Abia când am plecat din România am înțeles că nu e nimic aiurea cu corpul meu

Poate una dintre cele mai dificile relații din viața ta e cea cu tine – și nu e un citat de pus pe Instagram, ci e un adevărat. Mai precis, e relația cu corpul tău. Poate că nici n-ai ajuns în punctul în care să te accepți cum ești. Tocmai de aceea e nevoie și e necesară încă o discuție pe subiect. 

Am pornit de la ideea încrederii în sine și prejudecățile societății și am ajuns la zeci de minute de discuție în acest episod Pătratul Roșu despre ce vrea lumea de la tine și ce ar trebui, de fapt, să vrei tu de la tine.

Am avut-o alături pe Larisa Fica Dragomir, artist. Ea își dedică o parte din timp drepturilor omului și să-i ajute pe alții să înțeleagă mai bine cum își pot face un loc bun pentru viața lor în societatea de acum și de mâine.

Le vorbește oamenilor în special despre fatphobia, mai ales pentru că a trecut prin așa ceva. A povestit despre parcursul ei ca să-și accepte propriul corp, inclusiv restricții alimentare și diete în adolescență, și să înțeleagă că nu e nimic în neregulă cu el.

Pătratul Roșu: De ce tip de standarde te-ai lovit în România?
Larisa: Eram fotograf de teren, lucram la evenimente, nunți, botezuri, tot felul, unde trebuia să muncești câteodată și 20 de ore încontinuu. Și eu eram foarte pasionată de ce făceam, nu mă interesa foarte mult cum arătam sau cum mă îmbrăcam sau cum mă percepeau ceilalți. Eram băgată foarte mult în pasiunea mea. Și vedeam că atuul meu cel mai mare era personalitatea, că așa îi făceam pe oameni să se relaxeze la fotografii. 

Mă loveam însă numai de „Ah, ești îmbrăcată nu știu cum!”, „Ah, celălalt nu te respectă pentru că nu ești slabă!”, „Uite cum te-ai dus nu știu unde!”. Erau chestii pe care le auzeam, că erau de la familie, prieteni, clienți sau pur și simplu de la societate. Mă încurca condiționarea de a mă îngriji de anumite aspecte ale vieții de femeie și care nu erau pentru mine. Și nu înțelegeam de ce nu pot să fac ce vreau eu să fac. 

Și există un sâmbure de adevăr. În România, din păcate, dacă nu te îngrijești de imaginea pe care o au ceilalți despre tine, n-ai „succes”.

Ce înseamnă „îngrijești”?
E o confuzie între a fi îngrijit, adică să-ți placă de tine și să zici „ce bine mă simt în pielea mea”, și a te îngriji în mod constant de cum arăți. Asta înseamnă că în mod constant tu trebuie să fii conștientă că ai o listă de to do pentru fiecare zi cu îndeplinirea acestor norme. Adică să te încadrezi în aceste standarde. Iar lista e a naibii de lungă.

Acum e standardul să ai părul nu știu cum, acum să porți nu știu ce. Încontinuu asta să fie prima ta grijă, pentru că „valoarea” este dată de felul în care arăți, cum îi atragi pe ceilalți. 

Tu cum reacționai la genul ăsta de critici?
La început eram complet convinsă, mai ales pentru că veneau dintr-o zonă internă cum ar fi familia. Le simțeam ca adevăruri pure. Trebuie să faci aia! D-aia nu reușești, pentru că nu te îngrijești de partea aceea, cea vitală. Am încercat încontinuu să schimb, să mă încadrez. Și nu mi-a ieșit.

Ce ai făcut?
Putem să vorbim despre cea mai apăsătoare problemă a femeilor, dar și-n cazul meu, greutatea. De unde vin și alte situații, stilul de fashion, cu ce te îmbraci, cum te aranjezi, machiajul. Pentru că eu nu sunt o persoană într-un corp slab, indiferent ce înseamnă asta, m-am considerat dintotdeauna o persoană în corp gras, că mai mare sau mai mic, așa m-am identificat. Nu am fost lăsată să fiu și a trebuit să încep dietele de la o vârstă foarte tânără.  

La ce vârstă?
Trebuie să am un mic moment și de trigger warning, în caz că cineva se va simți lezat de anumite lucruri pe care o să le zic ca eating disorders, diete la vârste foarte mici și tot felul de situații mai sensibile.

La mine a început la 11 ani. 

Se întâmplă în general în jurul menstruației, când începi să te dezvolți, să treci de la copil la adolescent, iar fiecare persoană arată diferit. Și atunci la mine a început condiționarea direct. Dacă mă dezvoltam mai mult decât colegii mei sau decât era considerat viabil, acceptabil la vârsta aceea, se credea că te vei îndrepta către un adult în corp gras. Iar în familia mea era de neacceptat așa ceva.

Imediat după Revoluție, cel puțin câștigătorii tranziției aveau un status quo și o imagine de menținut. Și la mine-n familie primul semn că tu nu te-ai îndrepta în direcția imaginii aceleia a fost oprit din start. 

Dar cum era la școală?
În școala generală nu foarte multe persoane se dezvoltau hormonal așa și eram doar câțiva care eram considerați mai plinuți atunci. La școală nu se întâmpla această discriminare, pentru că ei nu te vedeau pe tine ca grasă, ci dezvoltată. 

La școală se întâmpla o hipersexualizare ciudată, timpurie, în timp ce-n familie eram tratată ca un paria. 

Nu aveam voie să mănânc nu știu ce mâncau frații mei. Asta e confuzia, părinții se sperie că ai putea să ajungi acolo, că fatphobia în România e foarte înrădăcinată, încât te iau de foarte tânăr, dar tu nu trăiești neapărat experiențele astea așa de tânăr. De asta sunt atât de șocante. Că alți copii nu ar fi avut restricții alimentare.

Au existat persoane în jurul tău spre care să tinzi?
Aveam exemple care mă bombardau în stânga și-n dreapta, care erau validate de persoanele importante din viața mea. Era la televizor nu știu ce vedetă pop și cineva din familia ta comenta de „valoarea” persoanei respective în funcție de cum arată. Și ți se inducea că un anumit tip de corp e bine, altul nu e. 

Am avut o familie foarte numeroasă, mama și tata au divorțat când eram mică și trăiam paralel în două familii. Era frumos, doar că cea din partea tatălui avea un exemplu destul de clar despre cum ar trebui să fiu. 

Exista, din păcate – cu toată dragostea zic – ideea de femeie trofeu și mi se spunea „așa trebuie să fii”. Mama mea vitregă, pe care o ador și care știu că a suferit mult, trebuia să încorporeze toate calitățile astea ale femeii perfecte, pentru că asta se cerea la nivelul tatălui meu, și cumva mi se inducea că trebuie să fiu ca ea. 

Ca fată tânără, te uiți ca la un model la mama ta sau la mama ta vitregă, cineva care te îngrijește. Încontinuu era această paralelă. Trebuie să fiu ca ea, că uite că e ca o vedetă, un star, toată lumea o iubește, o apreciază. Și era tot o victimă a standardelor, nu?

Urmărește Pătratul Roșu pentru mai multe informații și explicații la dilemele tale pe Facebook, Spotify, Apple Podcasts și YouTube.