Cum am ajuns să plâng în fața unui perete plin cu poveștile româncelor zdrobite de legea anti-avort

Puținele seri pe care le petreceam în familie prin anii 2000 sunt acum o amintire distantă pentru mine. Îmi amintesc, totuși, de mâinile frenetice care aruncau zarurile la table, de râsetele părinților mei la glume despre rație pe care nu le înțelegeam, de țigările Kent nelipsite din mâinile bunicii și de bibelourile înșirate pe fiecare centimetru din mobila maronie din sufragerie. Discutau multe nimicuri, de la bârfe din satul lor natal la ce se mai întâmplase prin telenovele. Dar unul dintre subiectele care nu se epuiza niciodată, oricât ar fi fost dezbătut, suna cam așa: „Ce bine s-ar fi trăit în oraș dacă nu-și băteau ăștia joc de uzine și rafinării după ce a murit Ceașcă”.

Nu-mi amintesc momentul exact în care am aflat despre comunism sau Nicolae Ceaușescu. Toată copilăria am auzit povești despre manifestațiile oficiale, despre desenul animat Mihaela care era difuzat seara, timp de zece minute, și despre cozile pe care le îndurau pentru o pâine. Din scurtele, dar numeroasele povești am fost învățată să fiu recunoscătoare că nu am trăit atunci. Dar nu aveam cum să înțeleg. Pentru mine, pâinea era mereu acolo la magazinul de la bloc, nu-mi puteam imagina viața fără desene, iar la grădiniță mergeam ca să mă joc.

Părinții și bunicii mi-au conturat o imagine mai amplă a comunismului decât orele de istorie de la școală. Profesorii săreau de multe ori peste ultimele pagini ale manualelor, unde găseai aruncate niște explicații succinte și o poză alb negru cu Ceaușescu. Preferau să facem recapitularea de final de an decât să ne explice România în care au crescut. Poate unii dintre ei evitau subiectul din repulsie față de fostul regim sau, dimpotrivă, voiau să țină pentru ei credințele controversate.

Cunoștințele pe care le am despre România comunistă sunt astfel limitate la poveștile auzite la serile în familie, distorsionate de alcool și euforia momentului. Îmi doream să știu mai multe și așa am decis să vizitez Muzeul Amintirilor din Comunism (MAdC), proaspăt deschis pe 1 aprilie 2022 la Brașov. 

Acolo le-am întâlnit pe Alina Beteringhe și Ioana-Bejan Roată, cele două fondatoare. Timp de un an și jumătate, au demarat o campanie de colectare numită „MAdC e și despre tine!”. Cu mic, cu mare, donatorii au găsit o casă pentru lucrurile alea pe care nu se încumetau să le arunce, le-au împachetat alături de niște povești și le-au trimis la Brașov, în clădirea fostului Hotel Capitol.

Alina și Ioana mi-au spus că ideea s-a dezvoltat inițial din dorința de a satisface curiozitatea turiștilor, care de multe ori își exprimă interesul naiv pentru comunism și vor să afle mai multe. Treptat, MAdC a devenit o colecție de memorii pentru cei care au trăit înainte de Revoluție și un manual de istorie pentru generațiile născute după ‘89.

Am ajuns acolo în a treia zi după marea deschidere. Nu era nimeni afară și nici ghișeul nu semăna cu cel al unui muzeu obișnuit. Am deschis ușa și am ajuns în prima încăpere. Pe dreapta, mobila maronie în care-și făceau veacul niște bibelouri. În spatele altei uși, pe stânga, am dat peste un televizor îmbrăcat în milieu, iar pe jos, un covor persan și în față trepte. Nu era nimeni pe-acolo și mă simțeam de parcă intrasem pe ascuns în casa cuiva. Am urcat stânjenită scările și am dat de o altă ușă, în spatele căreia a început adevăratul carusel de emoții.

