Am vorbit cu tineri români care au trăit în Occident să aflu de ce s-au întors acasă

O știre din 2016 arăta că România e prima țară după Siria în topul migrației. Poate sună alarmist, dar lucrurile cam așa stau: peste trei milioane de români locuiesc în prezent într-una din țările Uniunii Europene.

Ce i-a făcut pe români să plece? Unii o să-ți zică de sistemul educațional deficitar, de spitalele care nu au „tot ce le trebuie”, indiferent ce spun miniștrii, de municipalitățile care ignoră nevoile orașelor sau că pur și simplu au vrut să fie plătiți cum trebuie pentru munca pe care o fac. Dorința de a avea o țară ca afară s-a transformat în dorința de a pleca afară

Însă în ciuda acestor probleme cu care se confruntă țara, se găsesc și tineri care au trăit în Occident și s-au mutat înapoi acasă. Am vrut să le cunosc povestea, să înțeleg ce i-a făcut să se întoarcă, cum privesc România și ce-și doresc să schimbe. 

Așa am descoperit că pentru ei România înseamnă acasă și nu, nu am avut discuții naționaliste. Ei văd țara cu bune și rele, știu că are nevoie de reforme și își doresc să contribuie la dezvoltarea ei. Mi-au mărturisit că aparțin acestui loc, aici s-au redescoperit pe ei.

Primul care a plecat a fost tatăl ei. Un an mai târziu, Simona l-a urmat în Spania, alături de mama ei. Pe-atunci avea cinci ani. S-au stabilit în Comunidad Valenciana, Alicante, despre care spune că e foarte diversă cultural și în care s-a integrat ușor. Șapte ani mai târziu au decis să se întoarcă acasă. 

„Îmi doream să-mi cunosc familia și țara, însă când am venit acasă, am avut un șoc cultural invers. Credeam că România mi se va potrivi ca o mănușă, însă la început m-am simțit respinsă.”

Simona a observat rapid diferențele dintre cele două sisteme de învățământ – România avea unul rudimentar, cu manuale vechi care se foloseau destul de rar, pentru că predarea se făcea prin dictare. În plus, relațiile dintre elevi și profesori erau reci, se simțea privită de sus. „Nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată teamă de un profesor până să vin la școală în România. Colegii râdeau de tine dacă spuneai ceva greșit. Am apreciat însă că se punea accentul pe informație și am cunoscut și oameni valoroși care m-au inspirat”, explică ea. 

Simona spune că s-a simțit integrată complet după doi ani, odată cu intrarea la liceu. Astăzi este fericită că s-a întors în țară și simte că aparține acestui loc. Este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, secția Germană-Spaniolă și studentă la două mastere. Își dorește să intre în sistemul de învățământ, ca să aducă o schimbare, dar și să facă traduceri specializate.

„Îmi doresc să fim mai organizați. Spre exemplu, deși sunt mulțumită de universitatea pe care o urmez acum, uneori e greu să ajungi la informațiile de care ai nevoie. Fiecare profesor le distribuie unde consideră, nu există o platformă cu care să lucrăm. Cred că lucrurile pleacă de jos, trebuie să se ridice micile comunități, nu e de ajuns să se schimbe doar guvernul”.

Crede despre România că are potențial și că „viitorul țării depinde dacă noi rămânem. Cred că suntem prea aspri cu țara noastră, ne pricepem la criticat, dar nu lucrăm ca o comunitate pentru a schimba ceva, ne lipsește inițiativa”. 

Simona vrea să rămână acasă, să construiască un viitor mai frumos pentru următoarele generații. Preferă să dea tot ce are mai bun pentru locul în care se simte acasă. „Rămân pentru că-mi place, dar și dacă e ceva ce nu-mi place, nu înseamnă că plec, aș încerca să schimb”.

La scurtă vreme după căderea comunismului, părinții Dianei s-au stabilit în Queens, New York, unde aceasta s-a și născut. Diane a jucat volei de performanță și și-a continuat studiile în America, însă în urma unui accident nu a mai putut beneficia de bursă. Și-a schimbat planul și a decis să vină în România.

Am vorbit cu ea despre procesul de admitere, dar și despre așteptările pe care le avea de la România. „Pot spune că înscrierea a fost foarte simplă. În America trebuie să te pregătești cu un an înainte, uneori nu e de ajuns să faci un sport, ești nevoit să fii implicat în diferite activități extracurriculare. Nu pot să spune că aveam așteptări, a fost prima dată când am venit în România. Eram doar entuziasmată și simțeam cumva că sunt în locul potrivit. Îmi aduc aminte cum în primele săptămâni am mers pe jos de la Piața Presei până în Titan și înapoi ca să mă obișnuiesc cu orașul, exploram viața de una singură”.

A descoperit România cu bune și rele, a cunoscut ospitalitatea românilor, dar și reticența lor. A venit cu mentalitatea din New York pe care ea o descriere ca „hustle, hustle, hustle, go, go, go” și a învățat aici să balanseze petrecerile din Centrul Vechi cu facultatea și munca. 

