii.”

Prima oportunitate să-și mărească afacerea a sosit când s-au dus niște prieteni de-ai lui la Goa, într-o vacanță de două săptămâni, care s-a transformat în cele din urmă într-o ședere de șase luni. Pe vremea aia – cum se-ntâmplă în continuare și în zilele noastre – India era principalul producător de ketamină din lume, care produce tone din acest medicament în scopuri legitime, de uz medical și veterinar. Spre deosebire de cum e acum, pe vremuri drogul putea fi ușor cumpărat de la fabrică și farmaciști. Prietenii lui Gav au prins oportunitatea și l-au întrebat pe acesta dacă l-ar deranja să primească un pachet de la ei. I-au dat un litru pentru deranj, despre care el a aflat că nu costase decât 100 de lire la sursă. „Am spus: «Vin 2 lire pe gram! Iisuse, ce adaos comercial Vreți să vă-ntoarceți? Pot să vin și eu?!»” Peste o lună era în avion cu un prieten, cu bilet luat la un zbor ieftin de la Teletext.

În acele zile de glorie de la început, totul era o nouă frontieră, iar comerțul cu ketamină era o industrie derivată, în mod clar. „La un moment dat, cam toată cantitatea din Europa venea de la o singură persoană, un magazinaș minuscul de pe marginea drumului, din Goa”, își amintește Gav. „Cineva s-a prins că poți să cumperi de la farmacii și nu te-ntreabă nimeni nimic. Era produs în Bombay ca anestezic.”

În una dintre aceste prime excursii, Gav și asociații lui de start-up cumpărau „cam de o mie, poate 1 500 de lire” și trimitea înapoi 10, până la 15 litri, prin intermediul minusculului ghișeu DHL din localitate. K-ul venea în cutii mari, cu fiole sterile de 10 mililitri, care erau apoi deschise, iar conținutul era cu greu transferat în sticle de un litru de apă de trandafiri. „Dura o grămadă de timp să scoți lichidul din fiolele de sticlă și să-l torni în sticlele cu apă de trandafiri”, spune Gav. „Era o misiune serioasă la început – la sfârșit îți sângerau ambele mâini. Era pe bune super dureros, în pula mea, să-ți curgă lichidul pe mâna tăiată – ceea ce e destul de ironic pentru un calmant, dacă stai să te gândești.”

Nimeni nu știa exact de ce sticlele de apă de trandafiri erau folosite pentru contrabanda cu ketamină lichidă în Marea Britanie, dar Gav are o teorie: „N-am inventat eu toată chestia cu apa de trandafiri – a cam rămas întotdeauna un mister cine-i autorul. Dar scria pe sticlă că se folosește la diverse chestii, printre care și «scopuri religioase». Asta însemna că nu li se aplicau taxe pe import, deci nu le oprea nimeni la graniță. Bingo!”

Odată încheiate îmbutelierea și livrarea, mai exista și problema debarasării de deșeuri, care uneori putea să devină comică: „Nu poți pur și simplu să le arunci pe toate la coș, pentru că e cam incriminatoriu. Așa că trebuie să găsești o metodă să scapi de gunoiul ăsta. Cineva a găsit o gaură mare în pământ undeva – o construcție neterminată în mijlocul junglei. Ieșeai cu mașina de pe drum și stingeai farurile la scuter, pentru că nu voiai să vadă nimeni ce faci. Nu vezi nimic – nu doar pentru că e întuneric, ci și pentru că ești rupt în cap – și cari un sac mare de pânză plin de sticluțe minuscule, în junglă, pe întuneric, drogat, cu maimuțe și șerpi cu care te luai la întrecere – în căutarea unei gropi mari din pământ și încerci să nu cazi și tu în groapă. Era bine când lumina puternic luna, sincer.”

La început, totul cu excepția îmbutelierii se întâmpla noaptea, iar asta avea loc de obicei în case de oaspeți departe de zona turistică, unde dădea târcoale poliția în căutare de șpăgi ușoare. „Ne gândeam că suntem mai acoperiți dac-o facem noaptea: transportul, aruncatul, toate cele. De fapt, ne-am dat seama că e mult mai bine dac-o facem dimineața, pentru că lumea nu crede că faci nimic dubios dimineața. Și nici nu-i poliția prin zonă.”

