Povestea incredibilă a românilor cu nanism care au supraviețuit experimentelor de la Auschwitz

Spui Maramureș și te gândești la bisericuțe din lemn, datini străbune și Cimitirul Vesel din Săpânța. Ce nu știi, probabil, e că de aici e originară singura familie care a reușit să supraviețuiască în întregime ororilor Holocaustului.

Rozika, Franziska, Avram, Micki, Frieda, Elisabeta şi Perla Ovitz au fost copiii lui Eizik Shimon Ovitz, un artist specializat în căsătoriile evreiești afectat de acondroplazie – la vârsta de școală avea doar 92 de centimetri. Boala a fost moștenită de șapte dintre cei zece copii pe care i-a avut.

După moartea lui, în 1923, copiii au fondat o companie artistică ambulantă, trupa Lilliput, cu care au susținut spectacole în toată Europa, ceea ce le-a adus faimă și bani. Cei șapte copii care sufereau de nanism se urcau pe scenă, în timp ce ceilalți trei, de statura normală, se ocupau de chestiunile organizatorice.

Trupa Lilliput a ajuns să susțină spectacole chiar și pe cele mai alese scene ale vremurilor respective, inclusiv în fața regelui Carol al II-lea, însă după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și ocuparea Transilvaniei de horthyști, situația evreilor din România a de venit dramatică

Documentele vremii arată că valul de deportări masive s-a abătut și asupra țării noastre, iar zona Maramureșului nu a făcut excepție de la regulă.

Frații Ovitz au fost și ei incluși în categoria celor destinați de a urca în așa-numitele „trenuri ale morții”. Nu numai că erau evrei, dar sufereau și de nanism, așadar victime sigure ale politicii de exterminare aplicate de naziști. Pe 19 mai 1944, întreaga familie a fost deportată la Auschwitz, cu excepția unuia dintre frați – Arie – care a încercat să scape, dar a fost prins și executat.

Înainte de a părăsi meleagurile natale, frații Ovitz și-au ascuns averea într-o groapă pe care au săpat-o în apropierea casei lor, cu speranța că într-o bună zi vor reuși să o recupereze.

Din pricina staturii și înfățișării lor, au fost socotiți „potențiale resurse de laborator” pentru studiile și experimentele înspăimântătorului doctor nazist Josef Mengele, supranumit „Îngerul Morții”. Se pare că atunci când a auzit că urmează să vină membrii trupei Lilliput, Mengele a sărit din pat și a vrut să-i vadă imediat.

În anul în care a fost detașat la Auschwitz–Birkenau ca să înlocuiască un medic care se îmbolnăvise de holeră, Mengele și-a luat libertatea să facă experimente oribile asupra deținuților, în numele „științei”.

A utilizat drept cobai femei, copii și bărbați evrei de toate vârstele, mai ales hermafrodiți și giganți, considerați „ciudați”. Devenea cu adevărat extaziat când avea prilejul să pună mâna pe persoane afectate de nanism, așadar toți cei ce prezentau o statură inferioară celei medii, erau destinați, în urmă triajului, laboratoarelor sale. Aceștia erau considerați de medicul nazist o „abominabilă glumă a naturii”, și nicidecum ființe umane.

Restul erau direcționați spre camerele de gazare sau trimiși să efectueze munci din cele mai grele și mai umilitoare. În doar trei ore după ce trenul cu care au ajuns frații Ovitz a ajuns la Auschwitz, majoritatea celor cu care au venit au fost deja gazați și incinerați. 

Într-o primă faza, Mengele a decis să-i cazeze pe cei șapte frați într-un pavilion separat și a ordonat să fie tratați bine, hrăniți și îngrijiți cu atenție, pentru a-i menține în perfectă stare de sănătate, înainte să decidă ce fel de experimente va efectua asupra fiecăruia dintre ei.

Cu toții au fost supuși inițial unui amplu interogatoriu, pe durata căruia Mengele nu și-a putut reține o frază prin care și-a exprimat satisfacția de a avea la dispoziție „material de lucru pentru cel puțin douăzeci de ani”, în cadrul așa-numitului program „Aktion T4”, prin care se urmărea exterminarea tuturor „exemplarelor umane anomale”.