La început, muzeul pare că te aruncă într-o baltă cu nostalgie ceaușistă. Pe pereți stau atârnate poveștile foștilor proprietari ai obiectelor donate și fragmente din cartea „Și eu am trăit în comunism” a Ioanei Pârvulescu. Sub ele, ponosite, găsești televizoare cu tub, veșnicul recamier, păpușile pe care nu aveai voie să le scoți din vitrină, butelii, bibelouri și covoarele ălea urâte care ți-au marcat copilăria. Toate astea îți stârnesc amintiri, indiferent dacă ai prins pâinea pe cartelă sau nu. Deși nu au dispărut nici astăzi din casele românilor, reprezintă rămășițele inocente ale unei politici catastrofale.

Un perete simplu din dreapta camerei îți spulberă convingerile naive despre dictatura comunistă. Te scoate din apartamentul unei bătrâne și te duce direct într-o Românie înghețată, golită la propriu și la figurat, condamnată sărăciei și supusă unui dictator cu patru clase.

„Nu există îndatorire mai nobilă, mai de onoare a familiilor, a femeilor, decât aceea de a crește și a da țării cât mai mulți copii”, rezuma dictatorul Nicolae Ceaușescu politica pronatalistă a regimului său.

În ziua de astăzi, între femei și o întrerupere de sarcină stau doar o programare și bani. Pe atunci, între libertatea de alegere și onoarea de a putea zămisli pe bandă rulantă era un zid solid format din securiști și oameni care se dădeau unii pe alții în gât. Avorturile erau interzise prin lege, mai exact prin decretul 770/1966, care spunea că întreruperile de sarcină sunt păguboase pentru natalitatea și sporul natural al poporului. Altfel spus, progresul pentru Ceaușescu arăta cam așa: se naște o droaie de copii, pe urmă cresc și odată cu ei se dezvoltă și forța de muncă, iar România devine emblema mondială la capitolul prosperitate. Mă rog, în decret s-a mai zis și că avorturile „reprezintă un act cu grave consecinţe asupra sănătăţii femeii”, că doar asta era tot ce-și doreau – să protejeze femeile. În plus, mamele cu mai mult de patru copii aveau dreptul la avort – yay!

Securitatea s-a asigurat de respectarea decretului ani la rând. În timp ce tot mai mulți oameni se alăturau scopului nobil din spatele legislației anti-avort, femeile își întrerupeau singure sarcinile, acasă, iar de cele mai multe ori ajungeau de urgență la spital. Acolo erau interogate, blamate pentru ce au făcut, iar multe mureau pentru că doctorii nu puteau (și unii nu voiau) să îngrijească niște „infractoare”. Nici femeile care aveau avort spontan nu erau tratate mai bine, erau și ele considerate mincinoase, pentru că sigur și-l provocaseră singure și în ultimul ceas le venise scuza asta în minte.

Cele care apelau la cunoștințe din domeniul medical sau pur și simplu reușeau miraculos să treacă prin avort acasă erau puține. Iar, de multe ori, Securitatea afla despre ele de la cineva care știa de la altcineva.

La câțiva pași de peretele decretului, e iarnă. Într-un spital, un doctor operează. În frigul omniprezent al comunismului apar aburi din toracele deschis al copilului pe care-l trata, „așa cum ies într-un abator înghețat când sacrifici un animal”. Este un pasaj din cartea Ioanei Pârvulescu, iar experiența îi aparține unui fost coleg de-ai săi, Mircea Dobre, atunci medic la Spitalul Fundeni. Lângă el, alte mărturii ale oamenilor care au îndurat frigul din Epoca de Aur îți explică ce e un reșou și cum temperatura mai scăzută din casă decât cea de afară nu le permitea să stea în tricou și pantaloni ca astăzi.

Nici serile nu erau grozave până la Revoluție. Trei ore puteai să vizionezi liniștit niște propagandă comunistă la televizorul cu tub. După intervenea restricția de curent și stăteai în lumina lămpii cu gaz până adormeai. Bine, îți puteai lua porția de dopamină din comunicare în timpul zilei chiar prin mai multe moduri: ieșeai în fața scării cu vecinii de vârsta ta, poate aveai noroc să prinzi Radio Europa Liberă sau poate aveai o comoară rătăcită prin casă – un pick-up. 

Pe atunci, românii colecționau și păstrau orice. Inițial, era din nevoie, dar de-a lungul anilor a devenit un obicei de care nu se puteau – nu se pot? – dezlipi. Așa găseai, de exemplu, pachete de țigări Kent în vitrinele maronii – nu erau la îndemâna oricui, iar oamenii le păstrau. Lucrurile mici de genul ăsta reprezentau o fărâmă din libertatea altor țări și un oarecare simbol al bogăției. 

