Filme bune care te fac să-ți vezi cu totul altfel momentele de rebeliune

Dacă te-au copleșit Barbie și Oppenheimer vara asta și crezi că nu mai ai filme extraordinare de văzut, ei bine, vei fi surprins. La festivalul internațional de film de la Locarno am descoperit un line-up foarte neconvențional, cu filme provocatoare, polemice, care vor ajunge cu siguranță și în România în câteva luni.

O temă dominantă a fost revolta personală cu multe dintre filme având personaje centrale care sfidează regulile de orice fel, regimuri opresive, autorități injuste și care caută să-și impună sistemele proprii de valori. Și fac asta direct sau indirect, cu consecințe mai mult sau mai puțin nefaste, dar uneori și comice.

E ca și cum cinemaul în dialog cu realitatea strigă: enough bullshit!

Trecutul cinematografic e plin de rebeli celebri: Jim Stark, personajul lui James Dean în Rebel Without a Cause, Travis Bickle, personajul lui Robert De Niro în Taxi Driver, Radio Raheem în Do The Right Thing de Spike Lee, Vinz, personajul lui Vincent Cassel în La Haine de Mathieu Kassovitz.

Într-adevăr ștacheta e ridicată, dar îți promit că rebelii din filmele de la Locarno din 2023 sunt la înălțime.

Filmat clandestin în Teheran în timpul nopții, cu riscul iminent pentru cei din echipă de a fi prinși și arestați, filmul iranian e de departe cea mai rebelă producție din ultimii anii. E atât de provocator ca subiect, încât regizorului i s-a interzis de către autoritățile iraniene să participe la premiera mondială de la Locarno, unde a câștigat Leopardul de Aur pentru cel mai bun film. 

Amir, personajul central, e un drug dealer a cărui misiune e să livreze marfa ilicită în siguranță diverșilor lui clienți, uneori chiar sub nasul poliției, într-o țară unde traficul de droguri e o crimă pedepsită fie cu moartea, fie cu închisoare pe viață. Pentru el, traficul de droguri e mai mult un act de rezistență decât un mijloc de subzistență, unii clienți nerecunoscători refuzând chiar să-l plătească.

Afli că Amir nu e singur, și că orașul e plin de traficanți. Consumul de narcotice și alcool e un act de revoltă, precum și scenele cu femei fără hijab sau care se rujează în oglinda și se bucură de sexualitatea lor. 

La început îl vezi pe Amir în apartamentul lui unde împarte marfa în pungi de plastic și coace câteva brioșe cu canabis. E un personaj singuratic, are doar un bulldog drept companie. Cea mai mare parte din timp Amir și-o petrece în mașină, un fel de laitmotiv în cinemaul iranian ce-ți amintește probabil de multe alte filme, precum Ten și Taste of Cherry, de Abbas Kiarostami, Taxi, de Jafar Panahi, Hit the Road, de fiul acestuia, Panah Panahi, mașina simbolizând un spațiu personal de libertate.

Periplul nocturn prin Teheran surprinde scene rar văzute până acum pe ecran, filmate foarte cinematic, expresie perfectă a stării de revolta care domină acum în Iran.

Incursiunile nocturne sunt multiple. Într-o scenă memorabilă Amir întâlnește o femeie misterioasă și se droghează împreună, moment în care sunt reperați de poliție, lucru care dă într-o scenă de urmărire demențială, punctată sonor de țipătul de revoltă al femeii, sinistru și disperat. 

În altă scenă, Amir ajunge într-un ospiciu unde livrează brioșe unor pacienți care par a fi pe patul de moarte. Spre final, Amir, asemenea unui doctor sau profet, ajută un adolescent să-și revină dintr-un delir puternic cauzat de droguri, o scenă între viață și moarte, spațiu intangibil în care se desfășoară de fapt tot filmul. 

