Drogurile au devenit pentru mine o altă cale de-a scăpa de abuzurile trăite în România

Consumul de droguri duce la alterarea realității. Asta se traduce prin escapism. Se materializează în mai multe forme decât ai crede și le pune pe toate într-un circuit al contradicțiilor. Consumul poate arăta ca euforia unui tânăr cu ochelari de soare care-ți zâmbește din colțul strâmb al gurii. Ca o familie destrămată și un om al străzii care frânge între degetele înăsprite o pungă cu vapori pătată de bronz. Sau poate ca o traumă, dispreț, un adolescent mort din cauza unei supradoze ori ca o călătorie spirituală prin sinapsele neuronale.

Are la bază și mai mulți declanșatori care variază, dar acționează în aceeași direcție. Aceiași catalizatori provoacă la fel de multă aversiune față de lumea reală chiar și oamenilor care jură că nu s-ar atinge de droguri. Îți alegi singur dependența și ai o listă stufoasă de opțiuni, precum alcool, inadaptare socială, tulburări alimentare, consum excesiv de tutun, zahăr, fast-food sau epuizare fizică voluntară.

Eu consum și sunt conștientă că am niște cogniții destul de disfuncționale. De exemplu, îmi place să bag foarte multe uppere pentru că-mi iau apetitul și-mi alimentează vocea aia din cap care-mi spune să nu mănânc. Încă nu cunosc pe deplin moderația. Mereu am fost pe modelul go hard or go home. Nu mă opresc decât atunci când începe să-mi facă inima ca toate animalele. Stau, leșin trei minute, zic că nu mai bag, trece jumătate de oră și trag încă o linie.

Fac abstracție de orice alt fel de sentiment sau gând intruziv atunci când consum și nu mă mai interesează. Nu-mi mai pasă, nu mai sunt atât de conștientă de stările mele și asta contribuie la dorința de consum. E o senzație bolnavă, dar care-mi place în momentul în care mă trezesc a doua zi după ce am tras câteva linii și am luat o boabă. Atunci nu pot decât să mă gândesc că nu am mâncat, am dansat toată noaptea și intervine un soi de mândrie grosolană.

Deși nu-mi doresc să ofer atât de multă importanță tulburării alimentare, a fost printre primele forme de escapism pe care le-am cunoscut.

Am fost învățată de mama mea să mănânc mult. E o femeie lentă, dolofană, care n-a avut prea mult succes la bărbați sau la creșterea unui copil. Întruchipează tipologia de părinte care încearcă să-și îndeplinească visurile prin copil și poate ar fi vrut să-i calc pe urme. S-a bucurat când am ajuns să am 137 de kile în copilărie. Cum ea nu primise atenție din partea bărbaților din cauza greutății, nici eu nu primeam din partea altor copii.

Era și singura figură parentală din viața mea pentru că nu aveam tată. M-a adoptat când aveam două luni și nu a știut să-mi ofere afecțiune. Adesea rezolva boacănele pe care le făceam cu amenințarea că mă duce înapoi la orfelinat sau cu bătaia. Pentru asta cumpărase un set special de rigle elastice.

În alte instanțe, se întindea pe jos, cu ochii închiși, și rămânea așa cât eu o zguduiam și plângeam de spaimă. Mă gândeam că a murit pentru că nu o ascultasem. Prima oară când s-a întâmplat, a deschis ochii și mi-a râs în față. A doua oară am sunat la salvare. Ea s-a ridicat brusc, mi-a smucit telefonul din mână și a răcnit: „Nu ascultați copilul ăsta. Copilul ăsta e nebun. Nu s-a întâmplat nimic. O să-l duc la psihiatrie!”

Nu am avut neapărat control asupra mea pentru că l-a avut ea, iar spațiul personal mi-era invadat de alte câteva persoane.

Vărul meu suferea de un retard și a încercat să mă violeze când eram mică. Prima doică aducea foarte mulți bărbați în casă. La un moment dat, m-a răpit și m-a dus la ea. De acolo am o frântură de amintire cu un câine foarte mare, alb, și cu fiul ei care mă atingea aiurea. A doua doică îmi punea mâna în zona intimă de câte ori prindea momentul.

Treptat, am început să nu mă mai suport. Simțeam că e ceva în neregulă cu mine din cauza greutății și a lucrurilor pe care mi le băgase mama în cap de când eram mică. Mă vedeam drept un personaj negativ și e destul de credibil că eram predispusă la o astfel de stare. Așa a început și consumul, dintr-o dorință de a rezista cu mine însămi.