Mâncarea era puțină, vândută pe o rație lunară și nu aveai acces la o gamă atât de largă ca astăzi. Astfel, în ideea de a le oferi turiștilor o experiență cât mai veridică, Muzeul dispune de o cafenea cu un meniu tipic perioadei comuniste din România. Aici poți să bei nechezol – un surogat de cafea care era mai accesibil și disponibil românilor – și să mănânci o savarină sau un sendviș cu pateu.

Ioana și Alina mi-au spus că cele mai multe povești pe care le-au primit au fost despre cozile îndurate de români în fiecare zi. Pe atunci, exista o lege pentru consumul raționalizat de alimente și le primeai doar dacă arătai cartela. Astfel, puteai cumpăra zahăr, făină, ulei și pâine în funcție de numărul membrilor din familie. De exemplu, dacă aveai doi copii primeai două pâini, adică o jumătate de fiecare, pentru care trebuia să stai la rând cu orele. Statul a pus raționalizarea pe baza consumului prea mare de calorii, care nu era sănătos.

Așa că s-a văzut „nevoit” să elaboreze Program de Alimentație Științifică pentru populație în care îți spunea câte kile ar trebui să ai, în funcție de înălțime și vârstă. Astfel, pentru binele poporului, consumul anual de alimente pentru o persoană a fost redus. A fost, după cum notează Adevărul, un program național de înfometare lansat în iulie 1982 la şedinţa Comitetului Politic Executiv (CPEx).

A urmat o perioadă de austeritate mascată de rolul programului de a îmbunătăţi calitatea mâncării, însă miza era, de fapt, să fie făcute economii importante la bugetul de stat. Cafeaua a fost înlocuită c-un amestec din ciocoare, năut şi orz, a fost propusă înlocuirea cărnii din mezeluri și așa s-a născut salamul cu soia – ciupercile au fost un alt înlocuitor pentru carne –, iar Ceauşescu a mai venit cu ideea de-a avea ferme de iepuri pentru consum intern și, în special, pentru export. Nu în ultimul rând, s-a trecut la pește: fiecare judeţ trebuia să predea în jur de cinci sute de kile de peşte, iar asociaţiile pescarilor au fost obligate să predea o parte din ce capturau.

Pentru combustibil se stătea la coadă și la PECO – Produse Etilate cu Cifră Octanică (singurele benzinării din România comunistă). Dacă acum te enervează când nu prinzi loc liber la benzinărie și trebuie să aștepți cinci minute după ăla din fața ta, în comunism îți puneai mașina la coadă – la propriu! – cu zilele, poate chiar cu săptămânile. Și oricum în București nu aveai voie să circuli decât în anumite zile după ‘85, când Ceaușescu hotărâse să existe circulație alternativă: o duminică cei care aveau număr par, iar în următoarea, cei cu număr impar.

„Coada mi-a servit o primă lecție. Devin mai precaut, iau hotărârea să tac și să ascult, în definitiv pot vorbi cu mine însumi fără să-mi dovedesc naivitatea”, scria un redactor de la ziarul Dreptatea, într-un articol din ‘91 în care descria cum îndura în fața magazinelor. Astăzi, anxietatea și frustrarea statului la coadă sunt moșteniri aspre ale vremurilor de atunci. Oamenii care stăteau în rândurile interminabile cu privirile rătăcite și capetele aplecate își pierd acum răbdarea cu ușurință.

Astfel, în Hotelul Capitol din Brașov, Muzeul Amintirilor din Comunism îți arată o fărâmă din regimul comunist. Te poartă printr-o sumedenie de stări, de la activitățile pionierești și manualele școlare de rusă până la modul în care statul aborda problemele fundamentale, „soluțiile” pe care le găsea și efectele dezastruoase care urmau.

Poți vizita Muzeul Amintirilor din Comunism de marți până duminică, între 10 și 18, iar dacă ai și tu obiecte și povești din perioada comunistă pe care vrei să le împărtășești, campania de colectare este încă deschisă.