Cum e să-ți pierzi toți prietenii până la vârsta de 20 de ani

Deși pandemia a avut un efect profund asupra noastră, cu izolarea și distanțarea de oamenii dragi, singurătatea era pentru mulți o problemă și înainte de asta. În 2018, Marea Britanie a investit în funcție primul Ministru al Singurătății, iar în 2019, 27 de procente dintre tinerii americani spuneau că nu au deloc prieteni apropiați. 

Prieteniile și interacțiunile sociale sunt o nevoie de bază, iar cercetările arată că persoanele cu vârste între 16 și 25 de ani au o sănătate mintală mai bună și fac față stresului mai bine când au prieteni apropiați. Dar nu se vorbește prea des despre realitatea vieții unui tânăr fără prieteni, pentru că poate fi rușinos să recunoști că nu ai prieteni.

VICE a contactat Join Us – o organizație care facilitează întâlniri între tineri care se luptă cu singurătatea – care ne-a pus în legătură cu Miel, Emma și Olivia*, ca să vorbim cu ei despre ce înseamnă să fii tânăr și să nu ai niciun prieten și dacă merită să ceri ajutor.

Nimeni nu vorbește despre cât de greu poate fi să-ți faci prieteni. Mie îmi era jenă de asta în pubertate. Imaginea pe care o proiectezi la exterior e importantă și e cam penibil să nu ai prieteni. Mult timp, am simțit că sunt invizibil pentru tinerii de vârsta mea. Anul trecut, am împlinit 18 ani – tocmai mă mutasem la altă școală și am invitat câțiva colegi ca să-mi sărbătoresc ziua de naștere, dar n-a venit nimeni. Atunci am realizat că, dacă nu fac ceva, o să rămân singur pentru tot restul vieții.

Mereu mi-a fost greu să-mi fac prieteni. În generală era mai ok. Am făcut școala într-un orășel mic și aveam câțiva prieteni cu care petreceam timp după ore. Dar după vârsta de opt ani, am fost transferat la o școală specială – am fost diagnosticat cu PDD-NOS, o tulburare din spectrul autismului. Noua mea școală era într-un oraș la treizeci de kilometri depărtare. Eram similar cu colegii mei, dar totuși nu simțeam nicio conexiune cu vreunul dintre ei. Așa că n-am mai avut cu cine să petrec timp după cursuri. Nu prea am skilluri sociale, probabil din cauza autismului. Am încercat să-mi fac prieteni prin sporturi, dar mi-am dat seama destul de repede că nu mă omor după ele și nici nu sunt competitiv.

Când am ajuns la pubertate, mi s-a făcut dor de o prietenie adevărată. Voiam să descopăr lucruri, să merg prin baruri, să am aventuri. Simțeam o dorință puternică de a-mi extinde orizonturile, dar nu aveam cu cine să fac asta.

Cel mai greu mi-a fost în vacanțele de vară. Aveam tot timpul din lume să fac lucruri distractive, dar nu îndrăzneam să le fac singur. Așa că nu mai făceam nimic. Mi-a fost foarte greu și să depășesc momentele dificile. De exemplu, atunci când a murit un membru al familiei, mi-aș fi dorit să pot vorbi despre asta cu cineva din afara familiei.

De multe ori, vezi pe rețelele sociale oameni care par să aibă grupuri mari de prieteni. Treaba asta mă face gelos. M-am întrebat adesea dacă nu cumva sunt prea mare să-mi mai fac prieteni la vârsta mea. Uneori mi se pare că toți oamenii și-au găsit deja prietenii cu care vor s-o ardă până la sfârșitul vieții. Știu că sună dramatic.

După petrecerea eșuată de la vârsta de 18 ani, am hotărât să iau legătura cu Join Us. Citisem într-un ziar că ajută tinerii singuratici să se conecteze între ei. Inițial, mi-a fost greu să merg la o întâlnire, pentru că îmi era jenă. Dar chiar în prima seară, am făcut click cu cineva și, la un moment dat, a început să se formeze un grup de prieteni.

Acum ne simțim grozav împreună, ceea ce mi-a crescut enorm stima de sine. Anul acesta, pentru prima dată, am avut invitați super mișto de ziua mea. A fost o mare diferență față de anul trecut.

N-am avut niciodată mulți prieteni. În școala generală am avut o singură prietenă cu care stăteam după ore. Pe atunci nu mă deranja chestia asta, pentru că nu știam că poate fi și altfel. Dar la liceu a început să-mi fie greu.