Între timp, logistica la capătul britanic al operațiunii se reducea la găsirea de oameni dispuși să accepte pachetele. „La început, riscurile erau scăzute”, își amintește Gav. „Puteai să faci totul cu un singur pachet, la o adresă. Sticle de 10-15 litri. Puteai să-ți mai asumi câte o pierdere din când în când, pentru că nu te costa cine-știe-ce, dar pe măsură ce-au evoluat lucrurile, am cam început să creștem riscurile, pentru că aveam mai mulți destinatari.”

Pe măsură ce afacerea a crescut, Gav nu doar că plătea oamenii să primească pachetele – fie în bani, fie în droguri – de preferință a doua variantă – dar și ca să-i găsească adrese, să se asigure că nu-s toate în același loc.” La început, totul se ducea în același oraș, dar la final ajungeau peste tot în țară. Pe unii îi cunoscusem, pe alții nu.” Cu atâția oameni care locuiau în chirie și-s schimbau numele des, era destul de ușor să dai peste combinația de aur de nume fictiv la o adresă reală. Și era totul ok, cât timp destinatarii nu deschideau pachetele. „Până nu-l deschizi, nu ești responsabil pentru ce-i înăuntru, chiar dacă e pe numele tău”, spune Gav.

Din cauză că drogul era relativ nou și că majoritatea cantității se ducea la petrecerile londoneze din squaturi sau era exportat în circuitul european Teknival, Gav pusese stăpânire pe o piață: „în partea de țară din care eram eu, numai noi băgam. Era totul în principal la Londra. Și-mi ieșeau bani destul de buni. Polțiștii lor erau mai buni, se țineau mai bine de cazuri, deci dacă era să meargă vreodată ceva prost, ar fi mers prost la Londra. Și dacă era rău acolo, atunci era momentul să-i dăm în cap. Dar n-a mers prost – vreo zece ani.”

Pentru că lucrurile mergeau bine, Gav se gândea că nu era chiar atât de ușor pe cât părea, mai ales în cazul oamenilor care vedeau în asta o opțiune de carieră. „Mulți nu erau deloc buni la asta. Fie cheltuiau toți banii sau trăgeau toate drogurile. Îți trebuie o doză de voință. E ca atunci când îți umpli raftul de vinuri și stai cu ele acolo și nu le bei. E mai ușor de zis decât de făcut. În mod special când ai cantități mici. Deci, fie nu te droghezi cu marfa proprie, fie ai prea multă marfă ca să ai cum s-o bulești.”

Ca să ajungă la acea sfântă etapă în care ai prea multă marfă și să crească afacerea după acele prime incursiuni de explorare, Gav și-a dat seama că va trebui să mărească numărul banilor (și chiar și-așa ar exista limite la numărul de fiole de 10 mililitri pe care le poți deschide înainte să-ți sângereze mâinile). La început, a strâns bani gheață de la sponsori – oameni care-i dădeau 250 de lire în mână și primeau la schimb un litru care le permiteau să cumpere două și jumătate de la sursă – dar a obosit rapid de la fițele pe care le făceau pentru că se temeau că le dă țeapă. Nu era chiar ca-n Dragons' Den.

Totul s-a schimbat când lui Gav i s-a oferit un card de credit, doar în virtutea faptului că terminase facultatea în ultimele 12 luni. „Nici nu trebuia să ai job sau ceva, ceea ce a fost util.” A început să trăiască pe credit în Anglia și să-și crească rezervele de „bani de buzunar” pe care-i lua în excursiile de afaceri din ce în ce mai dese în India, iar din profitul scos acolo achita apoi cardul. Activitatea pe contul lui n-a trecut neobservată de ochii binevoitori ai sistemului bancar automat, care i-a crescut limita soldului debitor. În curând a început să-și deschidă și alte conturi bancare, până-i ofereau și acolo card de credit. În cele din urmă, a ajuns la faza la care, odată pe săptămână, pur și simplu muta banii pe cec, achita un card cu altul, apoi pe următorul cu altul, într-un cerc continuu, asigurându-se că lăsa mereu în fiecare cont un minim de sold de un penny. Combinația de utilizare frecventă și datorii permanente a făcut ca fiecare cont să devină atrăgător pentru bănci, până-n punctul în care a strâns 21 000 de lire pe un singur card. Afacerea luase avânt.

