Toate tipurile de români pe care i-am întâlnit de când m-am mutat în Spania

În Spania trăiesc oficial peste 627 de mii de români, cei mai mulți dintre ei în zonele Madrid, Valencia, Castellón și Zaragoza. Deși diaspora din România scade masiv de la un an la altul – în 2012, de exemplu, erau aproape 900 de mii –, tot rămâne a doua cea mai numeroasă din Spania, după marocani.

În provincia Málaga, unde m-am mutat eu, trăiesc în jur de 11 mii de români, potrivit statisticilor. La cât de des aud limba română pe aici, aș zice însă că-s simțitor mai mulți.

Ca idee, stau într-un orășel de vreo șapte mii de oameni și dau zilnic peste români – pe stradă, la plajă, la magazin sau la locurile de joacă pentru copii. După mai bine de un an aici, încă mai întâlnesc conaționali pe care nu-i știam, cu toate că ei sunt de ceva vreme prin zonă.

Majoritatea românilor se adaptează rapid, pentru că stilul de viață relaxat al spaniolilor ni se potrivește. Mai toți românii știu bine limba spaniolă, iar cei care au peste cinci ani aici vorbesc aproape la nivelul nativilor.

O să zici că-i și normal, după atâția ani, dar gândește-te că Málaga e plină de nemți și englezi care locuiesc aici de când lumea și nu știu să ceară o bere sau o pâine, că toată ziua și-o petrec în comunitățile lor și n-au treabă cu localnicii.

Iată categoriile de români cu care m-am intersectat de când locuiesc în Spania.

Cei mai mulți români din zonă sunt aici de cel puțin șapte-opt ani, dacă nu și mai mulți. Au venit când Spania încă era rentabilă economic, lucru care acum nu prea mai e de actualitate. Și-au făcut un rost, unii chiar au mici afaceri care funcționează okay, își cresc copiii în liniște și știu mai bine decât oricine cum merg lucrurile.

Vrei să știi unde găsești cea mai ieftină benzină? Întrebi un român, îți zice și că duminica sunt reduceri. Ai nevoie de xerox duminica, când în Spania e totul închis? Întrebi un român și se rezolvă. Te lovești de probleme birocratice care aparent n-au soluție? Întrebi un român și te lămurești. Vrei zeci de posturi românești la TV? Întrebi tot un român, mă rog, deși chestia asta nu prea e legală. Dar ai prins ideea. Pe lângă faptul că știu tot și sunt de ajutor mai ales când ești nou în zonă, tipul ăsta de români reprezintă un soi de reality check. 

Plus că s-au integrat atât de bine în Spania încât sunt calmi indiferent de situație. La barul de lângă mine, am dat recent peste o chelneriță româncă, la vreo 40 de ani. Mi-a zis că a avut un coafor care a mers super, l-a închis în pandemie, apoi s-a tot angajat în diverse locuri. Era prima zi la noul job, spunea că vrea să vadă care-i mișcarea și dacă nu-i ce trebuie, pleacă. Fără panică, fără stres, cu zâmbetul pe buze. Fără drame cu „înainte era mai bine, vai, ce necaz”.

Costa del Sol e una dintre destinațiile preferate ale pensionarilor din țările nordice, Germania, Olanda și Marea Britanie. Oameni care își vând ce au la ei în țară și vin să trăiască aici, că e soare și costul vieții acceptabil. Pensionari români nu sunt (sau n-am văzut eu), că pensiile la noi sunt mici, iar cei care le au mari nu-s pregătiți să renunțe la titulatura de „domnul general”.

În schimb, în zona Málaga trăiesc români între două vârste care au venit aici pentru mare, căldură, peisaje și viață liniștită. Și pentru că, din motive diverse, li s-a cam luat de România. De regulă, sunt persoane fără copii, fără cine știe ce angajamente de viață și care au niște bănuți puși deoparte, ca un fel de „pre-pensie”. Fie își deschid o afacere, de cele mai multe ori un bar sau o cafenea, fie se bazează pe bani pe care-i produc în România, de la distanță.

Unii dintre ei sunt sau au fost chiar ceva vedete prin România. De pildă, pe Costa del Sol se mutase la un moment dat și faimosul CRBL, care într-un acces de ignoranță a spus despre spanioli că sunt „leneși și înapoiați”. Poate și de asta nu i-a ieșit pasența pe aici și până la urmă a făcut cale întoarsă de la Marbella spre București. 

În fața blocului, la fostul apartament în care am stat, mă întâlneam mereu pe stradă cu un tip care își plimba cățelul, o piticanie mai mică decât pisicile mele. Ne salutam în spaniolă, politicos și regulamentar. După câteva săptămâni, l-am auzit din terasă că vorbea la telefon în română. Mi s-a părut curios și m-am întrebat, naiv, cum de nu știe băiatul că suntem conaționali. „Ce naiba, nu m-a auzit că vorbesc în română cu soția și copilul?”

