Fotografii cu viața la țară în Italia care-i la fel de grea ca-n România

În timpul pandemiei, unele sectoare au fost obligate să își încetinească activitatea, altele s-au oprit de tot. Dar baza piramidei alimentare nu s-a oprit niciodată, pentru că n-a fost posibil. Agricultorii și fermierii au rămas vigilenți și activi ca noi să avem ce pune pe masă într-o perioadă în care smartworking a devenit cuvântul nostru preferat.

În timpul carantinei, Giuseppe Laera, un fotograf de 28 de ani din Mottola, a observat chestia asta, și, cum a avut mult timp la dispoziție, a hotărât să documenteze zona rurală din Apulia. „Campus” e un proiect fotografic care investighează un teritoriu conectat cu anotimpurile, cât și locuitorii lui, tineri și bătrâni, care trăiesc încet într-o eră ultra-rapidă.

VICE: Bună, Giuseppe. Spune-mi cum s-au născut fotografiile astea.
Giuseppe Laera: Am călătorit mult de-a lungul vieții, dar am realizat că poți avea o mare satisfacție și dacă spui povestea unui teritoriu pe care îl cunoști într-un mod intim. De multe ori, trecem granițe ca să documentăm diversitatea oamenilor, dar nu observăm nenumăratele fațete ale biodiversității care se află chiar la noi acasă, sub ochii noștri. Biodiversitatea în cel mai larg sens: atât ca natură, cât și ca gen social. Am vrut să le fac dreptate acestor oameni care muncesc atât de mult fără să fie recunoscuți sau apreciați. Anul trecut m-am gândit și am realizat că bunica și bunicul au lucrat mereu la câmp. Părinții îmi povesteau mereu asta când treceam pe acolo. Cumva, am vrut să îmi cunosc și bunicii mai bine prin proiectul ăsta.

În paralel cu acest proiect foto, te-ai și mutat la țară o vreme. Cum ți-a afectat treaba asta proiectul?
Am realizat că cel mai bun mod de a prezenta zona rurală e să documentezi anotimpurile, pentru că munca la țară se împarte pe categorii: plantare, recoltare, înmulțire, procesare. Am vrut să arăt procesul de cultivare a roșiilor până când acestea sunt transformate în bulion, procesul de cultivare a măslinelor până când acestea ajung ulei.

Dacă aș fi locuit la oraș, n-aș fi reușit să înțeleg și să surprind toate lucrurile astea. Am putut observa liniștea și gesturile fermierilor. Dacă aș fi stat la oraș, n-aș fi știut niciodată că, de exemplu, în mai, se face furajul de vară. Pe parcursul proiectului, am realizat că e foarte greu, aproape imposibil, să trăiești din agricultură.

În ce sens e imposibil?
Am stat de vorbă cu oamenii ăștia și am realizat că e foarte complicat să ai o fermă, mai ales dacă e una mică. Trebuie să diversifici recoltele, să fii atent cum le crești ca să ai profit maxim și primești foarte puține ajutoare de la stat sau UE. Și nici nu ești protejat, decât dacă ai producție mare. Cu cât ai mai mult profit, cu atât ai mai multă protecție. Micii producători au trebuit să se adapteze, să muncească 365 de zile pe an. Trebuie să se lupte mereu cu paraziții care mănâncă recoltele. Dar n-am întâlnit niciodată oameni disperați că nu se descurcă. Erau obosiți, dar împliniți, împăcați cu ei.

Producțiile mari, mai ales în Apulia, sunt sinonime cu munca la negru. De ce nu ai inclus și asta în proiect?
Pentru că am vrut să arăt micii fermieri și meșteșugari, care sunt pe punctul de dispariție. Într-o societate hiperevoluată, am vrut să arăt comunitățile care rezistă în ciuda obstacolelor. Agricultura de aici e aceeași, și pentru tineri, și pentru vârstnici. Am vrut să arăt ceva pozitiv, dar nu zic că n-ar trebui să existe proiecte și despre munca la negru.

Mi-ai zis că, în acest proiect, te-a influențat cel mai mult Rino. Spune-mi despre Rino și oamenii pe care i-ai cunoscut.
Rino e un personaj principal din proiect. Un tip care are aceeași vârstă ca mine și și-a petrecut toată viața la țară. L-am cunoscut pentru că m-a ajutat să culeg măsline anul trecut și așa am aflat că e expert în toaletarea copacilor. Știe să le taie crengile astfel încât să aibă o recoltă cât mai bogată. Și e foarte respectat de oamenii din sat mai în vârstă decât el.

Rino întrupează un meșteșug uitat. M-a impresionat și domnul care a inventat un sistem de curgere nou pentru sucul de struguri, și doamnele care fac compost din clementinele stricate. Bătrâna Nannina care face bulion împreună cu familia. Tipul care tăia crengi dintr-un migdal înflorit și m-a rugat să nu-l fotografiez pentru că în popor se spune că aduce ghinion să tai un copac înflorit.

De ce ai ales numele de campus?
Vezi fotografia cu domnul ăsta de lângă vie? Nu știam cine e, dar mi-a plăcut cum arată și mi s-a părut că semăna cu un profesor care studia strugurii foarte atent. Apoi am aflat că era considerat expert în asta. După care am realizat că omul era expert pentru că a petrecut ore în șir făcând aceeași activitate. M-a învățat o grămadă de lucruri și am simțit că m-am întors înapoi la școală. „Campus” e o cercetare bazată pe documentarea învățăturilor vieții de la țară.