Filmul românesc care te duce fix în tinerețea părinților tăi și-ți face sufletul țăndări

Au fost spuse atât de multe lucruri despre regimul comunist, încât poți avea, uneori, senzația că s-a zis tot. Dar nu e cazul. Încă mai sunt subiecte și dileme de explorat. Nu asta e miza filmului Între Revoluții, regizat de Vlad Petri, dar reușește mai ales asta.

Între Revoluții e povestea a două femei tinere – Maria și Zahra, foste colege la Medicină în Bucureștiul comunist al anilor ‘70 – care trăiesc în două societăți diferite, dar oarecum asemănătoare: România și Iranul anilor ‘80. Sunt două femei care își unesc destinele prin scrisorile pe care și le trimit și înfruntă vremurile în care trăiesc cu speranța că va fi și mai bine. 

Scrisorile din film – o docuficțiune – sunt scrise de Lavinia Braniște și au ca inspirație documente desecretizate din arhivele Securității. E un film hibrid, în care documentarul și ficțiunea se îmbină. În scrisori sunt integrate și citate din poeziile a două importante scriitoare feministe din România și Iran: Nina Cassian, respectiv Forugh Farrokhzad.

În funcție de vârsta ta, anii ‘80 sunt mai îndepărtați sau foarte îndepărtați. Pentru părinții generației născute între ‘90 și începutul anilor 2000 e însă perioada tinereții lor. Și au trăit-o în cele mai mari lipsuri, de la informație la mâncare sau căldură.

În timp ce acestor părinți filmul Între Revoluții le va aduce aminte de ce-au trăit în acele vremuri, ție îți va arăta viața din perioada lui Ceaușescu, cât de represiv și patriarhal era regimul, în ciuda programului declarat de emancipare a femeii, așa cum au fost surprinse lucrurile astea în materialele de propagandă produse de Sahia Film.

În contextul ăsta, uite un exemplu foarte bun din film: materialul de propagandă făcut cu ocazia zilei de 8 martie în care se spune despre femeile de pe ecran că sunt fericite, muncesc, se consumă, gândesc, moment în care apare în cadru o femeie care calcă! Da, cam la nivelul ăsta era emanciparea femeii sub regimul comunist.

Între Revoluții a avut premiera mondială în februarie, la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Vlad Petri s-a întors de acolo cu premiul FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique) la secțiunea Forum. Iar tot atunci eu am vorbit cu el despre fascinația lui pentru aceste lumi separate de mii de kilometri.

VICE: De unde preocuparea pentru Iran?
Vlad Petri: Sunt de mai mult timp preocupat de țările din Orientul Mijlociu, unde am călătorit de mai multe ori și sunt interesat în mod special de Iran, o țară fascinantă din multe puncte de vedere. Cred că revoluția din 1979 de-acolo, precum și revoluția anti-Ceaușescu sunt două dintre cele mai importante evenimente politice ale secolului 20. 

În acest film m-a interesat să aflu mai mult despre viețile oamenilor obișnuiți care au trecut prin ele. E bine de știut că în perioada comunistă existau o serie de relații mutuale între România și alte țări non-aliniate (unui bloc politic important). Se traduceau prin schimburi de experiență – studenți care veneau la studii în România și ingineri, muncitori români care plecau în acele țări pentru a lucra în producție sau în proiecte de infrastructură.

De ce ar trebui să ne intereseze ce se întâmplă într-o parte de lume cu care mare parte din români nu vor avea niciodată treabă?
Acest film e în primul rând despre o relație foarte apropiată dintre două femei, care își trăiesc destinele în cele două țări, fiind într-un fel strivite de propagandă și de atitudini patriarhale, ele găsind calea de a lupta și de a face un front comun prin spațiul creat de scrisorile pe care și le trimit. 

Am încercat în primul rând să fie un film uman, cu un caracter universal, și mai puțin un film istoric. Dar, legat de întrebare, nu trăim oare într-o lume globală, nu ar trebui să ne intereseze ce se întâmplă și la sud și la est de noi și nu doar în vest? Nu cred că lumea a început și se termină în Vestul Europei.