Probabil cel mai provocator, scandalos și subversiv film din tot festivalul, cu subtitlul „O poveste despre cinema și economie în două părți”, noua creație a lui Jude e „în dialog” cu un film românesc din anii ‘80, Angela merge mai departe, regizat de Lucian Bratu, cu Dorina Lagăr în rolul principal, din care Radu Jude „citează” prin includerea mai multor secvențe în filmul contemporan. Ambele filme sunt turnate pe străzile Bucureștiului, ambele personaje se numesc Angela și, într-un twist postmodernist amuzant, chiar ajung să se intersecteze în film și să stea la o discuție.

Angela din filmul contemporan, interpretată fenomenal de Ilinca Manolache, e o asistentă de producție surmenată și prost plătită care aleargă nonstop cu mașina prin București ca să filmeze un clip despre siguranța la locul de muncă comandat de o companie multinațională.

În comparație cu Angela din filmul optzecist, conducătoare de taxi, Angela zilelor noastre e exploatată la maxim și are neoficial un al doilea job, fiind forțată să o facă gratis pe șoferița. Ca rezultat, e moartă de oboseală și i se plânge șefului că aproape a adormit la volan, ironie extremă având în vedere subiectul materialului pe care îl produce.

Motiv perfect pentru revoltă, însă Angela e rebelă la modul pasiv-agresiv. Dacă ar putea, ar lua o mitralieră și ar trage în dreapta și-n stânga, ca în filmele americane, se confesează ea realizatorului german Uwe Boll (o altă ironie) care se joacă pe sine în film.

În schimb, Angela se revoltă prin gesturi mici și invizibile celorlalți: scuipă pe ascuns în mâncarea delegației din Austria, iar în drum spre aeroport pentru a o întâmpina pe șefa de marketing a companiei austriece face o pauză de sex la marginea șoselei (apropo, cea mai grotescă și hidoasă scenă de sex, ever), ceea ce o face să întârzie, spre ofuscarea austriecei. 

Cea mai mare răzvrătire a Angelei e avatarul satiric „Bobiță” pe care și-l creează pe TikTok. În Bobiță își varsă ea toată frustrarea și face haz de necaz, să se amuze și ea puțin că altfel o ia razna.

Bobiță, un fel de caricatură a lui Andrew Tate, debitează tot felul de chestii sexiste șocante și are pata pusă pe „zdrențele”, „curvele” și toate „pițipoancele alea” pe care le întâlnește în cotidianul lui și care nu se lasă până nu le-o trage. 

Filmul e autoreferențial, iar celor ce consideră că Bobiță e prea vulgar, Angela le răspunde răspicat: „Vai ce delicat ești, dragă”. Și, dacă tot n-ai înțeles, e vorba de „critică extremă, satiră, gen Charlie Hebdo, fraierilor”! 

Oricum ar fi, România apare ca cea mai vulgară țară din lume în discursul lui Bobiță. Aici Angela funcționează mai mult ca un alter ego pentru Jude care a creat un personaj feminin prin care își exprimă propria subiectivitate. Un film excelent, cu o viziune foarte cinică asupra umanității. 

Cu o cinematografie și o coloană sonoră demențiale, Rossosperanza te duce în Italia anilor ‘90. Nazzarena, Adriano, Alfonso și Marzia, un grup de adolescenți rebeli, toți de familie „bună”, sunt trimiși de părinții lor într-un institut de reabilitare pentru copiii „dificili” – luxoasa și exclusivista Villa Bianca. Acolo, niște educatori rizibili încearcă să-i facă să devină „normali”.

În ce sens normali? „Normali ca noi”, spune mama unuia din ei.

Ironia acestui deziderat e extremă, iar câteva scene cheie surprind perfect violența, perversitatea, corupția și ipocrizia care caracterizează mediul burghez în care au crescut adolescenții rebeli. 

Filmul e o comedie neagră, o satiră foarte sugestivă, astfel încât trecutul traumatizant e mai mult sugerat prin reacțiile aberante ale adolescenților problemă, motiv pentru care sunt instituționalizați. Nazzarena, de exemplu, pune otravă de gândaci în cafeaua preotului care oficiază înmormântarea bunicului ei despre care aflăm că a fost fascist. Adriano are un defect de vorbire care provine, probabil, dintr-o traumă emoțională și care la un moment dat comite un act șocant. Marzia e o seducătoare hiperseexuală. Iar Alfonso e, ai ghicit, openly gay.