Obsesia pentru persoane care suferă de nanism i-a stimulat dorința de a-i supune la experimente pline de cruzime, dar pe de altă parte a luat măsuri pentru a-i ține în viață și a-i utiliza pe post de curiozitate hilară în cadrul anumitor spectacole rezervate exclusiv generalilor naziști și familiilor acestora, când veneau în vizită la Auschwitz. Aceștia trebuiau să cânte și să danseze, să execute giumbușlucuri și să facă pe circarii, iar la final să defileze în fața invitaților complet dezbrăcați și cu brațele ridicate deasupra capului.

Toți cei șapte frați Ovitz au fost obligați să se prezinte săptămânal în laborator pentru a li se preleva probe de sânge, pentru că mai apoi să fie supuși unui lung șir de experimente din cele mai înfricoșătoare, care-i purta la limita dintre viață și moarte.

După ce se încheiau aceste sesiuni, Mengele ordona să fie readuși în simțiri, să fie hrăniți pentru a-și recăpăta puterile și a-i putea folosi în continuare la testele sale demonice și inumane. Una din cele mai cumplite torturi consta în a li se picura alternativ apă fierbinte și apă extrem de rece în urechi – asta le provoca o suferință de nedescris și îi aducea în pragul nebuniei.

„Dintre toate experimentele, cele mai înfiorătoare au fost cele ginecologice. Ne puneau pe masă și tortura începea. Injectau diferite lucruri, extrăgeau sânge, ne înțepau. Este imposibil să redai în cuvinte acea durere insuportabilă. Zile în șir sufeream teribil.”, a povestit ulterior Elisabeta Ovitz.

Multe din testele pseudoștiințifice ale lui Mengele erau atât de bizare și de pline de cruzime încât unii dintre colegii lui au refuzat să ia parte la ele, considerând că nu au de fapt nicio legătură cu medicina și știința, ci constituie doar plăcerea sadică a doctorului nebun supranumit „Îngerul Morții”.

Cei șapte frați au fost supuşi unei doze uriaşe de raze X, le-a fost prelevată măduvă osoasă, molari și rădăcini de păr. Le-a introdus ace în centrii nervoşi, le-a aplicat electroşocuri și le-a inoculat spori de sifilis şi de bacterii necunoscute.

În ciuda tuturor atrocităților la care au fost supuși însă, frații Ovitz au reușit să reziste până în 1945, când războiul s-a încheiat, iar supraviețuitorii din lagărul Auschwitz au fost eliberați. Întâi au plecat spre Rusia, pentru ca mai apoi să reușească să revină pe plaiurile lor natale, la Rozavlea, după ce au călătorit pe jos timp de șapte luni.

După ce au reușit să se-ntoarcă acasă, frații Ovitz au găsit totul distrus, dar au reușit să-și recupereze banii pe care i-au ascuns înainte de a fi deportați. Într-o primă fază s-au mutat la Sighet, după care au emigrat în Belgia, înainte să se mute în Haifa în 1949.

În Israel au continuat să susțină spectacole până în 1955. Majoritatea au reușit să trăiască până la vârste înaintate, iar unii dintre ei au atins aproape o sută de ani. Rozika Ovitz a murit la 98 de ani, Franzika la 91 de ani, iar Perla la 80 de ani.

Într-un interviu acordat presei după mulți ani de la eliberare, Perla a declarat următoarele: „Mă întrebați dacă Mengele ar trebui spânzurat? Cine sunt eu să spun asta? Din partea mea poate să fie lăsat în pace, până la urmă eu am supraviețuit prin bunăvoința diavolului”. 

Josef Mengele a dispărut fără urmă, deși statul israelian a oferit o recompensă de vreo trei milioane de dolari pentru oricine ar fi reușit să contribuie la capturarea lui. Investigațiile ulterioare au arătat că acesta a fugit în America de Sud – inițial în Argentina, după care în Paraguay și, în cele din urmă, în Brazilia, unde și-a petrecut restul vieții, până în 1979.

Mengele a murit înecat, în timp ce înota în apele atlantice ce scăldau plajele braziliene, după ce a făcut un accident vascular cerebral. Într-un mod ironic, resturile trupului au ajuns într-un depozit al Institutului de Medicină Legală din Sao Paolo și au fost puse la dispoziția studenților de la Medicină pentru a-i ajuta în munca de cercetare.

Bibliografie:

• Nyiszli, Miklos – „Medico ad Auschwitz”, 1946
• Fischel, Jack – „The Holocaust”, 1998
• Heberer, Patricia – „Children during the Holocaust”, 2011
• Longerich, Peter – „Holocaust: The Nazi Persecution and Murder of the Jews”, 2012