Fotografii cu realitatea dură a unei misiuni de salvare a refugiaților pe mare

O mie opt sute șaptezeci și cinci. Acesta e numărul de persoane care s-au înecat în Mediterana între ianuarie și iunie 2023, potrivit Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM). E o creștere bruscă în comparație cu anul 2022, în care s-au înregistrat 1.400 de decese - iar această estimare nici măcar nu ia în considerare a doua jumătate a anului.

Criza umanitară din Marea Mediterană continuă de opt ani, sub ochii indiferenți ai politicienilor și ai publicului european. Singurele organizații angajate în mod constant în salvarea oamenilor de pe mare sunt ONG-urile precum SOS Humanity, a căror muncă de salvare e îngreunată în fiecare zi de autoritățile europene.

Fotograful Raphael Schumacher a urmărit SOS Humanity pe nava Humanity 1 timp de o lună, de la jumătatea lunii iunie până la jumătatea lunii iulie 2023. Timpul petrecut de Schumacher pe navă a fost scurt, dar incredibil de intens. Fotografiile sale ilustrează experiențele traumatizante ale refugiaților pierduți pe mare, precum și viața de zi cu zi a celor care încearcă să îi salveze.

VICE: Unde ai realizat fotografiile?
Raphael Schumacher: Am pornit din portul de origine al Humanity 1 din Siracuza [Sicilia]. De acolo, am navigat spre Tunisia și am rămas în apele internaționale - acolo au fost realizate majoritatea fotografiilor.

Câte ambarcațiuni cu refugiați ați întâlnit în acea perioadă?
Nouă. Poate că nu pare mult, dar am reușit să salvăm patru sute de vieți în această misiune.

Ai fost la bord în calitate de fotograf sau de salvator?
Ambele. Jumătate din echipaj e format din profesioniști, iar cealaltă jumătate din voluntari instruiți cu privire la lucrurile importante care trebuie știute la bord. Am avut un medic, o moașă, un psiholog și un traducător. Eu am mers ca fotograf, dar am ajutat și eu în proporție de optzeci la sută din timp. Am avut puțin timp pentru exprimare artistică. Nu puteam să aranjez o imagine sau să planific temele. Pur și simplu am fotografiat din șold [de la nivelul taliei, fără să privesc prin obiectiv] atunci când era momentul potrivit.

Cum se desfășoară o salvare tipică?
Facem ronduri într-o zonă în care ar putea exista bărci de refugiați. Când găsim o ambarcațiune, părăsim nava-mamă și ne îmbarcăm pe bărci de salvare mai mici. Când suntem suficient de aproape de refugiați, ne prezentăm, le dăm vestele de salvare și îi aducem pe navă în siguranță.

Îi duceți într-un port din apropiere?
Ar fi frumos. Dar, după ce a fost raportată o salvare, autoritățile desemnează un „port sigur”, care, practic, nu e niciodată cel mai apropiat. Călătoria până la aceste porturi sigure durează uneori până la patru zile.

Când ajungem, în cele din urmă, oamenii pe care i-am salvat părăsesc nava, iar noi facem drumul de patru zile înapoi, adică e vorba de opt zile în care nu mai putem ajuta pe nimeni. E un proces complet absurd, dar nu putem face nimic. Dacă am acționa împotriva reglementărilor, ar fi ilegal.

Ce impresie ți-au lăsat oamenii pe care i-ai salvat?
Sunt, în mare parte, traumatizați - nu din cauza traversării Mediteranei, ci din perioada anterioară, din țările lor de origine. În escalele din Tunisia și Libia, acești oameni au fost persecutați și bătuți în mod sistematic. Cu toții au trecut prin multe suferințe.

Mulți vor să vorbească despre asta, dar unii au reprimat complet evenimentele traumatice și abia își pot aminti. Alții sunt pur și simplu foarte triști. Unii sunt ușurați că au fost salvați din mare. Toată lumea e plină de speranță. Dacă îi întrebi ce își doresc pentru viitor, toți spun: „pace”.

Există vreun moment anume care încă te bântuie?
Odată am dat peste o barcă de refugiați în mijlocul nopții. Era în jur de miezul nopții și marea era foarte furtunoasă, valurile erau uriașe. E mare lucru că am găsit barca în condițiile acelea, altfel oamenii de pe ea probabil că nu ar fi supraviețuit. Eram pe punctul să iau o scurtă pauză și să mă odihnesc când, deodată, barca a apărut în fața noastră în mijlocul furtunii.

Ne-am urcat rapid în bărci, iar valurile erau atât de înalte, încât nici măcar nu am împărțit vestele de salvare. De obicei, acesta e primul lucru pe care îl facem, dar dacă oamenii de pe barcă s-ar fi aplecat în față, ar fi putut să o răstoarne. De obicei, le explicăm și lor situația, dar în acea seară am tras pe toată lumea pe bărcile de salvare cât mai repede posibil.

Era o femeie care era însărcinată în nouă luni. M-am uitat la burta ei rotundă și la cum stătea acolo, în mijlocul mării, în această barcă, înconjurată de valuri uriașe. De îndată ce femeia a fost în siguranță, a intrat în travaliu. Apoi a fost evacuată și transportată pe [insula italiană] Lampedusa de către paza de coastă italiană.

Știi ce mai face femeia respectivă?
Nu, nu știu nimic despre cei pe care i-am salvat. Imediat ce oamenii ajung pe nava noastră, primesc un număr - totul se face în mod anonim. Din punct de vedere administrativ, ar fi prea complicat să înregistrăm pe toată lumea după nume. În acest fel, le protejăm și drepturile personale. Când părăsesc nava, autoritățile italiene le atribuie un nou număr. De aceea, seria mea de fotografii se numește All Numbers End. Dacă toți sunt doar niște numere, bineînțeles că sunt complet dezumanizați.

Care fotografie din această serie te-a afectat cel mai tare?
Fotografia alb-negru a refugiatului cu ochii larg deschiși mi se pare foarte puternică - mă emoționează foarte tare. Am văzut această expresie pe fețele oamenilor atât de des, încât nici măcar nu pot identifica o emoție clară. Uneori, oamenii arătau așa când erau panicați, alteori când erau complet ușurați și alteori când erau euforici. Oricum ar fi, oamenii arată așa atunci când simt ceva foarte intens. 

De ce ai ales acest subiect?
Am vrut să subliniez faptul că e vorba de o tragedie provocată de om. Cred că creierul nostru se oprește la un moment dat atunci când i se prezintă același mesaj la nesfârșit. Refuză să mai proceseze informația. Dar adevărul e că oamenii mor în Mediterana în fiecare zi. Acestea sunt consecințele politicilor inumane ale UE. Sper ca fotografiile mele să ofere o perspectivă mai umană asupra numărului anonim de refugiați.

S-a schimbat ceva în tine după ce ai participat la această operațiune de salvare pe mare?
Mi-am dat seama de inutilitatea propriilor mele griji. În timp ce mă aflam pe navă, mi s-a spus că trebuie să plătesc niște taxe, ceea ce m-a enervat pentru o clipă, apoi m-am gândit: „Stai, e total irelevant. Astea nu sunt probleme reale”. Mi-am dat seama că am fost foarte norocos că m-am născut acolo unde m-am născut.

De la sfârșitul misiunii, mă simt puțin nelalocul meu în general. Am avut două apeluri azi cu foști membri ai echipajului cărora încă le e greu să proceseze totul - chiar și după câteva săptămâni. Sunt experiențe care nu te lasă să scapi atât de repede.

Derulează în jos ca să vezi mai multe fotografii din această serie:

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.