Eram în clasa a noua când începusem să beau cu o colegă și ne-am pus de acord să încercăm etnobotanice. Totul era pur experimental, din curiozitate și escapism, dar nu îmi plăcea neapărat, îmi dădea un sentiment ciudat. Oscilam consumul, deși rar pe-atunci, în funcție de anotimp. Stările depresive din iarnă și primăvară aduceau mai multe substanțe și, încet–încet, am început să consum și altele.

Una dintre amintirile care au rămas cu mine din perioada aia mă duce înapoi în parcul de lângă blocul meu. Eram cu o prietenă și venise un tovarăș la noi cu etnobotanice. Cred că a vrut să-și bată joc de mine pentru că pusese foarte mult, iar eu nu eram obișnuită să consum o cantitate prea mare într-un singur pai.

La îndemnurile lui, am tras câteva fumuri. Am ajuns cu capul pe prietena mea și cu bărbia plină de salivă. Am stat acolo în jur de o oră și jumătate, total deconectată de realitate.

Mama a aflat abia în momentul în care am ajuns la poliție. Una dintre prietenele mele trafica, iar eu eram martor. Ea a fost destul de pasivă la chestia asta și reacția a fost întotdeauna înclinată spre victimizare: „Ah, mi se face rău. Nu, nu mai pot. Uite ce-mi faci”, leșinat și așa mai departe. În contextul ăsta, am avut și prima experiență cu Agenția Națională Antidrog. Am depus declarație, am semnat condica și am mers la ei la consiliere.

Stigmatizarea consumului te face să cauți toate mijloacele de autoapărare și nu-ți dă încrederea că poți primi ajutor real. Una dintre femeile de la secția de Antidrog mă întreba „Ai mai consumat?” Tu ce crezi? „Nu”, îi răspundeam. „Mai faci trafic?” Pe-atunci aveam două telefoane. „Nu”, era din nou răspunsul meu. Ne puneau să facem un test antidrog de urină la două săptămâni, să semnăm că am fost acolo și asta era tot.

Metoda asta folosită de oamenii de la Antidrog a avut, într-adevăr, un efect: eu și prietena mea începuserăm să consumăm și mai îndârjit etnobotanice, pentru că nu erau detectabile în testul de urină. Astea-s de un miliard de ori mai nocive decât un pai de iarbă, dar rezultatele testelor erau negative și ei erau foarte liniștiți.

În realitate, nu-i interesează de consumatori atât timp cât nu au ceva palpabil, negru pe alb, care să-i poată incrimina dacă nu intervin. Crede și nu cerceta.

Am continuat să consum și să vând din timp în timp. Începusem să fiu hărțuită la școală și strigată „copila legală” prin curte de către ceilalți copii. Cu puțin înainte de sfârșitul clasei a 11-a m-a lovit panica, am ales să mă izolez și am ajuns să-mi petrec aproape doi ani în afara societății.

Am găsit și controlul când mi-am dat seama că pot să folosesc timpul de izolare ca să slăbesc. Mâncam sănătos, cât trebuia, mergeam la sală și căzusem în cultura caloriilor. Tot mersul pe bandă și meniurile de la nutriționist sunt destul de stresante și cât, doamne, iartă-mă poți să reziști în starea aia? 

Aveam progrese sănătoase, dar eu voiam să slăbesc cât mai repede. Am început să mănânc tot mai puțin, dar mergeam în continuare la sală. Frecventam și o clinică din oraș care făcea împachetări pentru slăbit. Lucrau cu o anumită substanță care îți ardea grăsimea fără să faci nimic. Corpul meu intrase în șoc. Într-o zi, m-am dus la sală după o sesiune din asta. Când am vrut să plătesc abonamentul mi s-a făcut rău și am leșinat. M-au trezit cei de acolo. Mi-au oferit ciocolată și am refuzat, chiar dacă abia puteam să stau în picioare. Pur și simplu nu voiam să aud de așa ceva. După asta am început să mă topesc pur și simplu.

Mi-am instalat și-o aplicație care-ți urmărește caloriile. Am renunțat la sală și am început să ies la alergat. Mă înfășuram din cap până-n picioare cu folii, curele, centuri care-ți încălzesc abdomenul și alergam timp de o oră. Mă întorceam în fața blocului, săream coarda câteva minute, mergeam acasă și mă culcam. Atunci am început să nu mai mănânc deloc.

