Spoilere din filmele de la Berlinale pe care nu le vei vedea niciodată

Cinematografia este și ea faultată de coronavirus. Filmările la Veneția, din următorul film al seriei Mission Impossible au fost amânate. Premiera James Bond, care trebuia să fie pe 2 aprilie, s-a mutat la toamnă. Aceeași soartă o au festivaluri internaționale de film importante: de la Beijing, din Texas, de la Sofia, din Salonik, de la Bratislava, din Zagreb, de la Praga. În țară, s-au amânat premiile Gopo și festivalul de film documentar One World Romania. Cannes este încă pe o muchie de siguranță, pentru că mai are două luni până să înceapă, timp în care, teoretic, lucrurile s-ar putea liniști.

În prezent, toată lumea încearcă să amâne sau să mute lucrurile online. La Salonik s-a organizat pe skype sesiunea de pitchuri pentru proiectele de film documentar în dezvoltare, care își caută producători. Ideea a fost să nu se piardă această oportunitate și a funcționat, dar cel mai probabil pentru că detaliile, financiare în primul rând, fuseseră puse la punct înainte de începerea nebuniei. Lucrurile vor sta cel mai probabil foarte diferit pentru evenimentele care abia acum aveau în plan să semneze contracte și să înceapă să ruleze costuri.

Dar în așteptarea de noi vești îngrijorătoare de pe peste tot din lume, pun mai jos câteva filme de la Festivalul de la Berlin, cel care s-a încheiat fix când începea nebunia și unde, din câte știu până acuma, nu s-a îmbolnăvit nimeni. Sunt filme pe care nu le vei vedea prea curând pe marile ecrane, sau dacă îți vor ajunge pe la urechi cel mai probabil le vei evita, cu atât mai mult cu cât evenimentele actuale umplu cu vârf disponibilitatea unui om, chiar și foarte deschis, pentru povești apăsătoare.

Filmul, parte din giganticul proiect DAU, care a dat naștere la 14 filme, este despre o boală a sistemului. Cu ajutorul unui oligarh rus, regizorul rus Ilya Khrzhanovsky a construit un oraș undeva în Ucraina, o replică fidelă a Rusiei socialiste, pe care l-a populat, iar oamenii ăia au trăit acolo mulți ani, ca într-o bulă de istorie. Participanții la proiect au intrat în oraș de bună voie și s-au supus cerințelor. De la costume până la mâncare și condiții de viață, totul era ca în anii 50, în Rusia. Regizorul a filmat în continuu, iar oamenii s-au pus în situațiile care le erau propuse.

Dau Natasha este despre o femeie trecută de prima tinerețe, care lucrează la cantina unui institut sovietic de cercetare și își caută în zadar fericirea în dragoste până este racolată de securitate și forțată să devină informator voluntar. Toți actorii sunt neprofesioniști și tot ce se întâmplă în film este pe bune, de la sex până la abuzurile din biroul inspectorului care o racolează.

Din film afli ce înseamnă să bei ca rușii. Natasha o învață pe o tânără cu cel mai strident râs din lume cum să dea pe gât vodca: mai întâi iei o gură de bere, o ții în gură, apoi iei o gură mare de vodcă și le înghiți pe amândouă, apoi dai iarăși cu bere. Nu am reținut de câte ori vomită tânăra pe parcursul secvenței, cert este că atât berea, cât și vodca erau adevărate. Mai ai și petrecerea cu oamenii de știință și cele două membre ale sexului frumos, care se lasă cu pești afumați aruncați în sus și dans pe mese.

Filmul, de fapt întreg proiectul și prezența la Berlinale a două filme din el, a generat reacții din partea presei ruse. S-a invocat #metoo-ul și toate luptele pentru egalitate și integritate, dar concluzia per total a fost că atât timp cât oamenii ăia au intrat de bună voie în proiect și la final au declarat că nu i-a traumatizat, toate bune, artă să fie.

Filmul ăsta produs în Elveția a fost îndelung contestat pentru prezența sa în festival, printre artiști. Este genul de poveste din fața căreia îți vine să fugi din prima. Filmul este un clasic, în sensul că știe să apese pe toate butoanele astfel încât să genereze maximum de durere posibilă într-un spectator.

Subiectul e și el la fel: fratele geamăn al eroinei are cancer și se chinuie până moare. S-au spus multe, că este primul film în care se arată relația frate-soră și dedesubturile ei emoționale, că actorii sunt impecabili (lucru de altfel foarte adevărat), că are și ceva trimiteri la libertatea femeii, la condiția de mamă versus soție, versus om activ profesional, toate adevărate întru o oră și jumătate de chin bine dozat.

Cea mai bună secvență însă, care merită să rămână undeva, este un zbor cu parapanta. Bolnavul, de felul lui un mare actor carismatic care insistă că va rezista și la tratament și la revenirea pe scenă, este agățat în hamuri și pus să alerge. Parapanta se ridică, ochii se deschid mari cât cerul, peisajul e superb. Criza apare însă rapid, iar smucirea în aer, urmată de leșin, este unul dintre cele mai deștepte și eficiente moduri de a arăta că, oricât de sus ai vrea tu să fii, uneori organismul nu te lasă.

