Am fost în Belgrad și mi-am dat seama că e un București mai cool la juma’ de preț

În toiul lui iulie, am plecat trei zile în Serbia, unde am făcut baie în Dunăre, în afluentul Sava, într-o arteziană din centrul Belgradului și mi-am băgat capul în tot felul de fântâni pe care le-am găsit în drum. 

Toată povestea m-a costat până în 1.500 de lei, cu tot cu mașină închiriată în doi, casă și masă, tratații, intrări la muzee, suveniruri și țigări. Eu zic că e bine, mai ales ales la cât a ajuns să coste o vacanță acum.

Belgrad are cartiere de blocuri comuniste, troleibuze cu burduf și clădiri de sticlă ieftine și urâțele, în genul celor de la noi din anii 90-2000, dar are și Dunărea și afluentul Sava, cu peste o sută de kilometri de maluri și 16 insule în zona urbană, autostrăzi prin oraș, un centru vechi întreținut și aerisit. La toate astea adaugă și cetatea Belgradului, pentru care Bucureștiul nu are echivalent. 

Izolată politic după finalul anilor ‘90, trecută printr-un război, rămasă în afara UE și cu o democrație încremenită în zona autoritarismului soft, cu drepturi blocate pentru minorități și o populație cu simpatii putiniste și conservatoare, Serbia e totuși o țară modernă, iar trecerea graniței dinspre UE nu se simte pe cât de mult ai crede. 

Din Belgrad nu lipsesc gheretele cu tricouri cu Putin îmbrăcat ca Rambo, un centru LGBT vizibil vandalizat cu vopsea roșie sau inscripții anti-NATO și murale post război, cu copii triști, dar economic pare să o ducă decent. Cel puțin, eu n-am văzut cotloanele cu sărăcie din România sau Turcia, iar ca dezvoltare pare oarecum la zi, cu drumuri și construcții actuale, magazine și baruri elegante, aplicații de livrări și ride sharing și așa mai departe.

Plata cu cardul funcționează în cele mai multe locuri, dar nu și la chioșcuri, la buticurile de cartier și în Cetatea Belgradului. 

Am ajuns la Belgrad cu o prietenă veche din București, mutată de câțiva ani la Londra, dar pasionată de Balcani, care m-a vizitat la Timișoara. După ce ne-am fâțâit puțin prin orașul de pe Bega, a găsit cu oarece dificultate o mașină de închiriat de la o firmă care accepta să o scoatem din UE până în țara vecină, și-am pus și eu 500 de lei la cei aproximativ 1.250, cât a făcut chiria pentru șase zile. La asta s-a adăugat combustibilul, aproape 300 de lei cu totul. 

Pentru cazare am hotărât să luăm pentru trei nopți un apartament țiplă, cu două dormitoare, ceva mai departe de centru, pentru că eram oricum cu mașina. La prețul de 35 de euro pe noapte plus taxa de curățenie, cazarea a ajuns cam la 600 de lei împreună. 

Am plecat într-o duminică, la mijloc de iulie, nu foarte de dimineață, cu destinația Novi Sad, unde am vizitat după-amiaza cetatea medievală Petrovaradin, de pe Dunăre, pe temperaturi de vreo 37 de grade la umbră și fără număr la soare. 

Vizitat e mult spus pentru niște sprinturi de la mașină la poarta muzeului, unde era deschisă doar o expoziție de artă despre Mileva Marić, o fiziciană de origine sârbă și nevasta lui Einstein, apoi de pe promenada dinspre apă a cetății în atelierele artiștilor și înapoi la muzeu și la mașină, fugind din calea soarelui roșii la față, cu transpirația șiroind pe noi și mintea tulbure. 

Tovarășa mea s-a decis că nu-i de glumă cu căldura și am plecat în viteză spre ștrandul din Novi Sad de pe Dunăre, după care ne-am prins că puteam să trecem un pod înapoi pe malul estic până la o plajă mai sălbatică, neamenajată și fără taxă, din parcul Kamenica. 

Nu mai făcusem baie în Dunăre. Apa era verde-maronie și caldă ca o saramură de pește, mai și curgea nu tocmai lin la vale. În plus, îmi uitasem șorțul de înot la mașină, dar cu toate astea, n-am stat mult pe gânduri – m-am dezbrăcat și am intrat în apă în chiloți.