Deja aveam o stimă de sine scăzută pentru că mă hărțuiseră colegii în școala generală. Hărțuirea s-a oprit în liceu, dar tot n-am reușit să-mi fac prieteni. Am schimbat școlile de câteva ori și de fiecare dată mi-a fost greu să-mi fac prieteni. Inițial, credeam că totul merge bine, dar apoi dădea cineva o petrecere și eu nu eram pe lista de invitați. Sau mai întrebam colegii dacă vor să facem ceva după ore și nimeni nu voia sau nu avea timp. După o vreme, a început să-mi fie jenă, așa că n-am mai încercat. Nu voiam să par insistentă.

Mereu invitam peste zece persoane la ziua mea, dar aveam noroc dacă apăreau trei. Îmi era greu mai ales în vacanțe. Știu că mergeam cu ai mei pe la prieteni de familie care aveau copii de vârsta mea, dar chiar și atunci, copiii nu mă lăsau să stau cu ei la masă, mă trimiteau cu părinții. 

Mult timp, am fost tristă că nu am prieteni. Am fost furioasă pe mine, mă simțeam stupid. Nu înțelegeam de ce toată lumea era în stare să-și facă prieteni și eu nu.

În adolescență, am observat că băieții au început să se dea pe lângă mine. Îmi doream atât de mult orice fel de companie, încât m-am pus în situații vulnerabile. La un moment dat, am fost agresată sexual de un băiat cu care m-am întâlnit. Am început să am tendințe suicidare și am fost trimisă la asociația olandeză pentru sănătate mintală GGZ. Acolo am fost diagnosticată cu sindrom de stres post-traumatic și depresie. Mi-au permis să mă recuperez acasă, sub supravegherea strictă alor mei. Aveam voie să merg la școală, dar îmi era monitorizată fiecare mișcare. Nu mai puteam face nimic singură.

Acum câteva luni s-a încheiat perioada de tratament și monitorizare. Am învățat atât de multe despre mine. Îmi e clar că trebuie să-mi îmbunătățesc stima de sine. Am hotărât să iau legătura cu Join Us și asta m-a ajutat mult de tot. M-au provocat să scot tot ce e mai bun din mine, dar am învățat și că nu trebuie să te agăți cu orice preț de prietenii care mai mult îți consumă energia decât să-ți ofere energie. Asta e greu când nu ai prea mulți prieteni, dar e foarte important.

Mereu am fost o persoană foarte socială. Am avut mulți prieteni în liceu și întotdeauna aveam cu cine să-mi petrec timpul. Dar după liceu, totul s-a schimbat.

Mă suprastimulez foarte repede și rămân fără energie. Prieteniile din liceu s-au format natural, dar s-au încheiat după ce am absolvit și nu mi-am mai văzut colegii zilnic. Deodată, trebuia să depun un efort mai mare ca să creez conexiuni cu alte persoane.

Aceste conexiuni nu s-au creat nici până azi – cel puțin nu în Olanda. Merg des în vacanță în Aruba și mi-am făcut prieteni acolo. Suntem foarte apropiați, ca o familie. Poate îmi e mai ușor pentru că sunt relaxată acolo. Mă seacă de energie să îmi fac prieteni în Olanda. Și, cum nu prea am multă energie, nici nu mai încerc.

Uneori am chef să mă plimb cu cineva sau să ies la băut, dar nu am cu cine. Vineri seară, de obicei beau singură o sticlă de vin și încerc să mă simt bine singură. În weekend e cel mai greu, pentru că am mult timp liber, dar n-am cu cine să-l petrec. Nu înțeleg, sunt o persoană socială și îmi doresc asta. De ce nu pot?

Vara, văd atâtea poze pe Instagram cu prieteni care merg în grupuri la festivaluri sau la terase. Pare că se distrează atât de mult și sunt geloasă. În momentele acelea, trebuie să-mi reamintesc că rețelele sociale nu sunt totuna cu viața reală. Din fericire, din cauza pandemiei, nu prea au fost poze de la festivaluri.

Din cauza carantinei, mi-a fost și mai greu să mă întâlnesc cu oamenii. Sunt foarte prudentă și nu m-am întâlnit cu nimeni luni de zile. Acum câteva luni, m-am gândit că o s-o iau razna dacă nu mă văd curând cu cineva. Așa am ajuns să contactez organizația Join Us.

Până acum, am întâlnit oameni doar prin sesiuni pe Zoom, dar tot m-au ajutat enorm. Am învățat că singurătatea nu e ceva rușinos. Am crezut mult timp că e ceva în neregulă cu mine, dar am cunoscut și alți tineri care suferă de singurătate și mi-am dat seama că există o grămadă de tineri drăguți și sociabili care au aceeași problemă ca mine

*Numele a fost schimbat.

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.