Lumea absurdă a „căpșunarilor” prin ochii unui român care trăiește de 13 ani în Spania

„De bine n-am plecat. Aș fi putut rămâne acasă, că era atâta treabă de făcut și ăi bătrâni cât să mai poată și ei?... I-am lăsat în lacrimi când am ieșit la poartă; tata se prefăcea că-i intrase ceva în ochi și mămica îmi zicea să iau să mănânc ce-mi pusese și ea acolo, că tăiase o găină c-o zi înainte.”

Așa începe cartea „Cel mai iubit dintre căpșunari” a lui Marius Gabriel Trașcă. Premisa poveștii e simplă: un băiat de 20 și ceva de ani pleacă pentru prima dată în viață din satul lui, ca să meargă tocmai în Spania, la muncă. E arhetipul clasic al „căpșunarului” împins de nevoie să-și lase viața din România ca să fie exploatat în străinătate. Un personaj pe care-l regăsești în orice familie românească, despre care s-a scris în presă de atâtea ori, mereu într-o lumină tragică. 

În cartea lui Marius, căpșunarului i se întâmplă atâtea lucruri noi că nu-i rămâne prea mult timp să se gândească la propria tragedie. Trebuie să se obișnuiască cu mutarea într-o țară „civilizată”, cu un set complet nou de reguli, munca grea și obositoare, veșnica goană după femei și ciocnirile cu tot felul de personaje dubioase. 

Chiar dacă protagonistul tratează noua viață cu mult umor, o întrebare revine constant: a meritat? Răspunsul nu e clar.

Eroul n-are nume și e înconjurat de personaje care înfățișează tipologii de români plecați din țară: Gulie, tăntălăul satului care e pus pe făcut combinații în Spania, Nea Titi și Tanti Stela, cuplul de bătrâni cu trai modest, el afemeiat și ea gospodină, sau Vasile, șeful care nu ratează nicio ocazie să-ți oprească din bani. 

Alături de ele, trece printr-un șir de întâmplări absurde și caraghioase, pe care le repovestește în jurnalul lui în cel mai natural limbaj de băiat șmecher de la sat, care adaugă la umorul de situație. Totul se construiește însă pe un substrat trist, de dor de țară și trai la limita sărăciei, printre străini. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să dau de o carte care să mă facă și să râd de-adevăratelea, nu doar în gând, dar și să simt durerea condiției protagonistului.

Înțelegi acum de ce am vrut să stau de vorbă cu autorul. Trăiește în Spania de 13 ani deja. L-am găsit pe un grup de români din Spania, unde s-a înfiripat ideea pentru carte, după ce a postat câteva povestiri care au avut mare succes. El plănuiește să continue povestea celui mai iubit dintre căpșunari și pregătește deja următoarea carte, atent la feedback-ul primit de la ceilalți „căpșunari” de pe grup. 

VICE: Cum a apărut ideea pentru „Cel mai iubit dintre căpșunari”?
Marius Gabriel Trașcă: Prima postare a fost acum patru ani, pe grupul Români în Spania. Mă plictiseam la muncă și am zis să fac o caterincă. Am postat un text și am avut surpriza să primesc o mie și ceva de like-uri, câteva sute de comentarii, toate numai de bine. A doua oară, la fel. Deja după al treilea, al patrulea text, am știut că trebuie să scot o carte. 

Eu am scris întotdeauna texte amuzante, dar care au la bază un adevăr trist, haz de necaz cum ar veni. Sunt mulți care scriu despre străinătate și cât de grea e în mod direct, dar eu încerc să o fac sub altă formă. 

Cât e adevăr și cât e ficțiune în carte?
Toate întâmplările sunt din imaginația mea, nu le-am cules de la nimeni. Protagonistul nu sunt eu, toate personajele sunt fictive. Dar toate sunt inspirate din oameni pe care n-ai cum să nu-i întâlnești la un moment dat în Spania. 

