Atunci a fost prima dată când am văzut cum arată moartea

Unele pasaje din text conțin descrieri care te-ar putea afecta emoțional. 

Moartea e ca un ciclon neașteptat într-o zi caldă de primăvară, un mare șoc, care îți frânge inima și-ți înmoaie picioarele. Moartea mai este și momentul în care te gândești la o viață plină, în lacrimi, pe patul de moarte în timp ce spui un „Te iubesc” pentru posterioritate. Dar totuși nu este așa cum e prezentată în cultura pop, ci ca o scenă oribilă dintr-un film de groază sau ca un final grandios tragico-romantic al unei vieți incredibile și împlinite. Dar nu e naiv să glorificăm un asemenea proces?

Am rugat patru persoane să ne povestească despre relația lor cu moartea și despre prima oară când au avut de-a face cu ea. De data asta, nu este vorba despre o „moarte liniștită în somn” sau un „glonte în inimă” sau alt clișeu de genul.

În 2018, ambii mei străbunici au murit. Străbunica a plecat prima. A ajuns la spital după ce a căzut și a murit la terapie intensivă. Când a murit, avea „leziuni” în diverse locuri și răni de la perfuzii, printre altele. Dar am putut să o recunosc relativ okay. Străbunicul a murit două luni mai târziu. Atunci mi-a fost mai greu. S-a întâmplat foarte brusc: era la azil și, într-o dimineață, am primit un telefon în care am fost anunțați că a murit în timpul nopții. Era destul de afectat de moartea străbunicii mele. 

Am avut o relație bună cu străbunicul meu. Îl vizitam zilnic. A fost un șoc să-l văd mort. Arăta ca și cum încă mai respira. Arăta la fel ca atunci când era viu. Când eram mai mică, obișnuia să-mi deseneze o „cruce” pe frunte cu vârful degetului. Așa că, am făcut și eu la fel pentru el ca gest de la adio. Corpul lui era rece și tare. Căldura dispăruse. 

La finalul lui 2022, o altă cunoștință de-ale mele a murit: fostul. Era bolnav, avea cancer în stadiu terminal. Nu boala lui a fost motivul pentru despărțire, deși a fost groaznic de dificil că eram neputincioasă în fața suferinței sale. După despărțire, nu prea am ținut legătura. De fapt, nu ne-am mai văzut deloc. 

Când am aflat câteva luni mai târziu că a murit, am avut un șoc ciudat. Am fost să-l văd la casa funerară, dar nu mai arăta ca persoana pe care o știam. Părul lui, de exemplu, fusese ras. Nu l-am văzut niciodată așa. Bineînțeles, tot l-am recunoscut, dar era clar că boala l-a schimbat. 

Moartea lui a fost un test. O parte din mine era furioasă, fiindcă nu mi-am luat cu „adevărat” la revedere de la el. N-am putut să-i spun niciun ultim cuvânt. A fost diferit de situația cu străbunicii mei. Nici de la ei nu mi-am luat la revedere, dar între noi nu existau probleme pe care încă mai trebuia să le discutăm. Faptul că încă ne iubeam era evident. Cu fostul, mi-ar fi plăcut să discutăm despre anumite lucruri. Nu te poți niciodată pregăti pentru moarte și asta e groaznic. 

Toate astea m-au făcut să privesc diferit viața. Mă axez mai mult pe lucrurile mărunte și încerc să apreciez mai mult viața de zi cu zi. Pentru mine, persoanele decedate rămân vii. Poate sună ciudat, dar încă vorbesc în mod regulat cu străbunicii mei. De asemenea, uneori încă îi mai trimis mesaj fostului. Cumva continui să-i mențin vii. 

Aveam 18 ani când am avut prima oară de-a face cu moartea. Tocmai îmi terminasem studiile și căutam un job. Fără să știu de unde să încep, am decis să caut oferte în ziare. Așa am văzut un post de șofer/manipulant la o casă funerară. După câteva luni de adaptare, am primit într-o dimineață un telefon de la șeful meu: o fată de 15 ani murise după ce se aruncase sub un tren. 

A fost prima mea „moarte” profesională și m-a marcat enorm, mai ales că eram apropiați ca vârstă. Ce determină o persoană să facă așa ceva? Viața mea era frumoasă și promițătoare, contrastul era așa de mare. Cum poate viața să fie atât de diferită pentru altcineva? În zilele care au urmat, mi-a fost imposibil să-mi scot din minte acel gând. Mi s-a părut foarte dificilă și confruntarea cu cadavrul. A fost o priveliște intensă. 

A fost prima persoană decedată la care „am lucrat”. Am spălat-o și îmbrăcat-o. În timpul toaletării mortuare i-a fost spălat sângele de pe piele, rănile i-au fost cusute, la fel și bucățile de trup dezmembrate. Mereu facem asta, cât putem de bine, când un cadavru nu este „drăguț” după moarte – ceva obișnuit după un accident sau suicid. E important pentru familii, ca să poată să-și ia rămas bun în pace. 

În 2015, fratele meu mai mare a murit. Avea 24 de ani, tot suicid. Am aflat vestea la telefon și am mers la el acasă împreună cu părinții și cu sora mea. După examinarea medicală, am putut în final să-l vedem. A fost foarte ciudat să-i văd trupul fără suflare. Nu l-am recunoscut. În astfel de momente, nu prea simți multe. Ești gol, într-o stare de șoc, nu asimilezi informația. Gândurile, întrebările, furia, dubiile… toate vin ulterior. Și nu dispar niciodată. Le cari cu tine, precum durerea. 

