Filmele și serialele pe care le-ai ratat anul trecut și cu care merită să începi 2022

2021 a fost un an încărcat de filme, seriale și miniserii care, dintr-un motiv sau altul, au stârnit destul de multă vâlvă. Sigur, asta nu înseamnă obligatoriu că au fost și cele mai bune. Scandalul anului care tocmai a trecut a fost generat de o satiră Netflix despre sfârșitul lumii, așa că știi despre ce vorbesc. Ce-o să găsești mai jos nu e o listă a filmelor și serialelor care au rupt încasările în 2021, ci a celor care poate ți-au scăpat printre degete în timp ce-ți rezervai un bilet la noul Matrix. Sigur, ordinea și selecția sunt pur subiective.

În Pig, Nicolas Cage e un vânător de trufe care pornește în căutarea unui porc răpit. Când a apărut primul teaser, aș fi zis că e o altă excentricitate cu agitatul actor, dar, din fericire pentru toată lumea, e cu totul altceva. În locul ciudățeniei care ar fi putut să fie, Pig e o sublimă odisee despre dragoste și pierdere, una în care Cage face un rol neașteptat și emoționant. 

Ridley Scott a scos două filme anul ăsta, ambele generatoare de scandal. Dar nu despre House of Gucci o să vorbesc aici, ci despre The Last Duel, un fiasco total dacă iei în calcul încasările sub așteptări. De altfel, regizorul veteran a dat vina pe mileniali pentru asta. Soția unui cavaler respectat îl acuză pe un prieten bun de-ai acestuia de viol, iar de aici se ajunge la duel – povestea e un soi de Me Too în perioada medievală, ceea ce e și-un pic ironic dacă stai să te gândești că Matt Damon și Ben Affleck, care au contribuit la scenariu, dar și joacă, au avut parte de acuzații în viața reală pentru comentarii nepotrivite sau de abuz.

Adam Driver pare neobosit – de câțiva ani încoace îl vezi în mai toate filmele, de la Marriage Story la Star Wars și House of Gucci. Pentru Anette, un musical care încă din primele momente îți arată că e rezultatul unei munci extraordinare, își cântă singur replicile. Inclusiv într-o secvență care implică cunilingus, ceea ce nu-i puțin lucru. Filmul lui Leos Carax despre relația dintre un comediant cu glumele la el și o cântăreață de operă (interpretată de Marillon Cotillard) e poate prea emoționant pentru binele lui și prea spectaculos pentru gusturile altora, dar e de o mare performanță tehnică.

Rareori o să vezi așa o melodramă grandioasă, ciudată și suficient de îndrăzneață încât să arunce uneori înspre tine cu momente destul de inconfortabile.  

Lamb pornește de la o premisă ridicolă – un cuplu de fermieri scot din pântecele unei oi o creatură pe jumătate miel, pe jumătate om, dar coșmarul e gata pregătit și abia așteaptă să ia pe sus tot filmul. Regizorul Valdimar Jóhansson își ia inspirația din niște vise pe care le-a avut în copilărie (la rândul lor, originare din folclorul finlandez) și o distribuie în rolul mamei adoptive de monstruleț pe Noomi Rapace.

Lamb e suficient de minimalist încât nu are nevoie să explice prea multe, scopul lui e să arate și să dea naștere unei atmosfere dense și neliniștitoare.  

Julia Ducournau a devenit anul ăsta a doua regizoare care să primească Palme d’Or la festivalul de film de la Cannes. A reușit asta cu Titane, un body horror al cărei protagonistă are un accident de mașină în copilărie în urma căruia doctorii îi fixează o placă de titan pe craniu.

Ce se-ntâmplă după e un talmeș-balmeș din care nu-nțelegi mare lucru, dar care reușește să te șocheze la tot pasul – nu vezi chiar în fiecare zi secvențe de sex CU o mașină. Titane atinge tot felul de teme actuale și e clar de văzut, dar parcă tot mai bun e Raw, filmul ei de debut despre o studentă la facultatea de farmacie care-și dă seama că, deși vegetariană, îi cam place carnea de om.

Ai zice că după tona de bârfe, zecile de cărți biografice și ultimul sezon din The Crown, nu ai mai avea ce scoate din povestea Prințesei Diana, a mariajului ei nefericit și a morții sale tragice. Și totuși, cel mai recent film al lui Pablo Larraín, Spencer, e unul plin de grație. Kristen Stewart o interpretează pe Lady Di în ultimul Crăciun petrecut la palat, iar eleganța filmului vine dintr-o continuă observare a limbajului corporal al lui Stewart. 

E suficient să ridice ușor dintr-un umăr sau să încline într-o parte capul și impresia că o vezi pe însăși Diana e foarte puternică. Cu toate astea, scenaristul Steven Knight spunea că a încercat să-și imagineze disconfortul prințesei la palat ca pe un film horror. E un unghi interesant și, de altfel, perfect susținut de un lung șir de scene care evocă stresul ei teribil.    

Westernul ăsta neașteptat de plăcut, apărut parcă de nicăieri, miroase de la o poștă a Clint Eastwood, doar că aici asediul armat are loc într-o altă formă, după cum o să descoperi singur/ă destul de repede.

Henry (interpretat de Tim Blake Nelson), care nu-i chiar așa de bătrân cum spune titlul, e un pistolar care se vede nevoit să-și reactiveze vechile obiceiuri și îndemânări. De aici rezultă niște lupte care nu respectă regulile westernurilor clasice și în care morțile sunt destul de brutale și filmate explicit..