Cât de mult seamănă viața ta cu viața protagonistului?
Când am ajuns eu în Spania era fix criza din 2008. Chiriile erau foarte scumpe, iar eu nu mi-am găsit de lucru imediat. Nu trăiam chiar ca protagonistul din carte, dar eram la limita strictului necesar. În primii șase ani mi-a fost tare greu, în fiecare zi îmi doream să merg acasă. Nu mă acomodam deloc. Am ajuns aici la 22-23 de ani, eram obișnuit cu prietenii mei, cu stilul meu de viață din România. Mi-era greu fără ei. 

Sunt oameni aici care o duc rău, la fel la în carte. Nu știu de ce aleg să rămână aici, chiar dacă o duc rău, în loc să se întoarcă în țară, unde poate tot așa rău ar duce-o, dar măcar sunt acasă. Probabil aici, oricât de rău ar fi, tot e un pic mai bine ca în țară. 

Ai planuri să te întorci în țară?
Am deja 12 ani aici. În octombrie se fac 13. Nici nu știu dacă e bine să-mi zici mulți înainte sau nu, încă nu sunt sigur cât mai vreau să stau aici. Am un barbershop. Acum îmi merge ok afacerea, dar în primii doi ani am pierdut mulți bani. Vreau să continui să scriu, mai am material pentru vreo trei cărți. Apoi vreau să mă apuc de imobiliare, să cumpăr apartamente, să le renovez și să le vând mai scump. Nu-mi pare rău că am plecat din țară, dar mereu mi-am dorit să mă întorc. Doar că nu știu când se va întâmpla asta. 

Pentru cine scrii? Pentru românii din Spania sau pentru cei rămași acasă?
Când scriu am în minte ambele publicuri: și românii de aici din Spania, dar și cei rămași acasă. Pentru cei de aici, să-i alin cumva, să știe că vocea lor se poate auzi. Pentru cei din țară, să ne cunoască, să treacă de prejudecata asta că în diaspora sunt numai curve, hoți, pești, căpșunari și spălători de cururi. Nu toată lumea face asta aici și, chiar dacă spală cururi, asta e o muncă onestă, nu e o rușine să muncești. 

În carte vorbești despre părerea proastă pe care o au cei de acasă despre căpșunari. De unde crezi că vine chestia asta?
Fiecare dintre spaniolii pe care îi tund la mine la barbershop cunosc cel puțin un român. Au numai vorbe de laudă, reputația românilor aici în Madrid e că suntem oameni muncitori, descurcăreți, că strângem bani, că ne facem case prin țară. Oameni onești. 

Nu știu de ce românii care au rămas acasă au o părere așa de proastă despre noi. Probabil și noi dacă rămâneam acasă tot așa am fi gândit. Dar în țară e ca într-o cutie de carton, multă lume n-a ieșit din ea și are impresia că aia e toată lumea. Dacă nu ieși din cutia aia, sunt atâtea lucruri care trec pe lângă tine. 

Aș vrea ca cei de acasă să fie mai buni cu noi și să ne creadă dacă ne văităm, că nimeni nu se vaită de bine ce-i e. Și eu am rude în țară, și mai ales când vine vorba de politică, reacția lor e că de ce ne băgăm noi, că noi nu trăim în țară, că să ne vedem de Spania noastră, să nu ne mai ducem la vot, să-i lăsăm pe cei din țară să decidă.

Eu am stat la coadă ore întregi să votez, am fost la proteste la ambasadă când a fost Colectiv. Oamenii de aici sunt foarte patrioți, chiar dacă în țară se zice că noi am plecat, am lăsat tot, nu ne mai pasă. Dar e total eronat. Oamenii urmăresc ce se întâmplă în țară, îi doare și vor să se implice. Sunt mulți care ar putea obține cetățenia spaniolă, dar nu o fac fiindcă ar trebui să renunțe la cea română. 

Aș vrea să nu ne mai privească doar ca pe niște conturi, ca pe niște surse de venit. Să nu ne mai sune doar când au probleme, că au nevoie de o sută, două de euro. Noi tot români suntem.