Așa mi-a mai venit inima la loc, iar gestul ăsta a dat tonul pentru restul excursiei. Partenera mea, mai sclifosită, s-a udat la picioare, apoi a rămas să sufere în umezeala înăbușitoare cu miros de baltă de pe malul fluviului, la care se adăuga mirosul unui grătar din apropiere. 

Prima oară am ajuns la Novi Sad în 2004 și am stat în aripa din cetate abia reabilitată, care acum e hotel de patru stele. Îmi amintesc impresia de atunci că Serbia e ani buni în fața României, judecând după barurile și cafenelele din centrul vechi, amenajate cu podele de lemn și tot felul de brizbrizuri elegante.

La noi, terasele aveau încă scaune ieftine de plastic. Între timp lucrurile s-au mai echilibrat, dar centrul din Novi Sad arată încă bine. Iar sârbii tot sunt unii dintre cei mai frumoși bărbați din lume, după mine, ca și cehii și slovacii – poate ai auzit de Bel Ami, compania central-europeană de porn gay. 

Din centru am făcut încă aproape un kilometru pe jos prin zăpușeala după-amiezii până la Sokače, restaurant tradițional recomandat de Taste Atlas, un site culinar urmărit de amica mea. Aici, în ciuda rugăminților mele fierbinți, ne-am instalat pe terasă, și nu în interiorul cu AC și lăutari.

Eu am mâncat o supă de usturoi cu smântână și miel cu cartofi la cuptor, cu caimac deasupra, ceva între smântână și frișcă, iar ea, o ciorbă de vită cu găluște și o mâncare de ardei copți, fără carne. Cu două beri și niște ape, ne-a dus pe la 300 de lei, ceva mai mult decât mi-aș fi dorit pentru o singură masă. 

De la Novi Sad am luat-o pe autostradă, la apus, și am ajuns la Belgrad încă pe lumină. La intrarea în oraș te întâmpină un peisaj tipic est-european, cu pâlcuri de blocuri comuniste cu zece etaje și câteva turnuri de sticlă și oțel, cu un look cam ieftin douămiist, dar și cu tentative de forme atipice, moderne, care le fac parcă să arate și mai improvizate. Un drum european suspendat traversează orașul de la nord-vest la sud-est, ceea ce face tranzitul destul de facil, iar infrastructura rutieră pare în general solidă. 

Ce m-a izbit la început în Belgrad sunt mijloacele de transport cu un aer autentic comunist – nu doar tramvaie vechi, așa cum poți vedea și în alte locuri în Europa, ci și troleibuze cu burduf, autobuze roșii mătăhăloase și o specie hibridă de troleibuz-autobuz, și cu motor, și cu antene. 

Am făcut niște cumpărături ieftine pentru acasă de la un magazin de proximitate, apoi am reperat vila cu două etaje în care am stat, într-o zonă de case din cartierul Voždovac cu un aspect destul de așezat, cam ca-n zona de case din Bucureștii Noi-Pajura. 

Următoarea zi a fost cea mai fierbinte, cu temperaturi de 39 de grade la umbră în Belgrad. Am plecat târziu de acasă, pentru că tovarășa mea dormise prost, și am fost mai întâi la muzeul Tesla. La prima vedere se prezintă sărăcăcios, dar suplinește cu un tur vioi, cu prezentare live, un scurt film documentar și o demonstrație spectaculoasă, în care ghidul folosește un motor cu inducție ca să creeze un arc voltaic care ionizează aerul din încăpere și aprinde niște neoane ținute în mâini de vizitatori. Intrarea e 400 de dinari, nici 17 lei. 

Dacă la Budapesta una-două scoți din portofel 5.000 de forinți, adică vreo 64 de lei, la orice fast-food sau obiectiv turistic, iar în Turcia 300 de lire, adică aproape 50 de lei, la Belgrad plătești la fel de des 400 de dinari, aproximativ 17 lei. 