Așa că următoarea dată când l-am văzut, i-am zis „Salut!”, în ideea că se va bucura și o să pălăvrăgim un pic despre sarmale în foi de viță sau FCSB care nu e Steaua. Tipul s-a uitat la mine ca la o insectă și realmente s-a făcut că nu mă înțelege. Am încercat și a doua oară, că mă prind greu și nu renunț ușor. Aceeași reacție. M-a privit cum privesc oamenii de peste 60 de ani casele de marcat digitale. 

După momentul ăsta ciudat, nu l-am mai salutat deloc și nici el pe mine. Treceam unul pe lângă altul și ne uitam subtil în partea cealaltă, ca doi oameni maturi. Români de genul ăsta sunt totuși puțini. De regulă, dacă te aud că vorbești pe limba lor, ai noștri dau măcar bună ziua, ba unii chiar te țin de vorbă minute bune.

În Spania au venit sute de mii de români la finalul anilor ‘90 și începutul anilor 2000. Copiii lor au crescut aici, unii chiar s-au născut în Spania. Cetățenie spaniolă au foarte puțini, pentru că autoritățile de la Madrid nu permit încă cetățenia dublă. Ca să fii spaniol cu acte în regulă, momentan trebuie să renunți la cetățenia română și evident că nimeni nu prea vrea asta.

Însă adevărul e că românii care au crescut în Spania sunt mai mult spanioli decât români. Am întâlnit tineri de origine română care vorbesc limba maternă cam la nivel B2, combinată cu multe cuvinte spaniole. Au făcut școala aici, lucrează aici, nu au prieteni români. 

La locurile de joacă, văd copii români care înțeleg româna, că o aud acasă, dar comunică exclusiv în spaniolă. Fii-mea le zice „Salut!”, ei răspund „Hola!” și întreabă „cómo te llamas?”. Firesc cumva, că doar asta aud la grădiniță și la școală. Colegii lor sunt aproape toți spanioli, peste tot se vorbește în spaniolă. Pentru ei, România a rămas doar un loc unde merg în vacanță, la bunici. 

Mai ales după pandemie, mulți cetățeni din țările scandinave, Belgia, Olanda, Germania sau Marea Britanie s-au mutat în zonele de coastă ale Spaniei. Málaga, Barcelona, Valencia și Alicante sunt pline de străini sătui de ploaie și frig, în căutarea unei vieți mai puțin încruntate. Ori lucrează remote, ori și-au găsit un job aici.

În ultimul timp, am văzut inclusiv români care au trăit mulți ani în alte țări din vestul Europei și acum vin definitiv pe Costa del Sol, cu tot cu familie. Am o cunoștință care și-a făcut casă la Frankfurt, are job sigur și salariu foarte bun, dar vrea să plece de acolo pentru că nu mai suportă clima și răceala nemților. Nu-l sperie că în Spania salariile sunt mai mici decât în Germania, nici că nu cunoaște limba sau că are un băiat care vorbește germană și e înscris la școală în Frankfurt.

Românii care dau alte țări din Europa pe provincia Málaga caută vreme mai bună, mâncare mai bună, soare, liniște, un stil de viață mai puțin agitat. Iar Spania are multe alte avantaje, pe lângă cea mai bună climă din Europa și un cost al vieții decent. Sistemul de sănătate e cel mai bun din Europa, rețeaua de autostrăzi e cea mai mare de pe continent, învățământul public e și el în top.

Prima dată când am văzut un nene care mă direcționa să parchez pe un loc gratuit a fost prin aprilie 2022. Am fost surprins, mai ales că erau destule locuri libere în parcare. „Ăsta sigur e român”, mi-a zis nevastă-mea. „N-are cum”, i-am răspuns. Când m-am dat jos, omul meu m-a luat direct cu „Să trăiești”, că atunci aveam numere de România pe mașină și știa cu cine are de-a face. 

L-am întrebat dacă merge treaba, mi-a zis că e de 15 ani în zonă și că se fac bani, mai ales vara. Spaniolii cică nu prea dau nimic, însă străinii lasă și câte cinci euro. Eu i-am dat o țigară. Nu l-am mai văzut de atunci pe omul meu, posibil să fi schimbat biroul între timp. Am mai întâlnit parcagii pe aici, doar că nu le-am dat nimic niciodată. Nici ei n-au cerut, de fapt n-au zis nimic, așa că habar n-am dacă erau români sau nu.

Altfel, nu știu dacă toți cerșetorii din zonă vorbesc românește sau doar cei pe care i-am întâlnit eu. Partea interesantă e că, dacă mă aud că-s neam cu ei, nu mai insistă. Eventual bălmăjesc un scurt „dă-mi și mie”, mai mult de control, să nu spună că n-au încercat. În sinea lor, știu și ei că banul adevărat nu se face de la români.