Ce ai învățat despre Iran odată cu acest proiect?
Ce a devenit o evidență mai mare în timp ce avansam a fost discrepanța enormă între oamenii de acolo, nivelul lor de cultură și de deschidere, și rigiditatea unui guvern care îngrădește libertățile lor, mai ales pe cele ale femeilor. Mai e o diferență mare între Iranul pe care îl descoperi în arhive și cel pe care ți-l arată media vestică. Și aici intervine povestea și vocea Zahrei din film, care cred că balansează lucrurile. 

Dar, în primul rând, cred că acest film este despre prietenia a două femei din țări și regimuri diferite, strivite de istorii care o iau în direcții greșite și care găsesc, împreună, puterea de a lupta. Iar lucrul ăsta se poate întâmpla în orice țară și pe orice continent.

Unde ai găsit acele fascinante imagini de arhivă? Presupun că filmul a început de la arhiva găsită, nu de la concept.
Geneza proiectului sunt discuțiile pe care le-am avut cu mama despre anii ei de studenție (a studiat medicina la Cluj) și mi-a povestit, mi-a arătat fotografii în care am văzut studenți străini și mă interesa cum ar putea vedea un student străin România anilor ‘80, dar nu un student din vest, ci unul din Orientul Mijlociu, din Africa, din țări imperialiste aflate în afara modelului capitalist. 

Zahra e ca o reflecție în oglindă a Mariei, două femei foarte apropiate, încadrate de aceste două revoluții.

Dar personajele sunt pură ficțiune.
Da, am lucrat cu istoricul Mirai Burcea, care a căutat documente, imagini de arhivă la Centrul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și a găsit acolo diferite rapoarte de urmărire, fotografii, fișe ale studentelor, precum cele din film de la final. Pe baza acestor documente s-au construit personajele, dar în mare parte e textul Laviniei care e ficțiune. 

Dacă mă întrebi pe mine aș zice că filmul e ficțiune, nu l-aș încadra neapărat în documentar.

Ce sau cine a inspirat personajul Mariei?
E inspirat din povestea mamei mele și din povestea Laviniei Braniște, una dintre cele mai talentate scriitoare contemporane din România. În cărțile ei, personajul central e o femeie preocupată de feminitate. Sunt foarte multe lucruri din viața ei acolo și mi-a părut persoana potrivită pentru acest film.

Amuzant sau nu, citisem o carte a ei – „Sonia ridică mâna” – în care personajul principal, unul nu foarte okay din punct de vedere moral și etic, poartă numele Vlad Petre. E foarte apropiat de numele meu și el era un regizor care trebuia să facă un film despre comunism, asta înainte să-i propun eu. Prieteni de-ai mei îmi semnalaseră cartea, am citit-o, mi s-a părut foarte bună, și m-am gândit: cum ar fi ca personajul cărții ei să o contacteze și să o întrebe dacă nu ar vrea să lucrăm la acest film. Sunt încântat de textul ei și modul creativ în care a abordat subiectul.

Din film nu e clar dacă între cele două femei e vorba doar de o simplă prietenie sau ceva mai mult, de natură romantică.
E greu să definești unde începe iubirea fizică și nu am dorit să definim clar această limită. Am vrut să lăsăm audiența și publicul să vină cu părerile și backgroundul lor. Pentru unii, filmul funcționează ca o poveste de iubire.

Există secvențe cu mult umor în materialul de propagandă din film, iar modul în care e tras este fenomenal, cu shot/reverse shot și close-ups care surprind detalii foarte interesante. Parcă ar fi fost regizat de Godard.
Da, e mult umor în materialele de arhivă, poate și datorită perioadei. Deja au trecut 50 de ani, limba și felul de-a filma s-au schimbat, dar unele sunt amuzante.

Materialul respectiv e din anii ‘80, se numește O lume în intersecție. E produs de Sahia Film care făcea filme de propagandă. Și cel la care te referi e un film făcut să descurajeze avortul, o temă centrală în propaganda comunistă. Și deși materialul avea numeroase alte chestii importante, am ales numai porțiunea cu căsătoria. E foarte interesant ce spune comentatorul și, fiind propagandă, pare într-un fel ficțiune. Sunt mulți figuranți, s-a filmat cu o macara în Piața Romană, au fost oprite străzile, și cei doi figuranți din vitrină sunt actori.

Filmul Între Revoluții a avut premiera la Berlin, dar ajunge și în România la TIFF, printre alte ocazii de vizionare.