Gav scotea cam 200% profit din fiecare excursie – la costul de 100 de lire per litru, vândut en gros la 300 de lire înapoi în Marea Britanie către aceiași doi dealeri – dar pe măsură ce creșterea a devenit exponențială, tot avea nevoie de bani gheață în India. „Evident că acolo nu prea poți să folosești carduri de credit. N-ar trebui să fii cel mai deștept detectiv din lume ca să te prinzi la faza asta.”

Gav a scos 20 000 de lire de mai multe ori prin mai multe aeroporturi, îndesați în buzunarele laterale ale pantalonilor săi militari. „Am ajuns foarte priceput la a nu declanșa detectoarele de metale din aeroporturi”, își amintește acesta. „Îmi luam curele de plastic, ca să nu fiu nevoit să-mi scot cureaua, pentru că îți atârnă nițel pantalonii militari când ai 20 000 de lire îndesați în buzunarele laterale. Nu vrei să te pipăie, pentru că atunci te-ntreabă: «Ce-i cu umflătura aia mare de-acolo?»”

Odată ce ajungea în India, intervenea problema schimbatului teancului de 50 de lire în rupii, ceea ce implica sunatul la birouri de schimb de la telefoane publice și aflatul sumei maxime pe care pot s-o schimbe fără buletin („de obicei în jur de cinci sau șase sute de lire”), apoi vizite la fiecare dintre ele pe rând. Deși „indienii se dădeau în vânt după bancnotele lor de 50 de lire”, nu erau în stare să le furnizeze clienților britanici bancnote cu valoare mare. „Acum dacă te duci în India, n-ai probleme să găsești o bancnotă de 1000 de rupii. Valora cam 20 de lire. Dar pe vremea aia n-aveai cum să găsești una. Aveai mare noroc să găsești o bancnotă de 500 de lire și destul de norocos dacă găseai una de o sută. Rămâneai pe cap cu grămezi de 50, care nu valorau nici măcar o liră. Bancnotele nu valorau nimic. Oamenii foloseau bancnote de 10 rupii ca ambalaj în care să-și țină K-ul în seara respectivă. Deci în perioada intermediară, când băgam cam 50 de litri pe excursie, luai 5 000 de bancnote din astea. Aveam rucsacuri pline de bani. Eu și un prieten umplusem un dulap cu bani și ne-a luat o zi întreagă să-l ducem la farmacist. A fost ridicol.”

În cele din urmă, problema asta s-a rezolvat când „s-a schimbat ceva în culise acolo” și indienii au început să accepte monedă britanică. Nu numai asta, dar acum se și ocupa altcineva de îmbuteliere pentru ei. Economia locală se adapta.

Deși Gav n-a aflat niciodată pe de-a-ntregul ce se întâmplase, bănuiește că doi frați care aveau restaurante și au inventat expresia „omletă englezească” pentru ketamină – din cauza obiceiului vizitatorilor de a găti lichidul în tigăi, până se face pudră – au forțat nota și s-au propus drept intermediari. Și a mai început și un personaj misterios să lucreze în birourile DHL – „Practic, nu le plăcea că se tot duc oamenii pe-acolo tot timpul, întrucât exista mereu o coadă uriașă cu oameni care făceau același lucru: trimiteau apă de trandafiri în Marea Britanie, în scopuri religioase!” – în timp ce oamenii chiar veneau la hotel, să-și culeagă lista de nume și adrese din Marea Britanie. „S-a ajuns la faza în care nici nu mai vedeai marfa.”

Pe măsură ce logistica a devenit mai simplă, antreprenorii duceau afacerea la niveluri industriale: „Mi-a spus un farmacist odată: «Când ați apărut voi ăștia prima dată, m-a întrebat cineva dacă pot să fac 20 de litri și nu știam dacă pot să livrez comanda. Mi-a luat o grămadă de timp să rezolv situația. Acum, oricine intră la mine-n laborator cumpără 200.»”

