Românul care a scris despre dictatura lui Ceaușescu înainte de a exista

Un teleormănean a imaginat în perioada interbelică cum va arăta comunismul totalitar de tip ceaușist. Numele lui Ion C. Pena (născut în satul Belitori, Teleorman, 1911 - 1944) le este astăzi total necunoscut cititorilor, iar mica sa operă de poezii și epigrame e total uitată, ba chiar lepădată pe bună dreptate, am putea spune, în afară de o foarte ciudată și scurtă povestire de anticipație politico-economică: Moneda fantazienilor, o distopie scrisă cu umor prin care Ion Pena anticipa aberația economică a comunismului.

Nuvela Moneda fantazienilor a fost publicată în formă scurtă în 1937, în pragul războiului, iar a doua parte, mai extinsă, în care teleormăneanul Ion Pena imaginează ce se va întâmpla în țara numită Fantazia (România noastră) până în anul 2000, a rămas în manuscris până recent.

Unii l-au comparat pe Ion Pena cu George Orwell, deși el nu avea talentul literar al autorului Fermei animalelor și 1984, meritul fiind mai degrabă că Ion Pena își publicase mai înainte decât Orwell, în obscuritate românească interbelică totală, prima parte a distopiei despre comunism. Sau, cum o spune el cu umor în deschiderea părții a doua din Moneda fantazienilor:

Marele ziar „Drum” din Roşiorii de Vede, așadar, a publicat în 1937 prima parte a povestirii în care naratorul, vorbind la persoana I și explicând cum a ajuns în Fantazia (care, vom vedea, anticipează izbitor România lui Ceaușescu), descrie felul în care manipularea monedei naționale, fanul, a creat o economie artificială, în aparență sănătoasă, dar care nu putea decât să ducă la aservirea totală a populației.

Urmează colectivizările, confiscările și dictatura comunistă, toate acestea anticipate înainte de război.

Naratorul (pretins englez) ajunge într-o țară răvășită (cum avea să fie România după al Doilea Război Mondial), dar pe care guvernanții o ridică economic printr-un nou sistem monetar, însă până să ajungem la reforma financiară, despre care vorbim mai jos, partea a doua a distopiei fantaziene a lui Ion Pena ne prezintă, deja în 1937, o anticipare a preluării puterii de către comuniști, organizați într-o structură numită Consiliul Salvării Naţionale (nume ce anticipează nu doar PCR, dar și FSN-ul lui Iliescu), care purcede de îndată la exproprieri.

Dar, după ce familiilor de țărani li se împart câte cinci hectare de pământ, luate din moșiile boierilor, se trece în câțiva ani la colectivizare!

De altfel, e comic faptul că până și numele dictatorului din Fantazia, Fan, are ceva coreean, știindu-se cât de mult avea să fie impresionat, decenii mai târziu, Ceaușescu de Coreea de Nord a lui Kim Ir-Sen:

Ion Pena anticipează, în 1937, cu o exactitate impresionantă, colectivizarea ca începând din 1955 și încheindu-se în 1960, când practic totalitatea pământului va fi fost împărțită între cooperative agricole - „Coop”.

„Coopul” va fi sistemul care va da agriculturii cel mai strălucit viitor şi va asigura o existenţă fericită întregului popor fantazian. Munca generală efectuată în comun şi pe întinse suprafeţe va permite un maximum de organizare, maximum de raţionalizare şi maximum de înzestrare cu toate cuceririle în speţă ale progresului şi civilizaţiei. Din toate acestea înfrăţite în „coop” va ieşi un randament înzecit şi înmiit, atât în ordinea materială cât şi în cea culturală.

Acolo, pe cooperative, se purcede și la îndoctrinarea masivă a țărănimii, încă de la gădiniță („leagăn-coop”).

Găsim apoi și următoarea linie programatică, sigur inspirată de sistemul sovietic:

„În afară de grija părinţilor, creşterea copiilor e desăvârşită de grădiniţă şi de şcoala primară. Corpul didactic, pregătit cu atenţia cea mai aleasă, e neobosit în datoriile ce-i incumbă.”

Este ştiut că banul, ca instrument de circulaţie a bogăţiilor planetei, echivalează cu sângele pentru corpul uman. Totul era să obligăm banul să circule, să-l gonim afară din toate colţurile, deopotrivă din seiful bancherului, din ciorapul burghezului, din chimirul ţăranului chiabur.

