Ce trebuie să știi despre impozitul progresiv pe care bogații din România îl detestă cu toată ființa

Cu fiecare nou guvern al României, te poți aștepta la diverse ajustări de taxe și diferite mecanisme de-a suplimenta bugetul. Anul a început în forță prin declarația ministrului de Finanțe Adrian Câciu, care a zis că poate ar trebui luată în calcul trecerea la impozit progresiv. Și-a mai amintit în treacăt alte taxe pentru cei cu averi mari, mai multe case și cel puțin trei mașini. 

„Toată țările din Europa, dacă ne uităm care sunt rezultatele impozitului progresiv, o să facem dezbateri publice, să înțeleagă chiar și cei care se uită în cota unică”, a spus Câciu. „Au fost momente sau elemente în România când a fost necesară, bună și utilă cota unică.”

Deocamdată nu e nimic sigur. Ministrul a zis că va fi o dezbatere și că poate se face ceva în 2023, mai vedem. Pentru mine a fost un moment bun să deschid subiectul despre ce-i un impozit progresiv, iar pentru tine e o ocazie excelentă ca să afli ce-i cu el. 

Foarte pe scurt, impozitul progresiv înseamnă că, cu cât câștigi mai mult, cu atât plătești un procent mai mare. Câștigi mai puțin, ai un impozit pe venit mai mic. Exemplul standard e cu salariul, dar poți să aplici principiul ăsta de progresivitate și pe proprietăți, averi și, mai ales, alte venituri, cum sunt dividendele, chiriile sau cele din cryptomonede. Totodată, am putea vorbi cu adevărat de impozitarea marilor averi și, de ce nu?, către un alt fel de raportare la pensii speciale. 

Cam așa aveam și noi până în 2005, când am trecut la cota unică de impozitare. Nu eram singurii, o grămadă de state foste comuniste o făcuseră deja. Motivația era că o să stimuleze economia, o să simplifice taxarea și că, tot așa, o să crească și colectarea. Taxe mai mici și, totuși, bani mai mulți la buget? Sună foarte bine, dar oare chiar așa s-a întâmplat? Ca să mă lămuresc, am zis să vorbesc cu un expert și am apelat la Mihai Chereji, cercetător de politici publice pentru agenția de design strategic Dark Matter Labs.

„Înainte să vorbim despre cota unică versus cea progresivă, trebuie să înțelegem de ce se colectează impozite și care e rolul diferitelor politici de taxare. Logic, ca să măsori eficiența politicilor, trebuie să verifici dacă ele își îndeplinesc obiectivul”, mi-a zis Mihai. „Unele impozite au rolul de a reduce inegalitățile sau chiar să modeleze consumul oamenilor, cum sunt accizele pe țigări și alcool sau taxa pe carbon pentru reducerea emisiilor. Dar scopul principal pentru majoritatea rămâne strângerea a cât mai mulți bani la buget pentru infrastructură și servicii publice.”

Scop pe care cota unică de impozitare se pare că nu l-a atins. Un articol de la FMI arată cum colectarea din impozite a scăzut de fapt cu unu la sută din PIB imediat în 2021. Poate că un procent nu sună mult, dar raportat la PIB-ul unei țări, e uriaș. „Ideea că taxele mai mici și mai simple aduc automat mai mulți bani la buget e bazată pe Curba Laffer. Teoria asta e folosită ca și cum ar fi ceva evident, ca doi plus doi care-ți dă patru, dar conceptul e, de fapt, unul controversat în mediul academic”, a completat Mihai.

Nu doar că nu a adus mai mulți bani la buget, dar, conform unui articol scris de doi economiști români, a dus și la creșterea inegalităților. În mare parte, cel mai mult i-a ajutat pe cei mai bogați 20 la sută dintre români și tot la ei s-a produs stimularea consumului. 

Probabil te întrebi: de ce au adoptat atâtea țări din estul Europei cota unică? Poate doar la noi n-a funcționat, iar la restul a mers blană.

Mihai amintește și că Slovacia, una dintre primele țări care a adoptat cota unică a fost și prima care a renunțat la ea: „Cetățenii au dorit mai multă redistribuire, deși aveau una dintre cele mai mici rate de inegalitate din UE”. După care i-au urmat exemplul de a renunța la cota unică Cehia, Letonia, Lituania și chiar Rusia.

Probabil argumentul preferat al celor care se opun oricărei măsuri redistributive e cel bazat pe morală. Logica ar fi că, dacă ești disciplinat, inteligent și muncești din greu, vei deveni bogat. Dacă ești sărac, e din cauză că ești leneș. Ideea asta a pornit din creștinismul protestant și o vezi în teorii precum teologia prosperității, dar continuă și în forma ei laicizată, prin conturi de Instagram și pagini de Facebook cu hustle culture și cum să devii milionar cu bani puțini. Majoritatea statelor dezvoltate nu văd lucrurile așa și merg pe ideea de solidaritate socială.

