Ce tre’ să înveți la școală în România ca să nu fie doar cimitirul adolescenței

Când eram în clasele primare profesorii au intrat în grevă. Conceptul mi-era străin, dar cele patru săptămâni de vacanță erau perfecte. Ani mai târziu am înțeles și de ce grevele sunt necesare, oricât de enervante ar fi pentru ceilalți. Ba chiar mă mir că profesorii nu fac câte una lunar.

Ai putea spune că n-am dreptate, că oricum au multe vacanțe, că fac bani din meditații sau că n-au cine știe ce performanță cu elevii. Uită-te la tine cum stai la guler alb și tricou polo la corporație și crezi că tot ce poate fi mai urât pe lume e că un coleg ți-a mâncat ciorbița adusă de acasă.

Am stat în școală 15 ani timp în care rareori am văzut profesori mulțumiți de bani sau sistem. Sigur, au fost acei profesori care făceau bani pe lângă – meditații, proiecte cu ONG-uri, consultanță sau chiar două joburi în același timp. E însă asta viață? Trăiești așa? 

Orice job ar trebui, prin salariul furnizat, să-ți susțină demnitatea ca să te poți gândi dacă tre’ să faci mai mult, pentru că vrei mai mult, sau e suficient să nu simți că hamsterizezi pentru supraviețuire în timp ce n-ai bani de tratat depresia.

Altfel spus, să facă grevă. E planificată pentru 22 mai 2023, de la ora 8, cu peste 150.000 de profesori și alți angajați în învățământ. Nu e ca și cum dacă majoritatea profesorilor se mulțumesc cu salarii de mizerie, crize de nervi de la părinți și sictirul elevilor sistemul se curăță de căpușe din minister, inspectorate și scaune de directori. După ce-și termină greva, poate se gândesc și la lista de mai jos. Și ei, dar mai ales ceilalți de deasupra lor. 

Apreciez enorm acea matematică prin care poți calcula viața. E pur și simplu senzațională, deși abia înțeleg 0,1% din ea. Partea proastă e că de-acolo începe disprețul față de ea. Nu calculezi kilul de roșii cu ea. Iubești sau urăști materia asta în funcție de două lucruri: a – cât de bun ești la ea și b – dacă vrei să o folosești într-un viitor job (de la inginer la astrofizician). 

Există și cealaltă matematică de care te cam lovești. E cea pentru care statistica ar fi doar colectă de cifră. E cea care-ți calculează de la prețul litrului de benzină și taxe la mersul bursei și tot felul de alte mecanisme economice. Nu e imposibilă, e doar dificil de înțeles. 

La o adică, procentele stau la baza sistemului financiar – dobândă, investiții pe termen scurt și lung, pensie, comisioane etc. La o adică, cu o bună parte din matematica asta îți poți face un job full time ca programator mid-to-high încă din liceu. 

Oh, nu, istoria reală. Da, bine, nu există „istorie reală”, că nu toată istoria a fost scrisă. Dar există suficiente documente despre cum au mers anumite momente istorice și care te pot inspira, motiva sau speria suficient cât să n-ajungi următorul dictator mustăcios al lumii.

Cel puțin în România e de lucrat. E deja știut că filmele istorice din vremea lui Ceaușescu falsificau istoria, dar nici materia care se predă la școală nu stă grozav la capitolul ăsta. Okay, poate că nu se minte pe față, ca înainte de ‘89, dar și omisiunile spun destul de multe. De exemplu, dacă te iei doar după ce găsești într-un manual de istorie de liceu, n-o să știi, de exemplu, că Biserica Ortodoxă Română a avut sclavi romi secole la rândul. Încă nu a recunoscut asta public.

Și să nu mai crezi că Octavian Goga era, așa, un scriitor mărunt, nu un extremist care voia să deporteze evreii în Madagascar și să fie îngropat cu svastica pe piept. Nu de alta, dar dacă nu știi istoria care s-a întâmplat pe bune, ci doar pe cea care-ți pompează sânge în vena naționalistă, o să crezi că perioada interbelică a fost cea mai tare epocă și o să le dai dreptate dubioșilor din AUR care-i transformă în martiri pe toți criminalii.

Istoricul Adrian Cioflâncă o spune suficient de clar: „[...] subiectul cel mai ocultat al istoriei moderne este, desigur, prezența evreilor. Există un munte de cărți din care nu afli că în România au existat sute de mii de evrei, care au pus umărul la dezvoltarea și apărarea țării.” În același timp, „partea ce mai scandaloasă ține de puținătatea și sărăcia intelectuală a discuțiilor despre Holocaust. Sunt facultăți de istorie în care subiectul este, în continuare, tabu. O gaură neagră.”

În timp ce lui Picasso i-a luat întreaga viață ca să deseneze ca un copil, eu așa am început și așa o să închei viața. D-aia am detestat ora de desen cu încercări de desen. Ca să nu mai zic de palmele peste ceafă luate la muzică. Cât despre religie – și nu doar cea ortodoxă! –, reprezintă o resursă excepțională când vine vorba de cultură.