Dintre capitalele pe care le-am văzut, arhitectura din Belgrad e cea mai apropiată de a Bucureștiului – aceleași cartiere comuniste de blocuri, același melanj de arhitectură de inspirație franceză și germană de secol 19 și blocuri moderniste de început de secol 20 în centrul extins, aceleași calcane urâte, același amestec eclectic de stiluri și epoci pretutindeni. 

În plus față de București, Belgrad are nu doar râurile și cetatea medievală, plus pietonalele îngrijite din centrul vechi, ci e și cocoțat pe dealuri, ceea ce-l face și mai pitoresc. 

În mijlocul zonei pietonale din centrul vechi am descoperit o fântână hexagonală veche, de marmură albă, în jurul căreia se strânseseră o grămadă de turiști, la concurență cu porumbeii din zonă, și în care m-am băgat cu tot capul. N-aș mai fi plecat de acolo, dar nu era după mine.

A urmat un tur cu un minicar gratuit și o plimbare până în Piața Republicii, unul din punctele centrale ale orașului, cu Muzeul și Teatrul Național. Lângă ea se găsește un bazin cu arteziană în care chiar atunci se bălăceau mai mulți prichindei multietnici. 

De data asta aveam deja șortul de baie pe mine și am intrat fără jenă în bazinul puțin adânc și în jeturile artezienelor. Zbenguiala aia prin apă în centrul orașului, printre copii și câini, a fost punctul culminant al vizitei mele la Belgrad. 

Seara am mâncat o înghețată de câțiva lei în zona boemă din preajma străzii Skadarlija, unde pe o clădire am văzut inscripția în frangleză „MORT AUX NATO OCCUPANTS”. Apoi, pentru că voiam musai să ajung și la Dunăre în ziua aia, am mers pe jos până la cel mai apropiat mal, care s-a dovedit a fi o promenada asfaltată dintr-un cartier muncitoresc oarecare, cu blocuri cu zece etaje, unde ne-au asaltat țânțarii. 

De acolo am mai mers încă un kilometru pe jos și am ajuns la Silosi, niște foste silozuri chiar pe malul Dunării, desenate cu graffiti uriașe și transformate într-o galerie de artă și terasă super cool, unde se strâng hipsterii și creativii locali, în genul fostei La Motoare de pe Teatrul Național, dar cu vedere la apa întunecată a Dunării.

Aici ne-am încheiat plimbarea, cu o bere sârbească artizanală Kabinet, la vreo 12 lei. Am ajuns acasă cu un CarGo, echivalentul local al Uber, pentru care am plătit 630 de dinari, 26,5 lei pentru un drum de aproape 9 km. 

A doua zi a dat Domnul și maxima a fost pe la 35 de grade, ceea ce a însemnat că am putut sta peste douăsprezece ore pe afară. Am bifat catedrala nouă Sfântul Sava, cea mai mare din Europa de Est, apoi fortăreața Belgradului, Kalemegdan, cu panoramele ei de cinci stele peste confluența dintre Sava și Dunăre, cu Monumentul Învingătorului, muzeul de instrumente medievale de tortură, muzeul militar cu tancuri și rachete, o zonă pentru copii, cu dinozauri de plastic și Zoo, și elegantul parc de la poalele cetății, care mi-au adus oarecum aminte, ca amplasament, de peninsula istorică din Istanbul. 

Cetatea poate fi vizitată gratuit, dar muzeul torturii are o taxă de 400 de dinari, 17 lei, și nu acceptă plata cu cardul, la fel ca magazinele de suveniruri și terasele din zonă. 

Tot la poalele cetății, pe cealaltă parte, încă în construcție, se află complexul Belgrade Waterfront, cu un port de agrement, centre comerciale, clădiri publice, hoteluri și clădiri lucioase de birouri și de locuințe, cu aspectul îngrijit al construcțiilor actuale de pe la noi. Există până și planuri pentru două linii de metrou care se vor intersecta aici. 

Pe la amiază ne-am ciondănit puțin, pentru că peste tot era nevoie de cash, amica mea nu umbla cu bani la ea, iar eu plăteam pentru amândoi și eram cam stresat că rămâneam fără fonduri, și ne-am despărțit câteva ore. Așa că, după ce-am băut niște cafele înghețate la un Starbucks dintr-un mall din centru, am vizitat cu 17 lei reședința istorică a prințesei Ljubica, interesantă ca ilustrare a perioadei în care Serbia, ca și România, trecea de la civilizația și estetica de inspirație otomană la cea în stil occidental, și unde am dat de un ghid foarte vorbăreț, apoi am intrat în catedrala Sfântul Mihail de alături. 