În consecință, afacerea care fusese destul de discretă, era acum pe față. „Când m-am dus prima dată acolo, eram un grup foarte mic – de oameni destul de săraci și haotici, care practic își dădeau cu stângu-n dreptu’ ca să-și facă treaba, plus, faptul că niciunul dintre noi nu știa ce face, pentru că era la o scară atât de mică. Și nici nu vorbeam cu nimeni, probabil pentru că, jumătate din timp, eram mult prea sparți ca să vorbim. Bănuiesc că are și asta avantajele ei. Când zaci pe jos și-ți curg balele, e destul de greu să te dai de gol. Dar mai târziu s-a ajuns în punctul în care niște oameni care n-ar fi visat, măcar, că-ți vând o zecime de haș făceau excursii în India să ia K.”

„S-a ajuns la faza la care putea s-o facă orice idiot. Dura două, până la trei săptămâni, și făceam 2 000 de lire. Apoi s-a ajuns la trei zile. Până la faza asta, băgaseși jet ski-urile, datul cu parapanta, datul cu barca de mare viteză, gustul berii locale devenise atât de nasol încât începuseși să-ți pui limonadă în ea, așa că ajungeai să te uiți în loop la BBC News în camera de hotel și să-ți bagi capul în frigider să tragi cocs pe care-l cumpăraseși de la niște nigerieni, fix când nu mai funcționa aerul condiționat, pentru că altfel s-ar fi dizolvat de la umiditate. Îmi petreceam mai mult timp așteptând zborul spre casă decât făcând ceva util.”

În toiul operațiunilor, Gav făcea „cam două mii pe săptămână”, neimpozabili, de la fiecare dintre cei doi dealeri principali ai săi și se asigura că menține prețurile en gros scăzute, astfel încât ei să poată scoate un profit bunicel și să-l plătească din el. Gospodărire înțeleaptă. Dar anii de boom se terminaseră și se instala decadența. „O fac prea mulți, devine prea cunoscut și-apoi pur și simplu se prăbușește.”

Cam prin 2004, își amintește Gav, „a devenit evident că situația se înrăutățește.” Pe oameni îi oprea biroul indian de imigrație când ieșeau din țară și și în Marea Britanie existau probleme. Monitorizarea sistemului de urmărire a coletelor prin DHL – care-ți spunea exact când aterizase un colet și când trecuse de vamă – care dura înainte cinci minute crescuse brusc la două săptămâni.

Se mai întâmplau și alte chestii dubioase. „Un tip de la DHL a lăsat un colet acasă la cineva și-a zis: «Uite, nu-i treaba mea, dar după colț sunt o grămasă de polițiști.» Apoi pachetele au început să vină înfășurate în bandă galbenă cu negru: «Deschis pentru inspecție: Taxe vamale și accize» scria pe ele. Și mai dispărea câte o sticlă – poate cădea din cutii, dar noi eram convinși că oamenii de la compania de livrare se prinseseră și le furau pur și simplu. N-o să se plângă nimeni niciodată, nu?”

Dacă totul a început printr-un fel de șir de coincidențe fericite, apoi, la final, totul s-a încheiat printr-un gest de hubris. „Un tip italian a început să pună cocaină lichidă în sticlele de apă de trandafiri și să le trimită înapoi. L-au prins pe el și-atunci a intrat poliția pe fir. S-au uitat la istoricul intrărilor și s-au convins c-au descoperit o fabrică masivă de contrabandă cu cocaină. Nu era asta. A fost doar acest singur tip care-a ajuns la închisoare o grămadă de ani - sincer, mai bine, pentru că a futut meciul pentru toată lumea.”

Gav își aduce aminte că la început de tot a citit un rând din autobiografia lui Howard Marks Mr Nice. „Zicea ceva de genul: «Nu mai încerca și fă-o așa, pentru că nu mai funcționează altfel.» Ei bine, se aplică și la K: din păcate, nu mai merge-așa.”