Tot un film cu boli, de data asta ale minții. A surescitat toate spiritele și a aglomerat sala de conferințe de presă până la refuz. Actorii au povestit despre filmul care te apropie de mintea fragmentată a unui bărbat care suferă de demență. Povestea este născută din experiența regizoarei, care și-a pierdut fratele în urma acestei boli.

Filmul alternează între prezentul și trecutul tatălui, la fel cum face mintea lui, iar în tot acest puzzle amețitor, cea care îi este sprijin e fiica lui, ce are grijă de el ca de un copil, până la punctul în care îl îmbracă cu pantalonii ei și ea rămâne în chiloți sub pardesiu -, tăiat de trecutul în care mintea tatălui sare fără ca el să bage de seamă. Este o minte care dă erori, dar tocmai ele o fac să se simtă mai vie decât dacă ar funcționa pe un singur plan temporal. Este chinuitor, dar are ceva infinit de prețios în bucuria și răbdarea fetei de a comunica în toate felurile posibile, cu tatăl ei care nu este de fapt acolo: e o lecție despre înțelegere, acceptare și dragoste.

Un film italian de artă, despre copii care se sinucid. Ups, am spus prea multe. Va apărea pe unul sau mai multe ecrane mari la noi, asta e sigur, așa că las aici spoilerul în caz că marketingul insistă prea mult pe comedie. E just, ea există, sinuciderile nu-s deloc sângeroase, iar copiii, nene, să-i iei acasă pe toți, sunt așa de frumoși și de precoce de mai că-ți vine să-ți pui serios bazele într-un viitor cu ei.

Doar că aici vine șpilul pe care cei doi regizori (gemeni) italieni, Fabio și Damiano D’Innocenzo l-au prins bine de ambele picioare: pentru copii care să rezolve viitorul, ai nevoie și de adulți normali la cap care să-i crească în prezent. Iar familiile din suburbiile Italiei pictate în film fix așa nu-s. Lucru care generează secvența cu copiii de maximum 11 ani, ce merg cu păturica după ei să și-o tragă, astfel încât să poată spune că chiar au făcut totul împreună.

Limbajul învățat din filmele porno găsite în navigările tatălui pe mobil le este atât de străin, încât se simt nevoiți să repete lucrurile, doar doar s-or convinge și ei de ce tocmai se pregătesc să facă. Este atâta ludic în film încât aproape uiți la ce te uiți, până apare profesorul care le explică copiilor extrem de atenți ce substanțe otrăvitoare se găsesc într-o casă.

Prima vizionare a filmului a fost la două zile după ce explodase Coronavirus în Italia, iar la conferința de presă au apărut întrebări care nu aveau nicio legătură cu filmul. S-au văzut bieții regizori nevoiți să-și apere țara, să explice că nu este locul de pierzanie. Și mi s-a părut amuzant în contextul unui film care arată clar că oamenii sunt perfect capabili să distrugă generațiile viitoare fără ajutorul vreunui virus.

Filmul columbian care a câștigat premiul pentru debut anul ăsta merge pe mantra „Lumea ar fi mai simplă dacă nu ar avea formă”. Ceea ce are sens, pentru că Los Conductos pare un film făcut din rămășițele unui carnet de notițe și schițe de idei mari combinate cu buget mic, pe prietenie pe vecie și dragoste de om, nu de țară. Care țară și a ei societate, organizare dă cu minus de fiecare dată. Ar fi trebuit să-mi imaginez asta din secunda în care prezentatorul a introdus filmul ca pe o experiență unică și inedită, ceva care sare din ficțiune în adevăr, iar regizorul a continuat vorbind despre Pinky care nu este un actor, el este chiar Pinky, cel care nu este aici cu noi în sală, dar este pretutindeni de fapt, prietenul lui căruia îi mulțumește pentru încrederea acordată.

Pinky este acest Mesiah de Columbia, creț, măsliniu și cu privirea aia lungă, care sparge obiectivul și merge până după orizontul Columbiei, unde nu mai e nici speranță și nici lumină. La început, o arde pe droguri, când într-un depozit foarte albastru, când pe la colțuri de străzi. Apoi lucrează într-o fabrică de tricouri, unde se întind metri infiniți de material colorat, până este dat afară. Pistolul se materializează până la urmă în armă reală și lângă el apare un tip căruia i se adresează cu frate și pe care îl cheamă Răzbunare.

Avem o secvență în care cei doi sunt cocoțați pe trunchiul unui copac tăiat, care se mișcă ca un balansoar în timp pe Pinky, în picioare, vociferează panseu peste panseu grandios despre individ și societate, nedreptate, sărăcie, omor, furt și violență care pot îndrepta lucrurile cam cum îndrepți fierul după ce îl lovești bine cu barosul.

Finalul e la fel de amețitor ca cele înșirate mai sus, dar cumva te cucerește: Pinky aruncă în sus o minge mare și colorată, ca un ghem imens roșu și portocaliu din care atârnă o grămadă de fire. Este în mijlocul unei fanfare care cântă și bate pasul pe loc. O prinde, o aruncă din nou și după câteva mișcări bucuria dată de ritm și joc se topește și omul începe să meargă în spate, pas cu pas, de parcă ar fi filmat în revers. Fanfara cântă și bate pasul pe loc. El merge în spate și se uită la cameră, apoi se întoarce brusc și o ia la fugă până nu se mai vede. Fanfara cântă și cântă și bate pasul pe loc.