Am văzut cum muncesc spaniolii și am înțeles de ce angajații din România își urăsc joburile

Pandemia a schimbat pentru totdeauna modul în care lumea se raportează la muncă. Oamenii au descoperit că pot să lucreze foarte bine și de acasă, vor mai mult timp liber și, în general, nu prea mai sunt dispuși să își confunde viața cu jobul. Practic, se aleargă tot mai direct spre acel work-life balance atât de pomenit mai ales de cei care îl caută și nu-l găsesc.

Spania, țara în care trăiesc de mai bine de un an, stă bine la acest echilibru între muncă și viața personală. Într-un top în care România nu prinde top 10, spaniolii sunt pe locul șapte, după țările nordice, Luxemburg și Olanda. Ca om care a crescut cu studiile bizare ale cercetătorilor britanici, nu cred neapărat în clasamentele de genul ăsta. În schimb, am văzut cu ochii mei că spaniolii chiar au o cultură a muncii extrem de relaxată.

Când spun că spaniolii sunt relaxați în privința muncii, nu înseamnă că oamenii nu-și fac treaba sau trag chiulul. Experiența mea de până acum e că sunt extrem de eficienți și orientați spre rezolvarea problemelor, dar fără să se consume inutil pentru asta. Nu prea există noțiunea de grabă și lucrurile merg pe principiul, sănătos, de altfel, „deadline-urile există ca să fie schimbate”. În limba spaniolă există chiar și-un cuvânt superb – parsimonia –, care înseamnă, practic, să fii împăcat cu tine însuți că amâni lucrurile.

În general, spaniolul rezolvă tot ce e de rezolvat și o face bine, dar treaba e făcută în ritmul lui. Există stres, ca peste tot în lumea modernă, dar în Spania – sau, cel puțin, în zona Andaluziei, unde stau eu – oamenii au un zen al lor, nu pun la suflet ce se întâmplă la job. Munca e privită exclusiv ca o resursă pentru a supraviețui, nu ca un scop în sine. Poate că și de aia spaniolii trăiesc așa de mult: speranța de viață e de 84 de ani, una dintre cele mai ridicate din lume.

Cu siguranță că n-aș fi observat nuanțele astea fine dacă nu veneam din România, unde există o cultură a muncii apropiată de cea din SUA. La noi se lucrează pe rupte, ești mereu într-o cursă contracronometru și într-o competiție cu tine și toți ceilalți. Uneori n-ai timp de cafea, iar prânzul îl iei des în fața calculatorului. 

Am pățit să mănânc cu o mână pe lingură și una pe mouse la câteva locuri de muncă în redacțiile din România, că nu-ți „permiteai” luxul să te deconectezi 15-20 de minute. Că cine știe dacă venea Iisus Hristos pe Pământ și nu dădeai știrea primul.

Chiar și așa, adevărul e că românii lucrează de multe ori ineficient și haotic, un fel de cooperativa „munca în zadar”. Bașca, la finalul programului iei cu tine acasă presiunea și problemele de la birou. Dacă n-ai noroc în viață, ajungi să termini în sufrageria ta ce n-ai isprăvit la birou. 

Eu locuiesc lângă Málaga, iar aici se muncește ca-n orice loc din sud, situat aproape de mare. De regulă, oamenii încep lucrul dimineața destul de târziu, pe la ora 9, uneori chiar 10. La orele 14, e pauza de masă, urmată de celebra „siesta”, cu rădăcini istorice mai ales în Andaluzia, care se întinde pe trei ore.

Mai toate magazinele se închid la 14 și se deschid iar la 17. Orele sunt aproximative, însă de regulă în favoarea angajatului. Asta înseamnă că unii spanioli închid încă de la 13:30 și deschid abia la 17:30. Așa am zis că o să mă las de fumat, că o să rămân fără țigări la prânz și până seara iese din mine dependența de nicotină. Glumesc, evident, m-am obișnuit cu programul, plus că au țigări și prin baruri, chiar dacă sunt mai scumpe.

După siestă, lumea lucrează până pe la 20:30 sau 21:00. Nu neapărat și vinerea, când s-ar putea să ai surpriza ca unele prăvălii să nu se mai deschidă în a doua parte a zilei. Duminica e închis aproape tot, în afară de baruri și restaurante. La fel și în zilele de sărbătoare și „fiesta” locală, care nu-s puține la număr.

