La Killa Fonic v. Tudor Chirilă am văzut cum doar nostalgia fanilor mai salvează Vama

Înc-un an, înc-o întrecere între ceea ce în aparență par stiluri diferite de muzică. Pe de o parte Tudor Chirilă cu Vama și de partea cealaltă Killa Fonic.

E foarte greu să delimitezi doi artiști ca stil, ca sound, ca idei, ca apariție, ca interpretare live și prin capacitatea de a cânta și altceva decât muzica pentru care sunt cunoscuți. După cum ți-ai dat seama și din întrecerea Spike v. Irina Rimes, nu-i neapărat vorba de cine e mai bun. E mai mult despre cine face – la propriu – mai multă gălăgie prin publicul aferent.

A câștigat Vama cu o diferență de doar 0,1 pe decibelmetru: 397,6 pentru Vama – 397,5 pentru Killa Fonic. „Get the fuck out of here”, a exclamat Killa Fonic în timp ce a subliniat că i-a auzit pe cei din fața lui cât de tare au țipat pentru el. N-am ce zice, așa arată aparatul, dar hai să-ți spun ce-a fost până la măsurătoare, că probabil d-asta ai venit aici. 

Pentru înfruntarea asta erau așteptări imense, mai ales după ce ediția trecută l-a avut pe Adi Minune la proba de Wildcard. Dar ediția asta de Red Bull SoundClash s-a dus în total altă direcție. Sau așa s-a simțit din mulțime. Cu un Killa Fonic destul de rockstar și cu un rocker-actor Tudor Chirilă în zi bună de performance pentru nostalgie.

Norocul lui Tudor Chirilă a fost că e Tudor Chirilă. Și că are fani. La Warm-up, a preferat să bage piese mai recente, ca „Barosanii” sau „Pandemie”. Dar s-au dovedit insuficiente pentru public, dovadă că Tudor le-a bătut obrazul celor din fața lui că nu prea cântă. Iar fanii die hard din dreptul scenei albastre au înțeles ce au de făcut. 

Pe scena cealaltă, cea roșie, Killa Fonic a început sus. A dat-o într-un trap-rock alături de trupa The Bad Motherfuckers și a eclipsat puțin începutul trupei Vama. A fost relaxat și firesc pe rock, la fel și în body language și în interpretare, spre deosebire de Chirilă care pe orice scenă ar fi are acel stil de rock vechi, afectat și dramatic. 

Prima probă, cea de Cover, a însemnat că Tudor Chirilă și Vama, dar și Killa Fonic, au trebuit să-și facă propriile cover-uri după o piesă celebră. „Personal Jesus”, de la Depeche Mode, a fost inspirația și alegerea. Nici nu îmi aduc aminte interpretarea lui Chirilă, sorry. A fost, așa, de neamintit. Atât. Cât despre Killa Fonic, nu știu dacă a făcut-o intenționat sau nu, dar a dat-o într-o interpretare à la Jim Morrison de toată frumusețea. A apreciat chiar și Tudor Chirilă: „După seara asta te apuci de rock.”

După fiecare probă, MC-ul ediției Adrian Despot ruga oamenii să țipe cât și cum vor pentru artistul preferat, cu fața către un mare microfon așezat în centrul parcării de la Romexpo. Doar așa, prin numărul de decibeli exprimați, se decidea câștigătorul unei runde. Democratic, frumos, elegant cât de cât. 

Pentru proba de Takeover, Killa Fonic a început o piesă și Tudor Chirilă a preluat-o din mers. Și invers. Și tot așa de vreo patru ori. A fost iarăși un moment în care diferența dintre rockstar și rocker s-a făcut. Nu de public, de data asta, ci de la sine.

Killa s-a adaptat și a adaptat piesele lui și ale trupei Vama să sune măcar într-un fel nou și nemaiauzit. Asta în timp ce Tudor doar a „masacrat”, după cum el însuși a zis, piesele lui Killa. Nu știu dacă a fost o îngâmfare sau o rea-voință artistică, dar rolul ăsta de oarecare superior nu prea i-a venit bine lui Chirilă. Noroc cu fanii Vama, care l-au ajutat să câștige proba.

După proba The Clash am rămas cu o senzație pe care probabil și tu o ai sau încă nu vrei să ți-o asumi: orice gen ar cânta, Tudor Chirilă e tot Vama Veche din 2005, adică un fel de rock vechi îmbrăcat în rock nou. „Perfect fără tine” punk? Wow! Ce idee bună. Practic singurul highlight al probei. E însă de la sine înțeles că Vama a luat proba asta și chiar a dat decibelmetru peste cap.

Singurul câștig al lui Killa Fonic a fost un mănunchi de sutiene pe care le-a cerut și le-a și primit de la fanele lui.

Cum ziceam, pe Wildcard erau așteptări cum sunt felurile de mâncare într-o farfurie de român la all inclusive. Chirilă a mers la sigur și l-a adus pe Puya, că tot sunt BFFs de câteva luni și-au deplâns amândoi anii ‘90 pe piesa „Stele căzătoare”. Ce-a ieșit a fost un pic de nou și nostalgie, inclusiv cu un pic de „Viață bună”. 

De cealaltă parte, Killa Fonic a făcut o mică reuniune neoficială cu foștii lui colegi de la Șatra B.E.N.Z. – Keed, Super ED și Lu-K Beats. Iată cum, separați sau nu, Șatra se întoarce din nou. La final, Killa a adus, în aplauzele publicului, și un omagiu lui NOSFE, iar Super ED a ținut să aibă ultimul: „Noi suntem Șatra și ne băgăm pula în mă-ta.”

Confruntarea a fost pe bune o luptă între vechi și nou. Și cât de mult contează fanii. Tudor Chirilă și Vama au fost propulsați de fanii ĂIA mai nostalgici după niște vremuri care nu mai sunt, dar pe care melodiile vechi le mai scot la suprafață din când în când. Și iată că întâi de toate nu e despre muzică, ci despre ce-au însemnat o trupă, o voce, o piesă sau un vers într-o perioadă anume de glorie pentru fiecare. 

De partea cealaltă, Killa Fonic e noutate și experimentare, cu un strop de throwback prin invitarea celor din Șatra B.E.N.Z., și lasă impresia că-i pasă mai mult de unde poate duce muzica, nu doar unde l-a dus ea. Iar concluzia e simplă: să ai fani, e bine, dar să ai fani nostalgici e și mai bine.