Comportamentul unei persoane care suferă de o tulburare alimentară are la bază mult egoism. Obișnuiam să gătesc pentru alți oameni și să pun tot felul de ingrediente cu multe calorii pentru că-mi doream să se îngrașe. Vomitatul, laxativele, mestecatul și mânjitul cu mâncare pe față sau mirositul alimentelor reprezintă partea scârboasă, grosolană și urâtă a anorexiei din care se vede doar un corp suplu, de tipul modelelor din anii ‘90 care consumă heroină. Partea asta vine și cu pierderea părului din cap, frisoane, depresie și tulburare obsesiv-compulsivă. De exemplu, nu suportam uleiul, nu voiam să-l ating. Mi se părea că mi se absoarbe în corp, că are calorii și s-a terminat.

Prin clasa a opta îmi dădusem seama că școala nu era neapărat importantă și nu exista nicio presiune reală din partea mamei. Dacă nu-mi dădeam interesul, nu existau neapărat consecințe reale. Apoi, mi-am dat seama că nu era neapărat necesar nici să merg la școală. Am avut două preavize de exmatriculare pentru absențe.

În izolare am început să conștientizez cât de multe pierdusem de la școală. Colegii mei învățaseră lucruri în timpul liceului, citiseră, știau chestii pe care eu nu le știam. Nu voiam să trec așa prin viață. Am început să citesc obsesiv, fără să ies din casă. Am parcurs într-o vară aproximativ 40 de cărți pe nerăsuflate.

Acum că mă uit înapoi, escapismul nu s-a manifestat doar în droguri. Să stai cu ochii în carte toată ziua e tot o metodă de evitare a realității și probabil că sunt predispusă genetic la felul ăsta de comportament.

Profesorii știau și ei de tulburarea mea alimentară și de consumul de droguri. Nu au spus și nu au făcut nimic. În schimb, au dezbătut dacă ar trebui sau nu ca o delincventă ca mine să intre în examenul de bacalaureat. Mi-au permis, într-un final. Deși mi s-a făcut rău, pentru că pe-atunci nu mâncam, am luat toate examenele cu note mult mai mari decât s-ar fi așteptat oricine, inclusiv eu.

Am fost la mare cu o colegă în vara aia.

La cinci dimineața, pentru că frigiderul înghețase mâncarea – care era aceeași în fiecare zi – am început să mă panichez. Am mers pe jos până în celălalt capăt al stațiunii la o alimentară care era deschisă. De acolo am luat produsele care mă țineau ancorată de prăpastia controlului de sine.

Cei aproape doi ani petrecuți în izolare, atât voit cât și din cauza pandemiei, m-au înăbușit cu singurătate. Nu știam nici cum să mă raportez la alți oameni, să socializez, să comunic sau alte lucruri care stau la baza contactului social. Petrecusem prea mult timp în capul meu, singură și printre paginile cărților din bibliotecă și printre valorile nutriționale de pe etichete. Însemna asta că sunt inadaptată social sau că sunt prea inteligentă ca să mă mai conformez la niște lucruri atât de puerile precum contactul uman?

Toamna venise și facultatea se desfășura online. Derulam absentă mesajele de pe grupul de WhatsApp al specializării la care eram înscrisă când mi-a atras atenția mesajul unei tipe. Își promova pagina de Instagram în care vorbea despre mental health. La highlights stăteau falnice niște steluțe între care erau scrise denumirile unor boli mintale precum anorexia și bulimia. Dădea sfaturi pentru niște lucruri foarte grave și le minimiza severitatea cu niște emoji-uri stupide, goale. Treceam prin asta atunci așa că m-am certat cu ea.

Am primit apoi un mesaj de la o fată care, în timp, a devenit foarte importantă pentru mine. A fost ca o mână din aia care-ți vine din cer. Era prima persoană în foarte mult timp căreia chiar îi păsa de mine. Fata asta m-a luat pur și simplu cum eram eu și m-a învățat să fiu iar om.

Datorită ei mi-am acceptat și sexualitatea când am ajuns să mă îndrăgostesc de ea. Mă chinuia psihic pentru că vorbea cu mine, îmi dădea speranțe și sentimentul că ar fi fost reciproc, dar ea era cu altcineva. Mă luase așa cum eram și mă trântise și mai jos.

Să te vindeci de o tulburare alimentară e ca și când ai încerca să plantezi o grădină de flori fără resurse sau informații. Te chinui, folosești toate rezervele de energie, pare că dă roade și ceva din tine se ofilește la final, apoi continui să te prefaci că încerci. La presiunea oamenilor din jur și a firelor de păr pierdute îți juri că o să mănânci mai mult și o să mergi mai puțin. Dar aceeași voce care te-a adus în punctul ăla îți răsună în continuare în cap. Dacă n-o să te mai placă nimeni? A, oricum n-ai prieteni? Măcar arăți bine. Vrei să n-ai prieteni și să mai fii și grasă? 