Pentru aceasta am introdus un principiu nou, revoluţionar: monedele încetează de a mai reprezenta valori fixe, ele suferind în viitor, automat şi continuu, anumite scăderi în raport cu trecerea timpului.

Guvernanții fantazieni prevăd astfel că, devalorizând moneda, izolată de circuitul internațional, toată lumea se va grăbi să cheltuiască banul, să-l arunce într-un mod sau altul în circulaţie, dinamizând întreaga viaţă a naţiunii, în loc să-l mai păstreze ascuns ca înainte.

Bancnotele în Fantazia devin variabile, altfel zis supuse scăderii lunare a valorii pe măsură ce trece timpul. Sistemul, destul de complicat, constă în scăderea permanentă a valorii monedei, pentru a forța investirea constantă a sumelor de bani în economie. Și aici, Ion Pena anticipează un sistem similar propus de poetul american și simpatizant fascist Ezra Pound, care, trăitor în Italia lui Mussolini, fascinat de Duce, avea să propună un mecanism economic similar de devalorizare permanentă a monedei, compensată printr-un sistem de timbre care ar fi lipite lunar pe bancnote.

În Fantazia românească, posesorul ordinar nu mai poate păstra bancnotele, banul, sustrăgându-l procesului circulator, din cauza pagubelor grele, inevitabile şi nerecuperabile pe care le pricinuieşte scăderea automată a valorii bancnotelor. De îndată ce angajatul fantazian capătă banul sau cel mai târziu în ultima zi a fiecărei luni, el trebuie să-l pună în circulaţie în orice mod, stimulând circuitul economic.

Există însă și posesori privilegiați, comercianții și magazinele, ale căror fonduri nu își văd scăzută valoarea la finele lunii. Aceste sisteme de magazine, repartizate pe județe, aduc foarte mult cu sistemul de magazine ale „mandatarilor”, un fel de falsă privatizare a micului comerț, în special la sate, introdusă de Ceaușescu în anii 1970.

Mecanismul de supraveghere și control din partea statului la Ion Pena e prea complex pentru a fi rezumat aici, însă el seamănă uluitor cu cel comunist sau cu cel fascist din Italia lui Mussolini. Nu există în Fantazia bănci private, activitățile comerciale și fluxul financiar sunt în întregime controlate de stat.

Sistemul prevede, de asemenea, un control strict al schimbului valutar, imposibil de efectuat de către simplii cetățeni.

Se ajunge apoi și la cooperativele artistice și științifice, subvenționate în totalitate de stat. Şi astfel izbutește Fantazia să ajungă o ghirlandă nesfârşită de „coopuri” agricole, industriale, ştiinţifice, etc.

Există însă și corpuri de elită în acele „coopuri”, pentru care membrii de rând sunt un fel de sclavi și aici, citindu-l pe Ion Pena, nu putem decât să ne amintim (pentru cei care încă mai au nostalgii utopice) că și Thomas Morus, în Utopia, când descria structura societății perfecte, spunea:

(„Nici o familie de țărani nu are mai puțin de patruzeci de membri, bărbați și femei laolaltă, fără a mai socoti câte doi sclavi pe care stăpânul și stăpâna îi strunesc cu severitate și înțelepciune.”)

„Ascriptitii servi la Thomas Morus erau pur și simplu „sclavii”, attachés à la glebe, legați de glie potrivit dreptului roman. (Traducerea românească a lui Bezdechi a Utopiei lui Morus redă termenul foarte corect prin „robi”.)

Ne zicem atunci: stai un pic… Cum adică robi? Robi și sclavi în Utopia?!! Societatea perfectă are nevoie de sclavi?

De aceea, unul din cei care au înțeles cel mai bine spre ce se îndreaptă orice proiect social utopic a fost Samuel Butler, care în romanul său din 1872 Erewhon (o anagramă a lui Nowhere, căci asta e U-topia = locul de nicăieri) își face personajul să ajungă într-o lume unde sărăcia și boala sunt niște delicte, crime ce trebuie pedepsite, în vreme ce guvernul e compus din casta celor care fură pe față și care sunt foarte respectați pentru iscusința matrapazlâcurilor lor.

Erewhon imaginat de Samuel Butler este așadar o societate bazată pe corupție, ca și România de azi:

Sună familiar? Iată, ați trăit în Utopie atâta vreme fără s-o știți.