„Impozitarea progresivă e o modalitate de a strânge bani pentru a investi în crearea egalității de șanse. Pe când cota unică contribuie la creșterea discrepanțelor. Mai mult, în condițiile în care averea se poate transforma ușor în putere politică, impozitarea acționează și ca o frână în fața capitalismului de a acapara democrația”, a detaliat Mihai. El a făcut o paralelă și cu jocul Monopoly, unde reușești să falimentezi toți ceilalți jucători, dacă ai avut noroc la început să pici pe proprietăți bune. „Nu e un accident că a fost conceput ca un joc care să demonstreze problemele monopolului asupra proprietăților.”

Mai mult, cei fără proprietăți nici nu-și mai permit să cumpere serviciile celor cu proprietăți. Piața se prăbușește. Dacă economia e un joc, cei care ar plăti mai mult sunt „câștigătorii” jocului. Dar ca să-l faci să dureze mai mult, trebuie să stimulezi și cererea, iar asta nu se poate întâmpla decât cu un oarecare grad de redistribuire – altfel spus, bogații consumă mai puțin din veniturile lor, pe când cei mai săraci cheltuie procentual mai mult. „Prin redistribuire, stimulezi consumul și înseamnă că oamenii cumpără mai mult și stimulezi creșterea economică”, a adăugat Mihai.

E adevărat și că, oricât de talentat ai fi ca antreprenor, tot beneficiezi enorm de pe urma celor construite de stat. Infrastructura de drumuri sau internet pe care o folosești, educația și sănătatea angajaților tăi, toate astea sunt făcute din bani publici. Da, nu poți să zici c-ai reușit în afaceri „doar prin mijloace proprii”. La noi poate sună a ceva radical, dar în SUA a fost unul din sloganurile lui Obama în 2012: „You didn’t build that!”

Economia nu e o știință exactă ca fizica. Oricât te-ai baza pe statistici și pe calcule, mereu există o doză de subiectivism și ideologie. Asta nu înseamnă că nu poți să citești toate studiile care arată ce consecințe are cota unică de impozitare. Poți să iei în considerare cum instituții ca Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional sau OECD recomandă cota progresivă de taxare și un impozit mai mare pe proprietățile cu valoare mare. 

La final poți zice: „pare că e ceva de capul lor”. Sau, de ce nu? poți să ignori tot și să spui ca Florin Cîțu că asta ar însemna întoarcerea la comunism. Poate chiar așa e și, prin absurd, toate aceste instituții și think tanks au fost preluate de o cabală bolșevică internațională.

Vezi harta asta de mai jos? Cele cu bleu sunt singurele țări care mai au exclusiv cotă unică de impozitare la nivel național. Pe lângă vecinii unguri și bulgari, România se numără printre alte țări prospere ca Tadjikistan, Kârgâzstan, Belarus, Madagascar sau regiunea Transnistria. După definiția unora, ultimele insule de libertate în fața comunismului cotei progresive. Ultimii mohicani.

Fără glumă, există adevăr în unele afirmații. Dacă triplezi taxele peste noapte, o să încurajezi evaziunea fiscală. Dacă cetățenii n-au încredere în autorități și cum cheltuie banul public, nu vor vrea să plătească. Un cod fiscal prea complex creează confuzie tocmai pentru cei care vor să-și plătească taxele. Există o întreagă dezbatere academică și argumente plauzibile pentru diverse direcții.

Doar că dezbaterea publică de la noi nu are nicio legătură cu studiile academice. Dacă nu e dominată de politicieni caricaturali care anunță că „vine comunismul” peste noi, atunci dai probabil peste diverși „experți” care – coincidență! – sunt lideri ai unor camere de comerț ori patronate sau lucrează pentru ele. Surprinzător, toți sunt de acord că e mai bine să plătească mai puține taxe. 

În orice caz, nu cred că pe ce venit au oamenii – pensie sau salariu – sau micii proprietari ar trebui pus accentul. Doar vreo zece la sută dintre salariați câștigă peste o mie de euro și numai unu la sută peste trei mii de euro. Dacă te încadrezi în categoria asta, poți sta liniștit, nu pentru ce venit ai tu e toată agitația asta. Marile averi din România, dacă nu sunt la negru sau ascunse prin off-shore-uri, vin din alte surse decât un venit, privat sau de origini bugetare, pentru că sunt impozitate la niveluri mult mai mici. Ori sunt investite în acțiuni, proprietăți sau bijuterii.

M-aș aventura cu o părere curajoasă, zic eu. Chiar dacă toți milionarii răsăriți din anii tranziției ar plăti un impozit ceva mai mare pe proprietăți sau dividende – poate chiar printr-o cotă progresivă –, economia nu se va prăbuși. Dar se pare că n-o să afli asta prea curând.