De ce „sinele adevărat” este o iluzie

Ca studentă în ultimul an, Nina Strohminger s-a uitat compulsiv la Dosarele X („așa cum face toată lumea”, a spus ea), iar din toate episoadele cu extratereștri și monștri, partea asta supranaturală i-a atras atenția: „schimbul de suflete”. (Se mai întâmplă și în alt episod când Fox Mulder face schimb de corpuri cu un operator al Area 51.)

Strohminger, acum profesoară asistentă la Wharton School, consideră fanscinantă premisa fiindcă dacă un hoț a putut să-și părăsească corpul și să ajungă în cel al lui Willis, rezultă că nu era fuzionat din start cu propriul corp. Câteva părți din esența lui au fost adunate și transportate. Mai mult, ea observă că în schimburile de corpuri, oamenii „își aduc cu ei doar o parte din trăsăturile de personalitate”, a spus ea. „Pare un proces selectiv. M-am întrebat dacă nu cumva era un tipar acolo.”

Curiozitatea ei a condus-o într-un final la un experiment. Împreună cu colegul ei, Shaun Nichols, au adresat oamenilor o întrebare: Dacă ai putea avea alt corp, care dintre trăsăturile tale le-ai lua cu tine? Pe lângă alte aspecte ale personalității, amintiri și preferințe, oamenii au spus că și-ar păstra trăsăturile care au legătură cu moralitatea lor.

Cercetarea asta este doar una dintre multiplele demonstrații făcute de-a lungul anilor asupra noțiunii numite „sinele adevărat”. Sinele adevărat este diferit de sinele construit din aspectul fizic, inteligență, amintiri și obiceiuri, toate schimbătoare cu trecerea timpului. Sinele adevărat este ceea ce oamenii cred că ar fi esența lor. Este miezul a ce te face pe tine să fii tu; dacă ți se ia, nu mai poți să fii tu.

Care părți din tine le consideri să fie „sinele tău adevărat”? Când te comporți într-un anume fel, ce acțiuni sunt în acord cu sinele tău adevărat și care îl contrazic? În mod remarcabil, nu numai că majoritatea oamenilor cred într-un sine adevărat, ci și răspund la întrebările astea în același fel. Spun mereu că sinele lor adevărat este constituit din părțile lor care sunt fundamental bune din punct de vedere moral. 

Deși descoperirea asta a fost repetată de mai multe ori, sinele adevărat este un exemplu de „intuiție populară”. Cu siguranță nu există. Ce știm din neurologie și psihologie nu ne oferă dovezi pentru un sine separat și bun din punct de vedere moral ascuns în interior. Ceea ce face ca sinele adevărat, și faptul că mulți dintre noi avem această credință sau eroare, să fie și mai interesant, a spus Strohminger.

Deși sentimentul unui sine adevărat bun din punct de vedere moral este cel mai probabil o prejudecată comună, încă joacă un rol important în modul în care înțelegi comportamentele altora și cum îți percepi propria viață. O lucrare recentă, publicată luna asta, întreabă dacă credința asta în sinele adevărat bun înseamnă și că am fi motivați să ne comportăm etic zilnic, sau mai degrabă să folosim intuiția asta ca să ne scuzăm comportamentele neplăcute.

Fie că există sau nu sinele adevărat este discutabil, din moment ce pare că ar putea influența cum ne comportăm. „Dacă faci genul ăsta de cercetare te va urmări în tot ce faci”, a spus Rebecca Schlegel, o specialistă în psihologia socială de la Texas A&M University, care crede despre ea că e o „agnostică când vine vorba despre sinele adevărat și înclină mai degrabă spre a fi o sceptică profundă”.

„Asta e tot ce vor oamenii să știe. E adevărat, chiar avem un sine adevărat?” a spus ea. „Este o întrebare filozofică la care s-ar putea să nu existe un răspuns satisfăcător. Dar funcțional vorbind, într-un fel nu contează, fiindcă are un impact major asupra modului cum ne percepem propriile vieți.”

John Locke, un filosof englez, credea că cea mai importantă componentă a identității sunt amintirile. Ești ceea ce-ți amintești. Dar cercetările despre sinele adevărat sugerează că nu așa gândesc oamenii despre sinele lor adevărat.

De-a lungul timpului, trăsăturile morale au fost considerate ca fiind la baza personalității unui om, ceea ce-l face pe el să fie el. Asta se aplică indiferent că întrebi oamenii cum percep situațiile în care cineva are o tumoare cerebrală, a luat droguri psihoactive, a făcut schimb de corp sau s-a reîncarnat. Dacă și-au păstrat trăsăturile, încă sunt „ei înșiși”, dacă nu, sunt schimbați fundamental.

Participanții care au citit despre un pacient care a suferit o pierdere severă de memorie de la Alzheimer, au spus că bărbatul era mai mult el însuși în comparație cu altul care și-a pierdut „capacitatea morală”, de pe urma demenței fronto-temporale. În 2008, cercetătorii au descoperit că oamenii erau mai puțin dispuși să ia medicamente care le-ar putea altera trăsăturile morale, cum ar fi bunătatea sau empatia, dar nu erau la fel de îngrijorați de cele care le-ar altera nivelul de atenție sau memoria. 

