6 tipuri de cupluri pe care le-am întâlnit pe avion și mi-au arătat cum te schimbă dragostea

Ce este dragostea? O, iubito, nu mă răni, nu-mi spune că ai cheltuit toți banii în duty-free și nu mai avem de-un sandviș cu salam și două beri pe zborul ăsta până la Madrid. 

Da, am văzut dragostea manifestată sub diversele ei aspecte la bordul aeronavei, deși n-am participat la desfășurări extreme precum cereri în căsătorie, nunți sau violență domestică. Ce pot să zic e că și acestea se întâmplă, există relatări pe subiect, dar eu mă rezum la experiențele proprii, sau mă rog, proprii altora, observate direct de mine; astea mai pe rutina cuplului. 

Am văzut oameni care puși în fața faptului aproape împlinit de a nu împărți pungulița de bakerolls și napolitanele câteva ore, pentru că nu aveau locuri alăturate, au transformat situația în drame shakespeariene. Alții care n-au avut nicio problemă cu asta, vorba unui pasager:

„Trei ore despărțiți, o viață împreună.”

Am și comis-o eu de câteva ori. O pasageră a cumpărat mai multe produse alimentare pentru ea și soțul ei care era câteva rânduri mai în spate, așa că am făcut pe glovo și-am livrat:

„Soția dumneavoastră m-a rugat să vă dau vinul ăsta și un sandviș.” 

Pasagerul amuzat mi-a răspuns:

„Nu sunt căsătorit, dar pot să păstrez vinul?” 

Până la urmă am găsit soțul flămând și am predat sandvișul cu scuze. 

Hai că dacă tot am început, să-ți zic despre ce fel de cupluri am tot întâlnit în anii ăștia de zbor. 

Ăștia sunt cetățenii cu bun-simț pe care nici nu-i bănuiești c-ar fi împreună. De obicei vine unul dintre ei cu talonul de îmbarcare și mai apare o persoană lângă, cu talonul ei de îmbarcare, și îți dai seama că unu' stă-n Cabina din Deal și celălalt în Cabina din Vale. Și au privirea asta amândoi de motanul încălțat din Shrek care exprimă:

„Am vrea să stăm unul lângă celălalt, da' ne e rușine să vă zicem PENTRU CĂ ȘTIM CĂ AVEȚI FOARTE MULTĂ TREABĂ ȘI NU VREM SĂ VĂ DERANJĂM”.

Sigur, pe mine mă înduioșează acestea și nu-s eu acolo să mijlocesc reunirea îndrăgostiților? Mijlocesc, cum să nu:

„Sunteți împreună?” 

Îi vezi atunci cum se-mbujorează sincron, se fâstâcesc:

„Bine, mergeți, mergeți, că găsim o soluție.”

Și chiar găsesc. Am avut de curând un cuplu de doi străini care călătoreau și cu câinii. Ea a venit prima, m-am uitat pe talon, am văzut unde are locul, i-am explicat ce să facă cu cușca și m-a rugat să-i spun și prietenului ei același lucru, pentru că era prima călătorie cu avionul împreună cu cei mai buni prieteni ai omului. Vine și el, văd că are locul în altă parte. Oamenii n-au zis nimic, da' tocmai pentru că n-au zis nimic, m-am gândit să fiu drăguță, iar după decolare le-am găsit locuri unul lângă celălalt, să stea familia împreună. Au fost foarte încântați, că era un zbor lung și mi-au zis că cei doi căței devin neliniștiți dacă stau separați. Aww.

De obicei vin și coboară ultimii și se anunță dinainte să-i vezi. Plânsete, vociferat, iar când apar arată ca o scenă din Howl's Moving Castle. Cărucioare, biberoane, bagaje, copii, sacoșe, telefoane, bunici, pașapoarte. Să te ferească Dumnezeu să ai două trei familii separate pe un zbor plin, că începe Marea Dramă. 

Sfătuiesc pe această cale cuplurile cu copii care vor să călătorească împreună să nu dea banii pe prostii și să achiziționeze din timp locuri împreună sau să solicite acest lucru la check-in, nu în avion. E mai simplu pentru toată lumea. 