„După ce am absolvit facultatea, cu doi ani de experiență într-o companie de brokeraj, am decis că nu vreau să rămân în România. Îmi doream să călătoresc cât mai mult, așa că am căutat un job internațional. Am început să lucrez în vânzări pentru o companie din domeniul petrolului și gazelor. Am avut trainingul în Istanbul, m-am întors să-mi împachetez tot ce aveam într-o valiză și am fost trimisă în diferite țări în care am stat câte șapte-opt luni”.

După cinci ani în care a descoperit diverse culturi și țări, în special pe cele din Africa și Asia, a decis să se întoarcă în România. „A fost puțin ciudat și pentru mine. Când m-am mutat din New York în România, mi-a fost dor de familie și prieteni, dar nu de loc, însă când am plecat din România, mă gândeam mereu să mă întorc. În fiecare vacanță pe care o aveam mă gândeam să mă întorc aici.”

La începutul pandemiei, Diane s-a întors în România și a început un mic business. „În trecut am lucrat cu actori importanți din industria petrolului și gazului, de la CEO la diverse persoane din clasa politică. Când m-am întors în țară am început să predau engleza la nivel de business pentru antreprenori, investitori și alte persoane interesate. Îi învăț să se vândă pe ei, să negocieze și să se pregătească pentru diferite interviuri”. 

Simte că aici e conectată cu moștenirea ei. Astăzi locuiește la doar câteva minute de stația de autobuz la care părinții ei s-au cunoscut și pe care aceștia obișnuiau să i-o descrie când era mică. Vrea o carieră aici, în țara pe care ea o descrie ca un plăcut și frumos paradox haotic cu oameni tenaci, dar și-ar dori și ca mentalitatea celor din jur să se schimbe – să înțeleagă cu adevărat ideea de comunitate.

Bodi a locuit 16 ani în Aragón, Spania, alături de părinții lui. La 27 de ani a decis să se întoarcă acasă, simțea nevoia să facă o schimbare și s-a gândit să dea o șansă României.

Când îl întreb cum a fost primit în Spania la început, spune că a fost destul de greu. „Am făcut un curs de spaniolă înainte să plec din țară, cunoșteam doar cuvintele de bază și copiii râdeau de mine pentru că nu-i înțelegeam. Aveam doi români în clasă care refuzau să vorbească cu mine în română. Pot să zic că am simțit ce înseamnă bullying. Trei luni nu am ieșit din casă, singurul care îmi mai lua apărarea era un rom de origine spaniolă. Cu timpul te obișnuiești, îți faci gașca ta de prieteni și nu mai simți așa tare ca ești privit diferit, dar pentru ei tot ești român. Aragón e și un oraș mic, nu foarte divers, lucrurile pot fi diferite în alte zone. Am apreciat totuși profesorii, te susțineau și erau mult mai apropiați de elevi decât în România”.

A terminat postliceala pe profil electronic, iar astăzi lucrează ca operator de rețele telecomunicații. Deși poate în Spania ar fi putut câștiga și de trei ori mai mult pentru același job, spune că nu s-ar întoarce. „Când am venit acasă, știam la ce mă întorc. Îmi e dor de prietenii de acolo, dar aici ai o liniște, nu mai există dorul acela constant, ești acasă. Cred că e posibil să ai și aici un un trai bun, dacă ne organizăm mai bine.“ 

Bodi spune că regretă totuși sistemul sanitar din Spania. „Aici e nevoie să dai șpagă ca medicii sau asistentele să se uite la tine. Pe mine m-au trimis acasă cu apendicită și m-am întors în câteva ore ca să mă opereze de peritonită. E nevoie să cumperi tot, de la lama de ras pentru operație până la pansamente și mâncare. În spital sunt aceiași medici de ani de zile, nu sunt încurajați medicii tineri să lucreze în spitalele din orașele mai mici”. 

Bodi crede că una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă România e corupția și cu greu vede o schimbare de care generația lui să se bucure. „Tinerii încă pleacă din țară pentru a avea acces la mai multe oportunități. Mi-aș dori să nu mai fie atât de multă corupție, să existe oameni pregătiți care își merită funcțiile și nu puși pe pile în diferite funcții. Politicienii nu au niciun scrupul, vin la televizor cu argumente pentru a-și susține legile și politica lor, care nu au în vedere interesul și bunăstarea românilor. Orașul în care am stat în Spania a fost modernizat complet în 16 ani, iar majoritatea proiectelor au fost finanțate prin fonduri europene. Acolo am învățat că nu există «merge și așa». Se poate și la noi, dar avem nevoie de oameni competenți”. 

La trei ani după ce s-a întors în România, Bodi și-a încurajat și părinții să vină acasă. Astăzi nu mai ia în calcul întoarcerea în Spania, și-a reîntregit familia și crede că-și poate construi o viață frumoasă și acasă.