La finalul lui 2022, la șapte ani după moartea fratelui meu mai mare, a murit fratele meu mai mic. Era cu cinci ani mai mic ca mine și a murit după o luptă de zece luni cu cancerul de colon. A ales eutanasia. Am fost acolo când a plecat. S-a întâmplat acasă. Împreună cu tata am avut grijă de el. Câteva ore mai târziu a fost transportat la o casă funerară din apropiere. E ciudat fiindcă transportul ăsta l-a schimbat. Când era acasă încă arăta precum fratele pe care îl știam. Odată ajuns la casa funerară, a devenit brusc… un cadavru. Sufletul părea să fi dispărut, deja departe de corp. Dar asta nu m-a împiedicat să-mi iau rămas bun. L-am atins fiindcă este și va rămâne mereu fratele meu. 

În experiența mea, o persoană care moare după ce se luptă cu o boală, moare mai puțin „frumos” decât o persoană care moare de infarct. O persoană care moare într-un proces de deteriorare arată mai ponosit. Poate avea răni de la stat mult timp în pat sau poate fi foarte slabă. Medicamentele au și ele un efect asupra aspectului. Și nu trebuie să uităm că o persoană decedată e și subiectul gravității: mușchii se relaxează, gura se deschide, fața se lasă. 

În prezent, lucrez ca organizator de înmormântări. Am grijă în mod regulat de înmormântări pentru copii și tineri. Faptul că ajut oamenii să-și poată lua rămas bun e important și mă face să mă simt bine. 

În 2016, în timpul unui internship ca asistentă, am văzut pentru prima oară o persoană decedată. Aveam 17 ani și vorbeam cu un pacient în departamentul de chirurgie abdominală. Împărțea camera cu soția lui care era în grijă paliativă. Știam că va muri la un moment dat. În timpul acelei discuții mi-am dat seama că nu se mai mișcase de ceva vreme. La scurt timp după, a pornit alarma. I-am verificat pulsul și inima se oprise. Am chemat apoi celelalte asistente pentru ajutor. Mi-am ajutat după aceea colegii, dar nu-mi mai amintesc prea bine ce am simțit. Îmi amintesc doar să atmosfera era foarte „sobră”.

De atunci, am văzut multe persoane murind. În perioada cu Covid, am lucrat patru luni la terapie intensivă. Pot să număr pe degetele de la o mână oamenii care au supraviețuit. A fost greu, intens la nivel mental. Mi-a fost frică să nu mă infectez și să-mi pun familia în pericol. Dar pe de altă parte, am vrut să fac tot ce pot ca să ofer pacienților îngrijire adecvată. 

După o vreme, am început să nu mă mai întreb dacă o persoană va muri, ci mai degrabă când va muri. Trebuie să recunosc că m-am obișnuit cu asta, cu moartea. Empatia, umanitatea se estompează. Mi s-a părut foarte trist că multe persoane au murit fără familia aproape - măsurile luate în timpul pandemiei au fost foarte stricte legate de asta. 

Am fost martoră la decese „frumoase” și mai puțin frumoase. Am văzut și un pacient cum s-a înecat cu propriul sânge după ruptura unei artere pulmonare. A fost foarte sângeros. Munca mea la terapie intensivă a fost intensă, dar în același timp mi-a deschis ochii la o mulțime de lucruri. Acum știu că și oamenii tineri, sănătoși, atletici pot muri peste noapte. Moartea este nemiloasă. 

În 2018, am lucrat trei săptămâni în Georgia. Într-o seară, una dintrele fetele implicate în proiect a murit în somn. Era în camera de lângă mine, cu alte două colege. Avea 22 de ani. În seara aia, totul părea să fie bine: am băut câteva pahare, a fost grozav. Aparent, a cerut colegelor de cameră să cheme un medic sau pe mama ei fiindcă nu se simțea bine. Au crezut că poate era doar puțin beată. 

În toiul nopții, ne-a trezit una dintre fetele din camera ei. Murise în pat, era deja puțin învinețită și rece. Era foarte frig în munții georgieni, era un mediu foarte dur și ostil. Și asta a contribuit la atmosfera sinistră. Colegele mele au încercat să o resusciteze. Corpul ei încă se mișca, am crezut că s-ar putea să mai fie încă vie. Apoi, cei de pe ambulanță ne-au spus că era moartă de peste o oră. Avusese un atac de cord. Iar mișcările corpului pe care le puteam vedea erau convulsii. Ultima gură de aer care i-a ieșit din plămâni ne-a dat impresia greșită că încă era vie. 

La început am fost furioasă. Cum poate cineva să moară cu alte două persoane în cameră? Mi-a fost greu să înțeleg. Furia asta s-a transformat gradual într-o conștientizare: e ireversibilă. M-am simțit și vinovată față de părinții ei. Cred că de fapt vinovăția a depășit durerea. 

Acum sunt mult mai vigilentă când cineva îmi cere ajutorul. Nu-mi mai spun că „nu contează”. Fata aia abia făcuse 22 de ani. De atunci, am ales să-mi trăiesc viața în felul meu, știind că totul se poate termina dintr-o dată. Moartea nu mai este un concept vag și abstract. Înainte, obișnuiam să cred că viața se încheie și apoi, nu mai e nimic. De când am experimentat de-a aproape situația asta, cred că merge mai departe de atât. Și cu toate astea, încă mă tem de moarte. Mereu mi-a fost teamă de asta, experiența asta doar a înrăutățit lucrurile. 

Articolul a apărut inițial pe VICE Belgia.