Unii dintre ei zici că zboară de două-trei ori pe săptămână, sunt un soi de specialiști, ea pliază căruțul cu o mână, în timp ce ține copilul cu alta, el ia bagajele și taloanele, când ajung la locurile lor, în câteva secunde sunt așezați și cu centurile cuplate, zici că te uiți la un tutorial pe YouTube. Alții zici că tre să suie dealul Golgotei. Le cad suzetele, se pierd pe culoar, urlă copiii, se oprește procesiunea de îmbarcare cinci minute pentru că s-au așezat în altă parte, sunt copleșiți, transpiră, li se citește disperarea în priviri. Nu-i nimic, avem răbdare, fără panică. 

Cel mai important e să nu te bagi. Pentru că încep să dea vina unul pe altul că e totul un haos, și, dacă zici ceva, se răzbună pe tine. Eu îi las în pace, apar doar dacă îmi este solicitată prezența, altfel mă feresc cât pot de replica gratuită: „Dumneavoastră aveți copii?”

Deși nu am, răspund mereu că da. De 16 ani am tot văzut copii și adulți comportându-se ca niște copii, e suficientă experiență. 

Am văzut gesturi tandre, ținut de mână, sărutat, mângâiat. Toată gama care ține de romantism exprimat public. Și-am văzut și întâlniri de Tinder pe fast forward. Îmi amintesc de acești doi cetățeni care erau clar pe filmul lor de 50 Shades. Era un zbor cu escală, mai spre seară, așa. 

De la București s-a suit el, îmbrăcat la costum, un dandy. La escală s-a suit ea. Parfumată, coafată, aranjată, s-a așezat lângă el, s-au sărutat, ok. După decolare, la service, i-am văzut că erau în tandrețuri soft, nu i-am deranjat cu oferta mea de Snickers moca la meniu. 

Trece juma de oră, mă sună colegii din spate: „Vino încoa' și uită-te discret spre dreapta”.

Mă duc, ce discret? Era de popcorn și Cola, oamenilor nu le păsa de nimic. Măi, nu sex, dar să zicem că încercau să intre manual în mile high club. Noi stăteam și ne tot întrebam unii pe ceilalți:

„Aruncăm o păturică peste ei? Care trage paiu' scurt să se ducă să le facă morală?”

Oamenii erau singuri pe rând, copii nu erau în jur, nu-i vedea nimeni decât noi, că restul pasagerilor dormeau. De ce să le stricăm plăcerea? Am diminuat lumina în cabină și până la aterizare, când am aprins-o din nou, părea că găsiseră ce căutau cu frenezie. 

Eu nu judec, dacă e pasiune, e frumos. Dar în locuri publice, mai ales în avion, poate să vină cineva, gen eu, să întrerupă acțiunea și e păcat. Nu, nu, toaleta nu e o soluție. 

Deși am învățat că e bine să nu te adresezi femeilor, ci bărbaților care le însoțesc, mai ales când ai de-a face cu anumiți pasageri de altă religie, eu nu fac niciodată asta. Îmi pare rău, eu sunt femeie, singura mea religie e „ladies first”. 

Și niciodată nu o să mă adresez bărbatului primul, deși în restaurant e elegant ca bărbatul să facă comanda. Ăsta nu e un restaurant, eu nu sunt chelner. 

Și e și puțin penibil când eu, femeie, mă adresez ție, femeie, iar tu îi spui partenerului ce să-mi zică mie. Bună, sunt aici, te aud.

Se mai întâmplă ca el să comande din oficiu pentru ea și să înceapă un mare scandal:

„Da' de unde știi tu că vreau să beau cola? M-ai întrebat înainte?” 

„Stați că vă-ntreb eu, ziceți-mi mie.” 

Sau am avut parte și de gesturi mai urâte, cum ar fi:

„Zi-i lu' asta să-mi aducă o pătură.” 

Și atunci am vorbit cu domnul:

„Puteți să-i transmiteți doamnei, dac-o încălzește cu ceva, că asta nu o să-i aducă o pătură că nu mai avem.” 

Cumva, ăștia sunt cei mai haioși, old school așa. Mi s-a întâmplat la îmbarcare să vină un domn la vreo 70 de ani și să-mi prezinte două taloane de îmbarcare:

-„Unul e al dumneavoastră și celălalt?” 

