De la Țeapă la Rățușcă: De ce armele teribile folosite în războiul din Ucraina au nume așa ciudate

Războiul din Ucraina a intrat în a doua lună. În perioada asta ți-ai luat, probabil, superdoza de război de care nu aveai nevoie, de la ce se poate întâmpla cu România până la ce face scutul de la Deveselu. Războiul de lângă România e al naibii de urât, îngrijorător de mare şi supărător de similar cu ce ai auzit în poveştile bunicilor care l-au făcut pe Ăla Mare. În amintirile alea era vorba tot despre nişte ruşi şi ororile pe care le făceau în numele păcii. După 80 de ani, trei generaţii de părinţi se regăsesc acum sub acelaşi steag al emoţiilor, probabil singurele autentice şi care ne ţin cu adevărat uniţi sub tricolor: ura şi frica de ruşi.

În esență, toate războaiele sunt la fel: fapte de arme, pe cât de eroice, pe atât de stupide, eroi falşi și adevărați, refugiaţi anonimi, crime în masă, suferinţă temeinic documentată şi drame. Singurele variabile care se modifică în această ecuaţie sunt armele şi tehnologiile inventate pentru ca nişte oameni să ucidă mai eficient cât mai mulţi alţi oameni. 

Războiul din Ucraina îşi deschide acum sală de expoziţii în terifianta arenă a istoriei războaielor şi îşi expune, odată cu ororile, galeria de arme-vedetă de dat în cap la duşmani reali ori închipuiţi. Arme care, pe baza surselor independente, au făcut prăpăd atât în rândul ţintelor „legitime” – militare –, cât, mai ales, în cazul celor civile.

Conform surselor independente, specializate în agregarea şi documentarea imaginilor cu şi despre blindate distruse, Rusia a pierdut peste 1 900 de vehicule şi blindate din care cel puţin 310 sunt tancuri. Numerele sunt însă actualizate constant, așa că până termini de citit ele deja sunt învechite.

Chiar dacă se situează cam la jumătate din ce spun ucrainenii că au căpăcit în materie de tehnică rusească într-o lună de război, cifrele, bazate strict pe fotografiile „kill-proof”, sunt oricum enorme. Iar creditul pentru scorurile astea revine armelor antitanc folosite în număr foare mare de apărătorii ucraineni. Care dau cep la tancuri cu tot ce au la îndemână, de la bătrâna AG-7 de pe vremea lui Hruşciov până la sofisticata Sfânta Javelin primită în cantităţi semnificative de la americani. New York Times susține că aliaţii NATO au livrat Ucrainei în prima săptămână de război nu mai puţin de 17 mii de arme antitanc. De asemenea, preşedintele american Joe Biden a anunţat recent că Statele Unite ale Americii vor trimite un ajutor suplimentar de opt sute de milioane de dolari pentru Ucraina care include și zece mii de rachete antitanc.

Racheta Javelin a ajuns, practic, vedetă media şi subiect de memă. Simbolul rezistenţei antitanc ucrainene a devenit icoană, la propriu: Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena care ţine cu vitejie ditamai Javelinul de peste 20 de kile. Ar putea fi și Fecioara Maria, dar autorul acestui articol oricum se pricepe mai bine la rachete antitanc decât la iconologie.

„Javelin” vine chiar de la englezescul „suliţă”, pentru că această rachetă se comportă exact ca una: spre deosebire de suratele sale antitanc de pe piaţă, are o traiectorie „cu boltă” şi „cade” peste tanc, în partea superioară a turelei, unde blindajul e mai moale.

Degeaba încearcă ruşii improvizaţii cu niște cuști din metal, deja denumite cope cages. Javelin are dublă încărcătură (una pentru a distruge blindajul reactiv sau suplimentar montat pe turelă, iar a doua, cea principală, pentru a distruge blindajul principal al tancului). „Suliţa” americană penetrează opt sute de milimetri de oţel omogen laminat.

E și un studiu despre cum o face, dar, pe scurt, e așa: Javelin are senzori infraroşii care detectează căldura degajată de motorul tancului. Când ajunge cam la vreun metru deasupra dihaniei, se activează aşa-numita „încărcătură cumulativ-reactivă” – un jet de plasmă, cupru încins şi alte delicatese din laboratorul de chimie. Jetul concentrat ciocăneşte turela cu presiunea a circa o mie de atmosfere. Practic, acest jet „trece” prin blindaj pur şi simplu, nu îl topeşte, tocmai datorită presiunii imense (la aceste valori oţelul se comportă ca un fluid, de unde şi termenul de „penetrare hidrodinamică”).

Dacă sunt norocoşi, cei din tanc mor instant din cauza acestei presiuni colosale.

La doar două zile după începerea invaziei ruse în Ucraina, au apărut primele imagini în care se putea vedea ceea ce părea a fi un ciudat lansator de rachete: aşa a făcut lumea cunoştinţă cu „Buratino”, indicativ militar TOS-1, principalul lansator de rachete termobarice al armatei ruse.