Modul în care se intersectează toate aceste povesti de revoltă personală e fascinant, iar pentru cei care cunosc contextul social și politic din Italia anilor ‘90 filmul e plin de semnificații. Există o porțiune de film de animație în care se face aluzie la destrămarea unei familii prin adulter, o traumă concretizată în personajul lui Vittoriano, un fel de canibal selectiv care mușcă degetele purtătoare de inele (simbolizând ideea heteronormativă de căsătorie și familie). 

Personajul Françoise, în vârstă de 17 ani, elevă la un liceu catolic undeva în Franța în anii ‘60, e cea mai fermecătoare rebelă din lista asta. Prezintă un amestec de curiozitate, candoare și glamour. 

Cu o imaginație febrila și o credință oarbă în ocult, Françoise, în urma unui coșmar în care i se pare că a murit într-o casă care arde, e convinsă că mai are doar o noapte de trăit. Idee confirmată de altfel și de pendulul ei divinatoriu care îi arată mereu calea. Vești cam proaste la 17 ani. 

Cu dorința puternică de a evada, Françoise se revoltă, distruge închisoarea în care se află și se aventurează în necunoscut.

Însoțită de prietena ei Delphine, pornesc amândouă la drum spre un bal mascat, cu obiectivul unic de a trăi acea noapte ca și cum ar fi ultima. Aici revolta și încălcarea legilor ia forma unei petreceri, undeva într-o pădure, unde ele speră că vor întâlni niște băieți de care se simt atrase, punând capăt curiozității adolescentine despre dragoste. 

Când trăiești însă atât de intens, iei uneori decizii proaste. Françoise se combină cu un tip dubios în schimbul unor țigări, prilej cu care are experiența primului sărut, apoi bea până când vomită.

Îți sună familiar?

Important e că trăiește o schimbare de la viața ei monotonă, ce mai contează că se îndreaptă spre o tragedie. E tiparul unui rebel romantic care merge tot înainte fără să se mai uite înapoi, chiar dacă asta înseamnă să meargă prin foc.

Cu un look vintage, aer nostalgic și elemente care combină genul horror cu fantezia și filmul de vampiri, La Morsure îți retrezește pofta de viață și te vindecă de cinism. 

Cu o premisă deosebită, noua satiră absurdistă a ireverentului realizator francez prezintă un rebel cu totul adorabil care sfidează atât regulile politeții, cât și una din convențiile principale ale teatrului și filmului: al patrulea perete.

Revolta lui Yannick constă în a se ridica în picioare și a rupe tăcerea în momentul în care, spectator într-o sală de teatru pariziană, realizează că piesa care se joacă în fața lui e foarte proastă și-l plictisește de moarte. 

„Nu mi se pare distractiv”, începe el. „Mă simt mai rău decât când am intrat în sală.”

Deși nu e cineva cu funcție importantă, ci doar un paznic de noapte într-o parcare, Yannick își prețuiește timpul fiindcă muncește în fiecare zi și a trebuit să-și ia toată ziua liberă de la serviciu ca să poată veni să vadă piesa respectivă. I-a luat o oră să ajungă acolo și dorește să primească ceva înapoi pentru sacrificiul făcut.

Pariu că și ție îți vine uneori să procedezi ca Yannick, doar că nu ai curaj fiindcă tabuul cultural e foarte bine înrădăcinat. Țin minte că și eu am avut un șoc când am asistat pentru prima oară la huiduirea unor filme la proiecțiile de presă de la Berlin, Cannes și Veneția. 

Yannick e o comedie reușită despre modul în care publicul interacționează cu arta care nu le place, o șansă de a interoga ce așteaptă publicul de la artă: evadare? divertisment? catarsis? provocare? Dar e și despre datoria artiștilor de a… nu ne plictisi.

Acum știi ce să urmărești în calendarul cinemaurilor din România. Mai rămâne doar să-ți spun vizionare plăcută și vezi ce faci cu spiritul de rebeliune.