Când indivizii fac schimbări pozitive în stilul de viață, sunt percepuți ca și cum ar fi arătat o parte din ei care era deja acolo. Când fac schimbări negative, se îndepărtează de sinele lor adevărat. Când subiecții au fost întrebați ce părți din ei erau de vină pentru momentele când deveneau „răi”, cum ar fi „un tată bun de nimic”, participanții au spus că responsabil era sinele de suprafață. Dar dacă o persoană devine mai bună, un tată iubitor, asta era mâna sinelui adevărat.

Concepția asta despre un sine bun din punct de vedere moral este stabilă în moduri în care alte constructe psihologice nu sunt, a spus Schlegel. Studiile cu oameni din Columbia, Singapore și Rusia au avut descoperiri similare, deși acele culturi au idei foarte diferite despre sine și natura individului. „Indienii hinduși și budiștii tibetani văd aspectele morale ale unei persoane ca fiind centrale identității, chiar dacă grupul din urmă neagă că există ceva ca sinele”, a scris Christian Jarrett în The British Psychological Society Research Digest. 

„Asta mi se pare foarte fascinant, că poate să combată ce credem că sunt credințele noastre despre cum funcționează oamenii și care e sinele adevărat”, a spus Schlegel.

Când analizezi esența a ceva, ai tendința să reflectezi asupra trăsăturilor pozitive; asta se numește esențialism psihologic. Când ți se cere să descrii esența a ceva, fie că e vorba despre o persoană, o trupă, o țară sau chiar un obiect de mobilier, ai tendința să spui că esența tuturor lucrurilor ăstora ține de bunătate. Când descrii esența unei mese, spui că are patru picioare și o suprafață pe care să mănânci, trăsăturile unei mese bune. Nu descrii o masă stricată. Noțiunea sinelui adevărat s-ar putea să fie în concordanță cu gândirea asta esențialistă.

Cu toate astea, lumea modernă poate părea că oferă o contradicție credinței în sinele adevărat bun din punct de vedere moral. Dacă crezi asta despre tine și despre alții, de ce există atâtea nedreptăți politice, crime din ură și certuri urâte online?

Josh Knobe, filosof experimental la Universitatea Yale, are o posibilă explicație. Deși crezi în sinele adevărat bun din punct de vedere moral, definiția a ce este moral variază, și definești partea „bună moral” a sinelui real în funcțiile de propriile valori.

Într-un experiment, Knobe și colegii lui au cerut oamenilor să răspundă la o poveste despre un bărbat pe nume „Mark” care era creștin și atras de bărbați. Conservatorii au spus că sinele adevărat al lui Mark era cineva care voia să-și susțină credințele religioase și că dacă ar acționa pe baza atracției ar devia de la adevăratul lui sine. Liberalii au răspuns că sexualitatea lui era sinele adevărat și că dacă o neagă de dragul credințelor religioase ar fi un atac asupra sinelui adevărat. Valorile dictează cum se clădește sinele adevărat și asta poate duce la conflicte în lumea reală unde oameni au păreri diferite despre ce este sinele adevărat.

Chiar și atunci când nu ești deloc de acord cu cineva, nu e neapărat în conflict cu credința în sinele adevărat, din moment ce el nu e legat de acțiunile unei persoane. „Când ai prieteni apropiați și o familie cu puncte de vedere foarte diferite despre lume, una dintre reacții poate fi de tipul «Ei bine, ei nu sunt de fapt așa cu adevărat»”, a spus Schlegel. „«I-a prins chestia aia pe Facebook sau au fost păcăliți. Dar știu că în spatele lucrurilor ăstora sunt cum sunt ei cu adevărat, adică cum percep eu lumea.»”

Între timp, cealaltă persoană are aceleași gânduri: că ai fost îndoctrinat și că în interiorul tău ai aceleași valori ca ei. Înțelegerea tiparelor de gândire te poate ajuta să vezi clar ce presupuneri faci despre alții și despre tine însuți.

Sunt situații în care sinele adevărat poate să se modifice, iar psihologii încă învață care sunt ele. Poate că oamenii cu depresie severă pot percepe sinele adevărat diferit, deși Schlegel a spus că nu există destule cercetări să răspundă la întrebarea aia.

Gândirea că alții au un sine adevărat moral pozitiv nu pare să fie în aliniament cu sistemul de justiție, care e bazat pe pedeapsă și răsplată, a spus Matthew Vess, profesor asociat de psihologie la Texas A&M University. „Pare că ar concura cu noțiunea asta că toată lumea e de fapt bună la bază”, a spus el. În cercetările sale încă nepublicate, Vess și colegii săi, inclusiv Schlegel, au descoperit că atunci când subiecții au fost rugați să se gândească la infractori, oamenii erau mai dispuși să spună că sinele adevărat al persoanei era negativ din punct de vedere moral.