Cu timpul o ignori și-ți spui că ești precaut, că mănânci sănătos pentru tine și nu pentru că ești bolnav. Mă consideram în proces de recuperare când am mers la o petrecere de revelion și refuzasem să mănânc ceva înainte. Atunci am dat două shot-uri și m-am făcut praf. Nu mai băusem de mult timp, nu mai consumasem de mult timp și tocmai ce redescopeream gustul.

Relația mea cu băutura s-a materializat la o petrecere unde m-am reconectat cu o prietenă veche. Ea a fost cea care m-a reintrodus, într-adevăr, în viața socială, mi-a făcut cunoștință cu foarte multă lume și m-a scos din propria minte. Mă lua și îmi zicea „uite, azi mergem în parc, la picnic”. O vedeam pe ea cum mănâncă și mâncam și eu. Eram atât de fericită pentru că nu mă judeca.

Pe atunci eram și foarte ciudată. Un om care nu socializează și nu iese din casă nu e cel mai bun interlocutor. Am început să stau cu grupul ei de prieteni și să beau foarte mult. Deja se adunaseră câteva lucruri, de la tulburarea alimentară până la sentimentele neîmpărtășite de colega de facultate. Alcoolul a fost și motivul pentru care am ajuns să am o greutate normală. 

Nu-mi știam oricum limitele: cât intra, intra. De fapt, totul ține de control. Eu m-am învârtit toată viața în jurul acestei forme de libertate conștientă. Am căutat controlul prin gesturi, oameni, prin substanțe și valorile nutriționale de pe etichete.

În realitate, poate că n-am avut niciodată dreptul la mine însămi și la alegere decât atunci când am încetat să mai încerc. Și poate că nimic nu contează cu adevărat când nu poți cunoaște ceva ce ți-a fost luat încă de la început.

Consumul poate că mi-a oferit șansa să am control asupra mea sau poate că a fost doar o urmare a tuturor lipsurilor pe care le-am simțit.

S-au adunat atâtea frustrări și alte lucruri în plus încât atunci când m-am mutat de acasă și am avut libertatea și banii de a face ce vreau eu a început și consumul altor substanțe. Faptul că am devenit responsabilă de propria persoană mi-a dat libertatea deciziei și, implicit, de a alege greșit. Alternez între stări de vină și stări de euforie. Cam așa e.

Am cunoscut persoana care m-a ajutat să consum într-un beci dintr-un cartier bucureștean care găzduia petreceri underground. Se fuma înăuntru, se bea bere proastă, găseai droguri de orice categorie și tot felul de personaje.

Controlul începuse să-mi scape printre degete din orice direcție ar fi încercat să vină. În cazul banilor, când îmi trimitea mama tranșa pe săptămâna respectivă simțeam că înnebunesc. Creierul meu parcă urca la un nivel mai sus și intram într-un fel de stadiu maniacal. Azi am 400 de lei, câteva zile mai târziu mai am cinci. Intru destul de des în stările astea de impulsivitate și când o să învăț să le gestionez probabil voi simți că am control asupra mea.

Se leagă de tulburarea alimentară prin același mecanism de binge-restrict. Așa e și cu drogurile. Decât să fiu calculată preferam să consum de toți banii pentru trei zile și apoi să nu pot să-mi cumpăr o pungă de ovăz ca să am ce să mănânc dimineața. Dacă mi-aș fi propus chestia asta, probabil că tot aș fi intrat într-o stare maniacală și aș fi făcut totul praf.

Îmi găsisem și liniștea într-o cameră de cămin de câțiva metri pătrați, cu două paturi și mobilă învechită. Devenise zona mea de confort, în care nimeni nu avea control asupra mea în afară de mine. Dormeam câte 15 – 16 ore pe zi și mă lovea, uneori, gândul că sunt în sfârșit acasă. Nu am mai avut niciodată sentimentul ăsta.

Colega mea de cameră venea dintr-o lume complet diferită față de mine. Trăise într-un mediu religios, era o persoană emotivă și plângea foarte mult. Am avut amândouă un șoc cultural când ne-am întâlnit: ea, pentru că toți din zona ei erau oameni cuviincioși, iar eu pentru că mi-a arătat că există și alte perspective. Lângă ea am învățat să-mi împart spațiul și să conviețuiesc cu o altă persoană.