După aceea, împreună cu amica mea, care mi-a adus în semn de împăcare jumătate din șnițelul ei tradițional sârbesc Karadjordje, „visul fecioarei”, un fel de cordon bleu în formă de falus, umplut cu cremă acrișoară de brânză, am fost la muzeul de istorie din piața Parlamentului, unde pentru o taxă de 17 lei de persoană ne-am pus cât de cât la curent cu istoria sârbilor, de la venirea slavilor în Balcani, prin secolele 7-10, până la cel de-al Doilea Război Mondial. 

Seara am petrecut-o în Zemun, supranumit orașul din oraș, fostă municipalitate independentă de Belgrad, și aflată sub stăpânire austro-ungară, acum cartier al capitalei. Pe lângă bulevarde întinse cu blocuri aerisite, ca-n Titan, are un centru vechi de case cu șindrilă și o promenadă elegantă la fluviul care aici e plin de lebede și rațe, printre bărci și șalupe albe. 

Din loc în loc se afla câte un pescar urban, iar într-unul din restaurantele elegante de pe chei am mâncat file de crap, cu spanac și cartofi, și biban la grătar, plus un desert sârbesc cu caise, plus beri și ape, 300 de lei amândoi. 

Apoi, am urcat până la turnul Gardoš, construit de austro-ungari pe un deal pentru a marca întinderea imperiului, unde seara se adună o mulțime de cupluri, pentru panorama cu orașul vechi, fluviul, Insula Țiganilor și centrul Belgradului în distanță. 

În ultima zi am bifat rapid Muzeul Național, recomandat călduros de ghidul de la Reședința Prințesei Ljubica. Aici, intrarea pentru expoziția permanentă și cea temporară era de 25 de lei, dar pentru mine a fost gratis, pentru că au văzut că merg cu cârjă. Muzeul are o secțiune de arheologie cam dezamăgitoare, ca și etajul de artă europeană, cu câteva lucrări de mâna a doua ale unor maeștri europeni, dar o secțiune consistentă de artă sârbească, de la cea medievală la pictura începutului de secol 20, unde poți descoperi o mulțime de surprize. 

În mod normal aș fi continuat cu Muzeul de Artă Contemporană, cu Muzeul de Etnografie și cu Muzeul Iugoslaviei, dar nu am mai avut timp pentru alte obiective. 

Am mai oprit totuși la monumentul recent al prințului Stefan Nemanja, recomandat pentru soclul atipic, în care se poate intra, iar ultima vizită a fost la Ada Ciganlija, sau Insula Țiganilor, pentru că sârbii nu prea le au cu endonimele, un enorm complex sportiv cu peste șase kilometri de plajă cu pietriș pe ambele părți ale Lacului Sava, cu acces gratuit. 

Aici a avut loc ultima mea bălăceală, într-o apă ca o supă de alge ceva mai clară, verzuie și călduță, și ultima porceală cu frapeuri, limonade cu vodcă și cole zero, pentru care am scos vreo 70 de lei, cerșiți de la un prieten cu Revolut, în timp ce-mi clăteam ochii cu tineretul local. 

Apropo, deși am ars-o abstinent în Serbia, tot am aruncat un ochi pe Romeo și-am stat de vorbă cu un tânăr escort local, care-și oferea serviciile pentru 50 de euro, mai accesibil cam ca oriunde în Europa. 

Am mai dat o fugă în Zemun pentru o plescaviță mare și zemoasă, cu sos de brânză și de ardei, la 500 de dinari (21 de lei), și am părăsit Republica Serbia, nu înainte să-mi iau trei pachete de Marlboro Touch cu filtru de modă veche, iar amica mea două cartușe. Abia la o zi după întoarcerea acasă am aflat că oficial nu ai voie să bagi în România mai mult de două pachete de țigări la granița cu Serbia, dar pe noi nu ne-a controlat nimeni.