„Cu cât mai mulți oameni cred că sinele adevărat al unei persoane e rău, cu atât ajung să susțină ideea de pedeapsă”, a spus Vess. „Cred că ideea că sinele adevărat este înnăscut bun din punct de vedere moral este o preconcepție. Dar probabil că există multă flexibilitate cum folosim acele credințe. Și s-ar putea să le aplicăm în unele situații și nu în altele. 

„Inițial, reacția mea a fost «Uau, asta e grozav! Oamenilor le pasă automat de moralitate ca bază a identității lor»”, a sus Stitcher. „Dar cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât m-am îngrijorat mai rău.”

Asta fiindcă bunătatea sinelui adevărat pare mai degrabă să fie însușită în loc de câștigată, a spus el. Să ai un sine adevărat moral bun nu este dependent de cum te comporți. Dacă te comporți imoral, deviezi de la sinele adevărat bun, care rămâne neschimbat în ciuda acțiunilor ăstora.

Și dacă un sine adevărat moral bun este baza identității, atunci comportamentele imorale nu sunt doar greșeli, ci amenință chiar identitatea. „Asta va produce multă suferință”, a spus Stichter. „Deci cum vom gestiona asta?”

Unii oameni ar putea răspunde suferinței prin negarea faptului că s-au comportat imoral și să devină defensivi. Alții s-ar putea să se grăbească să facă o faptă bună ca să se simtă din nou buni.

Astea două răspunsuri se numesc acreditare morală și curățare morală. Stichter a spus că acțiunile astea nu sunt la fel ca implicarea în dezvoltare morală. Sunt doar un remediu rapid care face persoana să se simtă mai bine, probabil fiindcă conectează din nou persoana cu ideile pe care le are despre sinele adevărat, în loc să creeze o practică constantă de a încerca să trăiască mai etic.

„O parte din grija mea este că oamenii funcționează pe pilot automat pe baza bunătății lor morale și cu credința că sunt conștienți de asta, dar nu fac nimic de fapt”, a spus Stichter. „Și numai atunci când un eșec moral își face apariția observi brusc semnalul de alarmă și te motivezi să faci ceva pe termen scurt ca să te simți din nou bun.”

O soluție a potențialei dileme morale nu este să încerci și să convingi oamenii că nu au un sine adevărat moral bun. Pare să fie o tendință cognitivă atât de răspândită încât ar fi dificil să îndepărtezi oamenii de ea; de asemenea să le spui că nu sunt de fapt buni din punct de vedere moral, nu va atrage un public foarte interesat. În schimb, Stichter a spus că poți începe cu ideea că oamenii „au o tendință esențială să fie moral buni, cu accentul pe faptul că trebuie să lucreze ca să pună asta în practică”. Stichter crede că să recunoști propria credință într-un sine adevărat bun poate fi o modalitate prin care să-ți apreciezi capacitatea de a fi bun. Apoi poți să-ți îndrepți atenția pe „practica regulată”, a spus el.

O credință în sinele moral poate da speranță unei persoane ca să continue să încerce. Este o idee puternică încât, și dacă acțiunile sau circumstanțele din viața ta nu sunt ideale, în interior, la bază, e ceva natural bun pe care vei putea să-l exprimi cândva. 

Alternativ, însă, îți poate provoca și o criză existențială dacă viața ta nu se potrivește cu „sinele adevărat”. Oricine poate să rezoneze cu momentele alea de îndoială când te întrebi dacă ești pe drumul cel bun sau trăiești o viață în acord cu cine ești tu „cu adevărat”. 

Ia exemplul ăsta din cercetările lui Strohminger: „Să presupunem că o persoană are dorința să facă mulți bani, dar și să creeze o frumoasă operă de artă. Persoana asta poate vedea ambele dorințe ca aspecte ale sinelui, dar până la punctul în care vede numai pe ultima ca fiind parte din sinele adevărat. Iar satisfacerea acesteia din urmă va contribui la sensul vieții ei într-un fel în care satisfacerea celeilalte nu va putea.”

Mai multă presiune să „fii tu însuți/însăți” sau „să te descoperi pe tine” poate adăuga mai mult stres, în special în domeniul de self-help, unde existența unui „sine adevărat” este un dat, nu înțeles ca o tendință cognitivă sau o idee părtinitoare. 

Ideea că „Bineînțeles că există un sine adevărat dacă cauți unde trebuie și practici grija de sine”, a spus Strohminger. „Iar actualizarea aia a sinelui este înțeleasă la propriu că ar exista un tu real pe care trebuie să-l găsești și să-l descoperi, și că în timpul ăsta vei avea parte de fericire și împliniri.” În schimb, Schlegel recomandă să adopți o noțiune mai flexibilă a sinelui adevărat. După cum a scris Strohminger: „Sinele adevărat este mai degrabă afirmat decât observat. Este o fantasmă de speranță.”

Asta nu înseamnă că să crezi că ai un sine moral e bine sau rău în sine, cu atât mai puțin dacă îți aduce sens și te ajută să trăiești o viață de care să fii mândru/ă și care să te împlinească. Dar e bine să fii atent/ă la asta ca la o prejudecată, în cazul în care fantasma de speranță se transformă mai mult într-un poltergeist.