„Buratino” este practic un lansator de rachete montat pe şasiul unui tanc. Spre deosebire de lansatoarele clasice de rachete (de tip „Katiuşa”), proiectate să lanseze încărcătura la distanţe mari, de la 20 până la 90 de kilometri, acest lansator este unul de „rază scurtă”: până în 3,5 kilometri. Numele vine de la Buratino, personajul principal al unei poveşti ruse la care autorul a dat copy-paste la greu după mai cunoscuta poveste „Pinocchio”. Dacă te uiţi atent la vehiculul militar, vei observa că instalaţia de lansare a rachetelor seamănă cu un „nas” lung.

Cel puţin aşa spun ruşii. Eu n-am observat, oricât de mult m-am holbat la imagine.

Cert e că „Buratino”, cel din viaţa reală, pe care îl vezi acum pe străzile din Ucraina, a devenit cumva simbolul delirului lui Vladimir Putin: astfel de arme sunt la limita convenţiilor militare. E naşpa să dai chiar şi peste soldaţi cu ele şi doar un dement aflat în pragul delirului ar putea lansa rachete termobarice sau incendiare asupra blocurilor din oraşe pline de civili.

Cum funcţionează termobarica? Arma mai e cunoscută şi sub numele de „bombă cu vid”. Nu sună bine. Pe scurt, „principiul de funcţionare” constă în aspirarea oxigenului din aer pentru a genera o explozie mai mare, la o temperatură mai ridicată.

O astfel de rachetă conţine un recipient cu două încărcături şi funcţionează în două etape. Când îşi atinge ţinta, prima încărcătură împrăştie un amestec de aerosoli, sub forma unui nor. A doua încărcătură „aprinde” acest nor şi-l detonează. Oxigenul din jur e „aspirat” (de aici şi expresia „bombă cu vid”) de o minge de foc, iar unda de şoc este devastatoare mai ales în spaţiile închise.

Au apărut și imagini cu folosirea acestui sistem de arme în Ucraina.

Termobaricele au fost folosite la greu de acelaşi Putin împotriva civililor din Cecenia, la începutul anilor 2000. Şi da, arma termobarică a fost folosită inclusiv de SUA în Afganistan, în aceeaşi perioadă, împotriva al-Qaida. 

Bayraktar e, alături de Javelin, una dintre cele mai memabile arme și a intrat rapid în topul sistemelor transformate în simboluri ale rezistenţei ucrainene. Dronele astea au scos capul în lume cu un an şi jumătate mai devreme, în conflictul din Nagorno-Karabah, din toamna lui 2020, dar războiul din Ucraina le-a transformat, peste noapte, în hit internaţional.

La propriu: ucrainenii iubesc atât de mult „stegarul” otoman („bayraktar” fix asta înseamnă: „stegar”) încât i-au compus şi un cântec.

Cu ajutorul „stegarului” (de fiecare dată îmi vine să scriu „stegarul dac”, nu ştiu de ce), lumea a putut urmări imagini video la o rezoluţie HD cu zeci de scene în care ucrainenii au dat cep la tancuri şi blindate ruseşti sau convoaielor prinse în ambuscadă.

Pe lângă supraveghere video şi dirijare a artileriei, drona mai poate fi folosită şi pentru atacarea directă a ţintelor şi poate lansa bombe ghidate cu laser. „Stegarul” s-a dovedit eficient în distrugerea artileriei ruseşti, dar şi a sistemelor antiaeriene ale Rusiei.

„Stinger” e pentru avioanele ruse ceea ce e „Javelin” pentru tancurile ruse. „Stinger” înseamnă „ţepuşă, ţeapă”. Îi voi spune „Ţeapa”, sună mai bine şi mai autentic. 

Stinger este racheta antiaeriană care vine la pachet cu Javelinul, în transporturile de armament pe care ţările NATO le strecoară pe sub mână şi peste graniţă ucrainenilor.

Racheta e portabilă şi poate fi manevrată de o singură persoană. Stinger e astfel capabilă să doboare ţinte aeriene care zboară la joasă înălţime (avioane sau elicoptere) până la o altitudine de circa patru mii de metri. „Ţeapa” americană e responsabilă în mare parte de pierderile în avioane şi elicoptere ale armatei ruse în Ucraina. Conform datelor ucrainenilor, au fost doborâte într-o lună de război circa o sută de avioane şi cam tot atâtea elicoptere.

Pe lângă Stinger, ucrainenii mai au în dotare şi sisteme antiaeriene portabile de tip Strela (model de fabricaţie sovietică) şi mai modernele Igla ruseşti (unde „Igla” se traduce tot prin „Ţeapă”).

