Jobul meu e să examinez cadavre ca să nu-ți mai fie frică de moarte

Cu zece ani în urmă, o persoană pe care o iubeam a murit brusc și de atunci am rămas cu o teamă de moarte. E o teamă cu încărcătură emoțională: mi se pare teribilă realizarea că poți pierde pe cineva pentru totdeauna. Dar, în același timp, e o teamă viscerală: mă tem de ce îi face moartea unui corp, de procesul de descompunere și dispariție. Îmi amintesc momentul în care mi-am luat rămas bun de la băiatul care a murit. Îi recunoșteam buzele, nasul și ochii, dar totuși nu mai era băiatul pe care îl iubisem atât de mult. Părea umflat și avea pielea rece ca gheața. Și nici nu părea că dormea liniștit – era clar că mă uitam la un cadavru.

Am simțit ceva similar când mi-am luat rămas bun de la bunica. Era pe moarte. Doctorul ne-a spus că ne putem da seama cât mai are de trăit dacă îi atingem mâinile și picioarele. Moartea se apropia cu cât ea devenea mai rece. Degetele bunicii nu mai erau părți ale corpului ei, deveniseră niște ace de ceasornic care anunțau apropierea morții. Toate lucrurile astea m-au făcut să mă gândesc tot mai mult la ce se va întâmpla cu corpul meu după ce mor. Iar ideea asta e destul de chinuitoare. 

Într-un articol anterior, am stat de vorbă cu Charlotte Nierynck, care e bolnavă în stadiu terminal, și cu Christiaan Rhodius, care le ține companie oamenilor pe patul de moarte, ca să îmi confrunt teama asta. Aceștia mi-au povestit despre paradoxul paliativ: lucrul care ți-a făcut viața frumoasă e cel care face despărțirea cea mai grea. În același timp, poveștile lor arată cât de special și frumos e să te înconjori cu oamenii pe care îi iubești în ultimele clipe. Acesta e cel mai bun antidot pentru teama de moarte.

Acum vreau să văd ce pot învăța de la persoane care sunt preocupate de ce se întâmplă după moarte. Cum faci față fricii de moarte când ai de-a face în fiecare zi cu cadavre în descompunere?

Hayley Mickleburg e specializată în tafonomie medico-legală, ceea ce înseamnă că studiază cum se descompun cadavrele. E preocupată și de ce se întâmplă cu corpul tău după ce mori – fix etapa care mă îngrozește pe mine cel mai tare. Dar, conform lui Mickleburg, cercetările ei îi aduc consolare.

„Ne confruntăm tot mai puțin cu moartea, de aceea ni se pare nefamiliară și ne temem de ea. Există oameni care vor să-și spele singuri morții. Îi consolează chestia asta și îi ajută să realizeze că moartea nu e ceva înfricoșător. Dacă suntem mai transparenți cu procesele care urmează după moartea cuiva, ne va fi mai ușor să vorbim și despre fricile noastre”, a zis ea.

Patologul Frank van de Goot e de acord cu Mickleburg. În munca lui, acesta examinează cadavrele ca să stabilească cauza morții. A zis că a examinat peste cinci mii de corpuri în cei treizeci de ani de carieră, inclusiv corpuri ale cunoștințelor lui și corpul mamei lui. „Am văzut corpuri de toate vârstele și diverse tipuri de decese, așa că știu destul de bine în ce feluri pot muri oamenii”, a zis Van de Goot.

Dar, în ciuda acestor cunoștințe, chiar și el se teme un pic de moarte. „Sunt anumite tipuri de morți care nu mi se par prea plăcute”, a zis el. „Pe lângă faptul că e dureros ca cineva să dispară brusc din viața ta, anumite tipuri sunt de-a dreptul îngrozitoare”, a continuat. Se referă la incidentul din peștera Nutty Putty din Statele Unite, din 2009, în care un bărbat a rămas captiv cu capul în jos într-un pasaj foarte îngust și a murit acolo după 48 de ore. După acest eveniment, gura peșterii a fost zidită, dar corpul lui a rămas acolo.

Pentru Van de Goot, moartea e o parte a vieții la fel de naturală ca nașterea, indiferent de cât de oribile sunt condițiile decesului. „Eu sunt și pe spectrul autist, iar asta mă ajută să gestionez mai bine moartea. Pentru mine, când un corp e mort, e doar un obiect. Nu are emoții și nu mă emoționează.”

Van de Goot a zis că uneori îi ajung pe masă oameni cunoscuți. „Acum ceva timp, un prieten a rugat un alt prieten să-i zugrăvească casa. Trei săptămâni mai târziu, zugravul respectiv era mort pe masa mea. L-am examinat și nu-mi venea să cred că băusem o bere cu el ultima oară când îl văzusem și acum nu mai era aici. Mă uitam în ochii lui și nu mai era nimeni acolo.”

„La fel s-a întâmplat și cu mama. Ei îi era teamă să nu fie îngropată de vie și mereu îmi zicea că vrea să verific să mă asigur dacă e moartă. Așa că am examinat-o după moarte, ca să mă asigur, așa cum mă rugase. Dar era doar un corp, nu mai era mama. Semăna cu ea, dar ea nu mai era acolo. Oricum avea 93 de ani și a fost o mare nemernică pe parcursul vieții, sincer, așa că era și timpul să plece.”