Mai presus de toate, cred că am învățat să mă simt din nou copil. Nu avusesem neapărat ocazia asta până atunci.

A trebuit să învăț să-mi organizez singură lucrurile, să fac cumpărăturile și curățenie. Am cunoscut foarte mulți oameni, din toate categoriile sociale și am devenit mai selectivă. Am păreri pertinente și sunt în stare să am grijă de mine. Dar nu mă simt neapărat ancorată.

Nu știu exact ce-i cu mine, ce-i cu viața mea. Probabil e și vârsta. Probabil și de asta consum pentru că nu mă simt neapărat stăpână pe mine și nu știu pe ce drum ar trebui să o iau.

Știu că doar un pas greșit te desparte de o viață mizerabilă. Mă sperii când îmi dau seama că-mi place foarte mult senzația pe care o oferă consumul. Dar nu sunt dependentă și încă pot controla asta. Dacă de acum mi-aș promite că nu mai bag, probabil că n-aș mai face-o.

N-aș putea să categorizez drogurile drept o experiență pozitivă, dar nici drept una negativă. S-au întâmplat lucruri și bune, și rele. Cel mai bun ar fi că am plecat de acasă și am avut un șoc în momentul în care am scăpat de sub controlul mamei. S-a simțit ca o rupere bruscă din starea aia de stres constant care-ți pare că nu se mai termină.

Consumul de droguri are mai multe fețe. Un om poate să fie respectat, să aibă o carieră extraordinară, să pară că are totul în regulă și, de fapt, să facă lucruri condamnabile în timpul lui liber. Consumul a ajuns să fie normalizat în rândul persoanelor care au foarte mulți bani, în timp ce oamenii care stau și dorm pe stradă își iau șuturi.

Am cunoscut tot felul de persoane – și bogate, și de același rang cu mine, atât din punct de vedere social și economic, cât și persoane dintr-o pătură mai de jos a societății. E șocant când îți dai seama că există atât de mulți consumatori, mai ales de heroină, care trec neobservați. Am cunoscut odată o doamnă de la SRI care părea o femeie bine. Dacă o vedeai pe stradă te înclinai în fața ei și îi pupai mâna. Era și ea consumatoare.

Altfel spus, drogurile sunt romantizate la adolescenți, la oamenii bogați sunt acceptate și un lux, iar la cei care mor de foame pe stradă sunt motiv de stigmatizare. E încă un argument pentru care nu e bine să judeci după aparențe.

Mai există și legătura de consum care vizează conexiunile pe care le formezi cu persoanele alături de care faci chestia asta. E un fel de trauma bond și e de cu totul altă natură decât legăturile din conjuncturi normale, unde nu ești influențat de nicio substanță. Când iei o boabă cu cineva, de exemplu, din cauză că ți se electrocutează creierul și secretă toată serotonina posibilă o să asociezi individul ăla cu sentimentul respectiv. Automat, în momentul în care o să vă întâlniți din nou, fie la întâmplare sau planificat, o să simți nevoia de consum. Ăsta e un factor care alimentează consumul mai ales când vine vorba despre droguri mai tari, ca ecstasy.

Mi-aș dori să nu mai consum peste câțiva ani, dar probabil că o să o fac în continuare. Momentan mă consolez cu ideea că e o copilărie, o chestie de studenție, de adolescență. Pe de altă parte, nu știu dacă comportamentele astea autodistructive o să dispară neapărat. 

Au fost mai multe momente în care m-am gândit să mă opresc din a consuma. Mi-am impus cu jumătate de gură, dar situația m-a adus în același punct din care plecasem. Momentele în care credeam că mă opresc de tot au fost după ce am consumat prea mult și mi-a fost rău. Sau am simțit repercusiuni ale acțiunilor mele și mi-am dat seama că nu se mai poate. Au fost momente trecătoare.

Un lucru e cert: n-aș încerca heroină.

N-aș spune că sunt chiar în stadiul ăla de consumator responsabil. Mi-e teamă că s-ar putea să-mi placă și e o substanță de la care ești în sevraj în momentul în care a trecut efectul. Nu vreau să-mi asum riscul. Consum, mă distrez, dar nu vreau să-mi distrug de tot viața. Heroina, metamfetamina și drogurile astea puternice strică vieți și eu mai am multe de făcut. Dar am cunoscut o fată care băga heroină și n-am putut să o judec o secundă. Bubele făcute de ace pe mâinile ei au fost însă un mare semnal de alarmă pentru mine și un model de așa nu.

Cândva, sunt sigură că nu o să mai consum. Sper doar ca stopul ăsta să nu fie o supradoză.