Toate astea trebuie prezentate, predate și înțelese de elevi prin rolul lor în societate. Să vezi un Picasso și să vezi weird flex, but okay, să înțelegi de ce muzica sună așa cum sună sau ce rol au jucat bisericile de-a lungul timpului, în diverse societăți. Sigur, nu-i vorba de profunzime aici, e vorba doar de-a prezenta o imagine de ansamblu ca să nu rămâi doar cu mâzgăleli, cheia sol și Crezul. 

Nu visez la programa care să fie racordată la literatura contemporană, dar pot spera că unii profesori își vor face treaba pe baza programei, apoi vor dedica 15 minute unor discuții despre cărțile românești și internaționale din ultimii 15 ani. Câte o carte pe lună și tot e mai mult decât imensitatea nimicului din prezent. Și se scrie – mult și bine –, dar trebuie să se și citească.

Așa-numita literatură română din școală e mult prea departe (ca limbaj, înțelesuri și povești) de lumea unui elev de-acum. Nu ar trebui să însemne doar învățarea poeziilor și-a comentariilor, ci ar trebui să te învețe ce înseamnă să fii om, ce valori poți avea, cum văd alții lumea ca să-ți construiești tu imaginea asupra ei.

Literatura nu există fără istorie, geografie și artă. Dar acum e tratată drept maculatură și oamenii încă se mai miră că elevii o desconsideră.

Știi ce nu face educația sexuală? Nu-i învață pe copii cum să facă sex și nici nu-i îndeamnă să-și schimbe sexul. Știi ce face, în schimb? Îi ajută pe adolescenți să știe, printre altele, care-i faza cu infecțiile cu transmitere sexuală, care-s mijloacele de contracepție și poate, cine știe, în viitorul apropiat n-o să mai prindem fruntea clasamentului ăla european cu numărul de mame minore.

Educația sexuală există de zeci de ani în alte țări și, până acum, nu s-a auzit că ar fi pervertit pe nimeni. Iar dacă ești un părinte îngrijorat, gândește-o așa: dacă ție ți-e jenă să vorbești cu copilul tău despre sex, cine ar trebui s-o facă? Un profesor avizat, la școală, sau actorii din filmele porno? Nu de alta, dar n-ai vrea să bage doar capul, pentru că nu știe că n-are umeri. 

E o memă care rezumă bine ce zic aici: vor ăștia să ne dea să bem H2O ca să ne ucidă! 

Asta e chimia, e peste tot în jurul nostru – de la jumătatea de pill de la festival la alcool și produse de îngrijire. Biologia, nu mai zic, e în ficatul care se umflă de la alcool ca peștele balon, e în plămânii ăia în care poți să nici nu tragi, dar e și în erecția aia matinală. Iar fizica e în prize, telefoane, atmosferă și chiar în mașina care te duce beat acasă. 

Sigur, nu tre’ să fie chiar în zonele astea, dar sigur ar captiva mai mulți elevi decât cei care-s de-a dreptul vrăjiți – sunt convins! – că fasolea e dicotiledonată, că argintul are 47 numărul atomic sau cât mai e numărul lui Avogadro în educația de azi.

Economie, antreprenoriat și ce înseamnă banii, că tot vorbim de ei în contextul grevei. Și economia din liceu, ca restul materiilor, e călărită de teorii care n-au niciun sens în viața reală în care gramul are un preț când pleacă din Columbia și ajunge diluat la a suta parte cu un preț de-o sută de ori mai mare.

Cam asta e economia de care elevii chiar ar fi interesați, la pachet cu aia despre investiții și ce-i bursa asta, crypto și cum se fac banii în societate (la propriu – prin tipărire – și la figurat – prin capitalism). Sunt voci care plâng cu lacrimi de crocodil că tinerii adoră comunismul. Păi, îl adoră, că ce să și înțeleagă din capitalismul ăsta în care nici măcar nu înțeleg ce caută TVA pe-o notă de plată. 

Antreprenoriatul și economia cu totul vor fi marcate mereu, dar mereu, de șpăgi, corupție, furturi și învârteli. Ideea e însă să știi cum funcționează și, dacă vrei să te bagi în așa ceva, la ce să te aștepți. Cât despre economia mare, aia națională sau internațională, e o lume de aflat și niciun motiv să nu știi. 

Lista e scurtă: cum funcționează republica română – legi, instituții –, digital literacy ca tehnologia asta din jurul nostru să aibă un pic de înțeles, și valori care reprezintă ceva în societate. Știu, sunt cam vagi, dar sunt necesare. Poate astea ar pica la fel de bine și la dirigenție. Poate un curs secundar, lipit de școală. E, totodată, cel mai necesar subiect pentru viața modernă, dar și cel care-și găsește cel mai puțin locul. 

Lumea de mâine și mai ales România au nevoie de oameni cu păreri, personalitate, idei, care-și doresc – mai mult, mai bine, mai eficient. Țara asta are decenii întregi de produs elevi de tip dronă. Cu cât sunt mai mulți profesori care fac demersuri în direcția asta, cu atât vor fi niște foști elevi care să le aprecieze efortul peste ani și chiar să-l folosească în viața lor.

Multe dintre cele pe care le-am înșirat aici presupun vreo 15 minute de discutat, de transmis niște resurse, în fiecare oră. Astfel, programa e programă, definită de un minister care azi e, mâine nu mai, dar pe celelalte lecții de bun-simț și utilitate publică n-are nimeni monopol.