Instituțiile publice au programe scurte și foarte scurte, iar băncile lucrează destul de bizar. Spre exemplu, odată am vrut să plătesc o taxă la bancă și domnul de la ghișeul de plăți mi-a spus, relaxat, să vin a doua zi, că e cam târziu. Era 10:30 și pe ușă scria că programul e de la 9 la 11. Până la urmă, am plătit-o online.

Chiar dacă nimic nu arde, niciodată, realitatea e că spaniolii nu muncesc mai puțin decât alții. Cifrele zic chiar că în Spania se muncește mai mult decât în Franța, Italia, Belgia sau Germania, dar mai puțin decât în SUA, Marea Britanie sau Suedia.

Dar, cum ziceam, oamenii sunt calmi și greu de scos din ritmul lor. Spania, cel puțin în zona Andaluziei, e despre „nu-i panică, până la urmă se face”. Sau „mañana”, cum zic ei. 

Când am fost la primăria din orășelul meu, cu toate actele necesare ca să plătesc un impozit, doamna de acolo mi-a zis că nu se poate fără programare. Era vineri și m-a anunțat, zâmbitoare, că sunt locuri pentru luni. În primărie nu era absolut nimeni, de îmi venea să-i zic „haideți, doamnă, că și așa stați degeaba”. Dar luni s-a rezolvat, ce-i drept.

Încă o chestie: dacă românii obișnuiesc să stea după program ca să termine treaba și să nu se supere șeful, ziua de lucru a andaluzilor se încheie la fix, chiar dacă biroul ia foc sau se scufundă planeta. Și odată încheiat programul, nu se mai vorbește despre problemele de la lucru, așa cum se întâmplă pe la noi. Prioritățile sunt altele: familie, prieteni, ieșit în oraș, sport, lucruri din astea care te relaxează. 

Sigur, povestea asta e strict aici, în provincia Málaga, posibil că la Madrid sau Barcelona să se lucreze mai cu presiune, mai alert și fără tradiționala siestă. De altfel, ca idee, salariile din zona Málaga sunt ceva mai mici decât media Spaniei. Aici, salariul mediu e undeva pe la 1.500 de euro pe lună, față de 1.800, cât e media țării. Trebuie să menționez și că spaniolii care muncesc cu contract primesc, în majoritatea cazurilor, 14 salarii pe parcursul unui an. 

La nivel național, Spania stă bine și din punct de vedere al legislației pentru angajați. Potrivit legii, angajații au dreptul la 30 de zile libere plătite pe an, cele mai multe din Europa, la egalitate cu Franța, Austria și Finlanda. În România, de exemplu, concediul de odihnă este, în principiu, de 20 de zile anual. 

În această perioadă, spaniolii încearcă să umble și la programul de lucru. Zilele astea se testează programul de lucru de patru zile pe săptămână, cu trei libere. 32 de ore în loc de 40, fără ca salariile să se modifice. Orașul Valencia e „pionier” la nivel administrativ, iar rezultatele testului urmează să fie publicate în luna iulie. Mai multe companii private, din toată țara, iau în calcul trecerea la acest sistem.

Motivele din spatele acestei idei sunt multiple. Pe de-o parte, starea de sănătate angajaților, mai ales că teste similare, din Marea Britanie și Belgia, au arătat că oamenii sunt mai funcționali într-un astfel de program, atât psihic, cât și fizic. Pe de alta, o săptămână de muncă de patru zile vine și-n ajutorul mediului: mai puțină poluare, trafic mai lejer, economie de energie.

Sigur, mai e de trecut un „hop”, cel al productivității. Înainte ca spaniolii să zică „gata, señores y señoras, hai să muncim patru din șapte”, trebuie să vadă dacă se menține eficiența. Cercetătorii spun că productivitatea n-ar fi afectată, dar realitatea e că, cel puțin până azi, nicio țară nu a adoptat definitiv acest sistem, în ciuda tentativelor repetate.

Om trăi și om vedea, vorba aia. Nu e panică, până la urmă se face.