-„E al celei mai frumoase domnișoare din avion. Soția mea.” 

Soția, tot o domnișoară de vreo 70 de ani, care chicotea de zor. 

Altă dată am avut un zbor de seniori și la îmbarcare văd o doamnă rujată cu pălărie, care se tot agita pe culoar.  

„Cu ce pot să vă ajut?” am intervenit prompt, când am văzut privirile impacientate ale pasagerilor de pe culoar care stăteau încolonați în spatele doamnei. 

„Păi, soțul meu are loc mai în față și eu aici și nimeni nu vrea să se mute.” 

Am rugat-o să se așeze unde avea ea loc și m-am dus să văd unde e soțul. Soțul era într-o conversație jovială cu cele două doamne între care stătea. 

Avionul plin, lângă soția cu pălărie stătea o altă familie, nu am avut cum să mut pe nimeni. 

Imediat după decolare, doamna soție s-a tot ridicat, s-a tot frăsuit, doar-doar o ajunge să stea lângă soț. 

Nu m-am băgat. Voiam să văd ce soluție o să găsească. Până am ieșit la service, a stat un sfert de oră pe culoar încercând să convingă una dintre cele două pasagere care stăteau lângă soțul ei să facă schimb de locuri. 

-„De ce nu vreți să mă lăsați să stau lângă soț?” 

-„Dragă, lasă-le pe doamne în pace și du-te la locul tău. Vreau și eu să stau liniștit două ore în viața asta.”

Nu s-au certat. Doamna cu pălărie era de-un calm și de-o perseverență rar întâlnite, dar așa a ținut-o tot zborul, spre amuzamentul pasagerilor din jur. Mai se ducea la locul ei, mai venea după zece minute să mai negocieze, iar se ducea la locul ei. 

Da, se întâmplă. Hei, zborul e 90 la sută tehnologie și îndemânare și zece la sută magie. Fie că s-au cunoscut în sala de așteptare, când ea i-a cerut lui un încărcător de telefon, sau că el a fost drăguț și s-a oferit s-o ajute cu bagajul, fie că magia aia a făcut ca doi oameni să aibă locuri unul lângă altul și să intre în vorbă. 

Și e un moment când observi zâmbetul ăla al unei femei, după ce el te întreabă discret dacă lângă domnișoara de la 17B e un loc liber și vine să se așeze lângă ea. Alții au procedat ca la școală cu bilețele, sper să nu fi pețit de pomană. Am făcut glovo cu sandviș și vin, fac și pe glovo Cupidon. 

Un pasager, mai tinerel așa, după ce am decolat și am ieșit la service mă roagă să-l ajut cu ceva. Am crezut că-l doare, că are vreo conexiune, deja mă uitam la ceas să-i explic că nu, nu avem întârziere. Când un pasager te roagă să-l ajuți cu ceva, ți se desfășoară instant un papirus mental cu posibile scenarii. 

„Da, cu ce pot să vă ajut?” 

Mi-a cerut un pix și un șervețel, i-am dat, și mă uitam curioasă să văd ce face. A scris el acolo ceva palmat, ca la lucrarea de control, să nu vadă nimeni. A împăturit șervețelul pe care a scris numărul locului și mi l-a dat. 

„Puteți să dați asta persoanei care stă la locul ăsta?” 

Am luat șervețelul și cum mă duceam eu în misiune, deja mă gândeam: o fi o amenințare cu moartea, o cerere în căsătorie, un dick pic analog, cine știe ce livrez eu aici. Așa că am zis să aștept reacția. 

La locul cu pricina, o domnișoară. Îi dau șervețelul, îi spun că e de la un domn mai din spate. Se uită și zâmbește. Întreb:

„E de bine?” 

„E de bine, da da.” 

„Vreți să…?” 

„Nu, nu, mă descurc. De fapt, puteți să-i spuneți să vină aici, dacă e ok.” 

E ok, e foarte ok.

Chiar dacă nu crezi în dragoste la înălțime, ceva studii în lumea asta arată că sunt mai mulți oameni decât ai crede care se îndrăgostesc de străini, în avion. Unii ajung să facă și nuntă după cine știe ce călătorie între două continente. Poate fi un bilet de avion o soluție mai bună decât Tinder? Hm.