Mickleburg e interesată de faza liminală dintre viață și moarte: cea în care o persoană nu mai trăiește, dar corpul încă nu e transformat. A zis că oamenii tratează această etapă foarte diferit, în funcție de cultura în care trăiesc. În Occident, încercăm să amânăm cât mai mult transformarea corpului. De exemplu, folosim machiaj, să pară că persoana respectivă doarme. Dar sunt culturi în care această transformare e, dimpotrivă, exagerată. Se pune mult accentul pe faptul că persoana decedată a devenit un strămoș, un cu totul alt tip de ființă. Mi s-a părut interesantă treaba asta când eram studentă.

Mickleburg spune că această etapă de tranziție e frumoasă, iar studierea ei te ajută să accepți că toți vom dispărea într-o zi. „Când un corp se descompune, țesutul se decolorează, corpul e invadat de viermi și carnea dispare. Rămân oasele albe. Pare că ceva foarte pur și curat apare din rămășițele care multora li se par dezgustătoare.”

Van de Goot e de acord. „Când lucrezi cu cadavre, realizezi că toți oamenii arată la fel după moarte. Devin schelete. Oricât de mare e o persoană, din ea va rămâne doar un schelet mic, restul e țesut. E o imagine care evocă multă fragilitate.”

Mickleburg a zis că o consolează imaginea unui schelet, pentru că aceasta arată că și procesul morții are un final. Orice proces are diverse etape, de aceea există atâtea ritualuri cu privire la moarte care le oferă oamenilor consolare. Etapele procesului te fac să reflectezi la toate etapele prin care a trecut o persoană și înainte să moară.

Ce părere are Van de Goot despre propria moarte? „Cred că mă pasionează tot mai mult cu cât înaintez în vârstă. Și e normal să fie așa. Știi că fiecare zi poate fi ultima. În Țările de Jos mor în fiecare an 150 000 de oameni. Când auzi numărul ăla, te face să te gândești că ai putea fi unul dintre ei. Șansele nu sunt chiar atât de mici.”

Deși Van der Goot e conștient de condiția de muritor și de fragilitatea vieții, asta nu înseamnă că îl sperie ce îl așteaptă. „Au trecut prin asta nenumărați oameni și n-am auzit pe nimeni să se plângă de viața de dincolo. Deci fie nu există semnal la telefon, fie n-o să fie chiar așa de rău”, a râs el. „Lucrurile sunt simple. Când vine moartea, n-ai de ales. Trebuie să accepți că ești doar un fenomen temporar.”

Van der Goot mi-a vorbit și de legile termodinamicii: „Suntem un sistem energetic deschis, incorporat într-un alt sistem energetic mai mare numit lume. Universul ne răspândește moleculele prin univers la intervale regulate. Și media noastră de viață e de 85 de ani. După care ne întoarcem în bazinul molecular.”

Conform lui Van der Goot, dizolvarea e doar începutul unui proces mult mai măreț. Iar asta e o idee destul de liniștitoare. Moartea e tristă doar dacă o privești dintr-o perspectivă individuală și te concentrezi pe suferință și pe golul lăsat de cineva în urmă. Dar, la final, ne reunim din nou cu toții într-un întreg.

Cumva, asta înseamnă că putem deveni alte forme de viață. „Carbonul din mine a fost deja o altă formă de viață înainte”, a zis Van der Goot. „Cu alte cuvinte, sunt șaptezeci la sută apă și restul înseamnă carbon și alte substanțe. Dacă mor la un moment dat, o să fiu preluat de un copac care mă va transforma în frunze. Și după ce frunza aceea cade, carbonul e eliberat din nou și îl respiră altcineva. Am fost un copac, o râmă, o șopârlă și acum sunt om. Totul se reciclează în timp.”

„Moartea e o destinație finală pentru noi toți și nu ne e cunoscută din timp”, a adăugat Mickleburg. „Fiecare găsește propriul mod în care se confruntă cu ea.” Datorită profesiei ei, ea a ajuns să nu se mai teamă de moarte. „Teama mea de elementul fizic al morții a dispărut. Mă tem mai mult că voi lăsa în urmă oameni care au nevoie de mine. Dacă aș muri azi, nu m-aș teme de procesul morții, ci de faptul că îmi las soțul și fiica în urmă.”

Van der Goot e foarte deschis la orice opțiuni cu privire la ce urmează după moarte. „Realitatea mea e tot ce percep cu simțurile. Atunci când nu voi mai percepe nimic, nu am de ce să sufăr. Nu o să simt că am pierdut ceva. În plus, așa cum forța magnetică sau lumina infraroșie nu sunt percepute de om, dar există, sunt convins că există o realitate dincolo de simțurile omenești. O realitate pe care o voi înțelege abia după ce mor. Iar dacă nu mai există nimic, atunci n-am de ce să-mi fac griji, sincer. Acesta e adevărul după care mă ghidez în viață.”

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.