Am stat o săptămână cu tinerii care se ascund într-o fostă fabrică din Ucraina

Am reușit într-un final să găsesc un loc într-un autocar după câteva telefoane date prietenilor și după ce am obținut numărul unui șofer de microbuz ucrainean. Sunt șoferii ăia care sunt prezenți în weekenduri sub podul Bir Hakeim din Paris. Iau oamenii, aduc pachete și vând câteva produse locale.

Odată cu începutul războiului și anularea zborurilor, sunt mai mult ca niciodată necesari pentru familiile divizate. Am luat microbuzul într-o duminică în jurul prânzului. Eram patru pasageri și doi șoferi. Mașina nu avea geamuri. Am dormit tot drumul.

După mai mult de 24 de ore de călătorit, am ajuns într-un final în Liov. Acolo l-am găsit pe Malik, un prieten pe care l-am cunoscut în 2021 în Kyiv. E din Harkiv, dar a fugit de război și a venit în Liov la ReZavod. Locuiește acolo de mai bine de șase luni. 

Mulți au ajuns din întâmplare în ReZavod. Unii veneau la party acolo, alții erau doar în trecere. El trăiește doar de pe urma artei sale, iar pe vreme de război, picturile și expozițiile interesează doar pe câteva persoane. Nu are de ales, locuințele au devenit prea scumpe în orașul foarte puțin afectat de război. Inițial, a fost un compromis bun între un atelier și o casă. 

Pe internet, strada Zavodska 31 e asociată cu spații disponibile pentru închiriere și un club numit „Ganok”. Poți închiria un atelier de până la 120 de metri pătrați cu mai puțini bani decât un apartament. Dar în realitate, în locurile astea mai mult se locuiește. Nu prea știm cine e proprietarul, dar unii adună banii din chirii. Pe vremuri a fost o fabrică de echipamente medicale. Astăzi e un loc în care viața, munca, creația, cultura și refugiul au loc împreună. Am stat aici puțin peste zece zile. 

Spațiul este constituit din două clădiri, cea gri și cea roșie conectate printr-o cărare lungă, traversată de două cluburi și outleturi. Intrarea se face prin clădirea gri, care e față în față cu cantina. O mulțime de oameni merg acolo. Băieți cu părul lung și ciufulit care vin să-și lase bicicletele, grupuri de trei sau patru fete dichisite, întotdeauna un tip singur cu laptopul și trecători care vin să muncească. Locul arată mai mult sau mai puțin ca o clădire sovietică care acomodează oameni (școală, fabrică, universitate…) reimaginată într-un mod hipsteresc.

Din cafenea poți vedea o ușă mare din sticlă pe care este un poster cu „все буде україна”, „totul va fi Ucraina” și un ceas care arată ca unul Casio de mână gigantic. Există o scară care duce la trei etaje.

Am locuit la etajul doi (nu există parter la slavi) între ateliere și studiouri de toate tipurile. Ca să ajungi în dormitor trebuie să traversezi un coridor lung și sinistru demn de cele mai de groază filme. Tot pe acolo trebuie să treci zilnic ca să ajungi la baie și să te speli pe dinți. Camerele nu au instalație sanitară în ele. 

În camera 102 locuiesc Malik și cu iubita lui, Varvara. Pereții sunt acoperiți cu polistiren. Probabil că înainte era un studio muzical. Acum e spațiu de depozitare pentru chei și pensule.  

Am ajuns sâmbătă seara și se auzea muzică de club sub geamuri, așa cum se întâmplă în fiecare weekend. Dar cum se dă stingerea la ora 11 PM nu e foarte restrictiv. M-au rugat să aduc niște brânză din Franța. Nu ne-am gândit unde să o depozităm, nu e niciun frigider în cameră. Așa că am improvizat unul cu apă rece și o greutate. 

Clădirea roșie e echipată pentru materiale grele de construcțiii, cum ar fi metal sau lemn. Studiourile sunt mai mari și pot depozita lucruri mai voluminoase. Locul e plin de viață chiar dacă unii îl consideră murdar. Aici sunt și dușurile și locul unde întâlnești oamenii.

Pe 16 august, la coadă la duș, am cunoscut-o pe Assya, o tânără din Herson. Locuia în camera yoghinilor. Aud des despre ei, dar nu i-am văzut. Din ce am înțeles, este un grup care practică yoga. Assya este în căutare de o cameră mai liniștită și m-a întrebat cum sunt toaletele în corpul alb. I-am spus că sunt mai nasoale. În timp ce vorbeam, un cățel pe nume Bibamboup își aștepta la ușa băii stăpânii. 

A venit rândul meu. Dușul a fost rece. Aparent, cu cât e mai târziu, cu atât ai mai multe șanse să prinzi apă caldă. Când am ieșit din duș, am văzut doi tipi. Unul dintre ei mi-a spus că urmează o seară de jocuri la masă. M-a invitat. 

În subsol este second hand-ul în care la începutul războiului au venit dube cu voluntari să distribuie mâncare și să ofere haine oamenilor care fugeau de conflict. Acum au mai rămas doar o grămadă imensă de haine și câteva cutii cu mâncare. 

ReZavod se umple de viață seara, poate fiindcă oamenii se întorc de la muncă. Pe 14 august, la două noaptea, l-am cunoscut pe Nazar în timp ce găteam paste în dormitor. S-a întors. El e veteranul clădirii, acum locuiește cu o mătușă undeva într-un parc și vine din când în când să se spele. În timp ce vorbeam, Varvara încărca țigările electronice de unică folosință. A învățat cum să facă asta de pe YouTube, așa numitul „truc al săracilor”. 

Într-o altă seară, Malik l-a adus înapoi pe Dima, un fost acrobat și dansator. Un tip foarte sensibil și inteligent, în ciuda bețivănelii sale. După o spitalizare și-a pierdut jobul în divertisment. Acum trebuie să lucreze zece ore pe zi pe un șantier pentru un salariu mizer care nu-i permite să-și acopere tratamentul, așa că se descurcă fără. Dar cu cât muncește mai mult pe șantier cu atât i se agravează boala. Nu are de ales. Nu-i de mirare că unii aleg să nu muncească deloc. 

În noaptea aia am părăsit dormitorul, vecinii mi-au oferit un loc la ei. Așa l-am cunoscut pe Art Bobchik. Când am intrat la el în cameră am văzut un spațiu acoperit de carouri. Mi-a arătat o mulțime de șepci albastre și vopsea. „Fă ce vrei tu”, mi-a spus. Există multe proiecte pentru locul ăsta. Nu am înțeles totul, dar vrea să-l transforme într-un spațiu ecologic. Crede că totul este posibil aici. Pe podea, o pictură arhitecturală făcută de ArtBobchik reprezintă unul dintre etajele corpului așa cum a fost proiectat. 

Mi-au arătat o altă față a spațiului, aceea a unui loc cu o mie de oportunități și, mai presus de tot, cu o libertate totală. Singurul mod în care o poți accesa este să vii aici. Unii au planuri pentru locul ăsta, alții abia așteaptă să plece. Unii suferă și nu acceptă situația, alții își aranjează câțiva metri pătrați ca să se simtă bine cât locuiesc aici. Pentru unii locul ăsta e o alegere, pentru alții singura opțiune. 

Sofiya este o fotografă franco-ucraineană. Îi poți urmări munca pe site-ul său sau pe Instagram. 

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.