Una dintre cele mai mari victorii aeriene consemnate de ucraineni a fost avionul de bombardament Suhoi Su-34, considerat, până la începerea invaziei în Ucraina, una din perlele coroanei lui Putin în materie de avioane moderne de atac. Su-34 este un aşa-numit „avion de interdicţie”, proiectat cu scopul de a lovi şi bombarda ţinte aflate la mare distanţă. Avionul păstrează linia şi designul avioanelor de vânătoare Suhoi şi poate trece, pe loc, în mod de luptă aerian când e atacat de avioane inamice.

Elementul distinctiv îl reprezintă „botul de raţă”, trăsătură din care i s-a tras, de altfel, şi porecla de „Duckling” (Răţuşcă) sau „Duck face” (Faţă de răţoi) sau „Hellduck” (Răţoiul Iadului).

Botul de raţă se datorează inclusiv faptului că cei doi piloţi stau în carlingă unul lângă altul, exact ca la avioanele civile de pasageri, o trăsătură comună pentru bombardierele strategice, dar complet neobişnuită pentru avioanele de luptă (unde cei doi piloţi stau „în tandem”, adică unul în spatele celuilalt).

Pe hârtie, Su-34 e excepţional. În realitate, s-a văzut cât de bun e când a dat peste o „ţeapă” ucraineană. Totuși, „Răţuşca” a devenit o memă, mai ales după ce au apărut informaţii referitoare la doborârea unui astfel de aparat pilotat de un rus care se pozase mândru cu Putin şi Bashar al-Assad în Siria.

Fotografia respectivă a fost apoi comparată cu cea din momentul aterizării şi s-a transformat într-un soi de „Ami pare rău la domni ucraineni”.

Ministerul rus al Apărării a anunţat triumfal folosirea, în premieră, a rachetei hipersonică Kinjal („Pumnalul”, în traducere) pentru a distruge „un depozit de armament din vestul Ucrainei”.

Comunicatul era însoţit de o înregistrare video. Ulterior, prin compararea imaginilor cu hărţile reale s-a aflat că imaginile respective nu erau din „vestul” Ucrainei, ci din „est”, ceea ce a ridicat automat suspiciuni referitoare inclusiv la folosirea armei hipersonice.

Ulterior, preşedintele american Joe Biden a confirmat folosirea de rachete hipersonice ruseşti în Ucraina. De asemenea, un mall din Kiev a fost spulberat într-un bombardament în care ruşii au declarat că au folosit „arme cu rază lungă şi de înaltă precizie”, fără a specifica clar ce sistem a fost utilizat. Apoi, ca să justifice bombardarea, au folosit scuza că erau depozitate arme acolo.

Când nu bombardează ţinte civile, goarnele Moscovei laudă armele hipersonice proprii, despre care susţin că nu pot fi doborâte, datorită vitezei mari şi a felului în care manevrează.

Spre deosebire de rachetele balistice clasice, care zboară spre ţinte într-o traiectorie balistică, sub forma unui arc, hipersonicele pot „plana” cu viteze de cinci ori mai mari decât cea a sunetului (peste șase mii de kilometri pe oră).

În prezent, Rusia, dar şi SUA, China şi chiar Coreea de Nord se concentrează pe dezvoltarea şi perfecţionarea a ceea ce e cunoscut sub denumirea de „planoare hipersonice” – Hypersonic Glide Vehicle, prescurtat HGV. Aceste „planoare” sunt lansate de către o rachetă clasică. În momentul în care proiectilul ajunge în straturile superioare ale atmosferei este lansat asupra ţintei. „Planorul” are un motor de tip scramjet (acronim de la „Supersonic Combustion Ramjet”), care folosește oxigenul din aer pentru arderea în regim supersonic a combustibilului. Asta asigură o propulsie la viteze hipersonice.

Un alt mod de lansare a unei hipersonice este din avion. Din fotografiile de propagandă ale Moscovei se observă, de altfel, rachete Kinjal acroşate de avioanele MiG-31, capabile să atingă viteze supersonice de Mach 3 (circa 3 700 de kilometri pe oră).

Povestea hipersonicelor rămâne confuză, deoarece experţi militari britanici consideră că racheta Kinjal e doar o versiune lansabilă din avion a rachetei Iskander (şi ea folosită la greu în Ucraina). Astfel, din punct de vedere tehnic, „Pumnalul” nu este un HGV, dar are principalul avantaj că poate fi lansat de pe un avion. Asta-i asigură o rază de acţiune mai mare şi capacitatea de a putea fi lansată din direcţii impredictibile.

Te mai las cu o idee pe final. Înainte să invadeze Ucraina, Rusia se bucura de-o imagine bună în lumea militară, de la echipamente și armamente până la fondul de militari. După o lună și un pic, moralul soldaților e la pământ și starea armamentului este cel puțin precară. Într-adevăr, s-a remarcat prin rachete și bombe, dar mai ales contra țintelor civile. În același timp, pregătirea armatei Ucrainei se dovedește mai bună, la fel și moralul. Deocamdată, Rusia nu are cu adevărat de partea sa decât spaima armelor nucleare de care abuzează în discursuri.