Dacă ar fi să arăt cu degetul spre serialul anului, pentru mine ar fi această adaptare a lui Barry Jenkins după un roman câștigător de Pulitzer. The Underground Railroad e, literalmente, un tren secret, construit sub pământ de generațiile de sclavi anterioare personajului central, Cora (interpretată de Thuso Mbedu). Rețeaua face legătura cu alte state și servește ca mijloc rapid de evadare de sub dominația stăpânilor de sclavi dinaintea Războiului Civil.

E întreținut de câțiva albi binevoitori, care au grijă să rămână un secret foarte bine ascuns de vânătorii de sclavi și oamenii în slujba cărora se află. Pentru aceștia din urmă e doar un mit. Toată suferința Corei și întreaga călătorie epică sunt strâns legate de această rețea, dar, mai ales, de ce o așteaptă la fiecare coborâre. Din această călătorie a Corei, plină de suferință și umilințe iese ceva ce-o să te miște profund. 

Poți să-l vezi pe Amazon Prime.

O gașcă de adolescenți încearcă să rezolve o serie de crime dubioase care au loc în orășelul lor de provincie de trei sute de ani. Știu, ai mai auzit povestea de o mie de ori. Atunci de ce menționez Fear Street? Pentru că în mulțimea de filme horror de calitate îndoielnică apărute recent, cu impresii de omagii, care mai de care mai rizibile, miniseria asta reușește să-și creeze propriul univers și nu duce lipsă de inteligență și mici detalii care se regăsesc în cele trei părți ale trilogiei.

Poți să-l vezi pe Netflix.

VOIR e un documentar în șase episoade despre dependenții de cinema și filmele care i-au înfiorat, uluit și schimbat. De la impresiile și trăirile pur personale venite din partea a două surori care obișnuiau să revadă obsesiv Jaws până la analize de personaje și tot felul de subtilități, VOIR e o vizionare obligatorie dacă ești cinefil, dar și dacă vrei să-nțelegi mai bine cum au ajuns filmele să aibă un rol atât de important în viața noastră.

Poți să-l vezi pe Netflix.

The North Water, o miniserie de cinci episoade, observă pe îndelete un grup de vânători de balene din epoca victoriană. Ar putea să te ducă cu gândul la o altă aventură maritimă, The Terror, dar dacă acolo aveai de-a face cu niște gentlemani nevoiți de împrejurări să se transforme în brute, aici ai în centrul atenției o brută care se transformă într-un dement dezlănțuit.

Interpretarea lui Collin Farrel, în rolul unui individ supraponderal, slinos și dibaci la vorbe, e absolut înspăimântătoare și rămâne cu tine multă vreme după ce-ai crede că ai uitat-o.  

Poți să-l vezi pe HBO GO.

Marty (jucat de Will Ferrell) și doctorul său psihiatru, Ike (jucat Paul Rudd), își dau reciproc viețile peste cap vreme de aproape 30 de ani în The Shrink Next Door inspirat, se pare, dintr-o poveste adevărată. Ferrell e excelent în rolul unui tălâmb credul și ușor de manipulat – e greu de imaginat pe altcineva în rolul lui Marty, iar Rudd, mereu cu o agendă ascunsă, e fantastic în rolul perfidului Dr. Ike. 

Poți să-l vezi pe Apple TV+.

Totul începe cu un accident aviatic în munți – avionul care transporta o echipă de fotbal feminin în anii ’90 se prăbușeste în pustietate. Serialul pare să-și joace toate cărțile încă din primul episod, și lasă prea puțin loc să mai surprindă cu ceva, orice, să mai poată evolua în vreun fel. Însă, dacă ai un pic de răbdare, lucrurile încep să se pună cu adevărat în mișcare după cel de-al patrulea episod, când secretele adolescentelor de-atunci întâlnesc temerile și reținerile femeilor de astăzi. 

Serialul se coase ușor – știi cine nu va supraviețui accidentului, rămâne să descoperi ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, în afara actelor de canibalism. N-aș fi zis asta după două-trei episoade, dar mi se pare cel mai interesant serial de anul ăsta

Poți să-l vezi pe Hulu.

Primul sezon din Chucky pare să trateze cu mai multă seriozitate mega cunoscuta franciză cu păpușa prin gura căreia înjură și blestemă Brad Dourif și care ți-a traumatizat copilăria. Probabil nu e un serial la care să revii în 2022, când se anunță sezonul doi, dar e plin de referințe la filmele cu Chucky și satisface și cele mai mofturoase gusturi în materie de scene gore.

Așadar, urâtul roșcovan e iar pe val, haosul reîncepe, iar distracția e garantată dacă păpușa ucigașă încă-ți mai zgândără nostalgia.

Am păstrat la final miniseria de trei episoade Time, marca BBC. Un deținut măcinat de vină (Sean Bean) și un temnicer (Stephen Graham) care trebuie să facă o alegere dificilă, dacă nu chiar imposibilă, își întretaie destinele într-un spațiu înconjurat de uși metalice, un spațiu dominat de țipete, amenințări, tensiuni aferente lipsei de libertate și zgomote surde de chei. Amândoi sunt uluitor de buni, în mod special Graham – aici, după cum îl vad, în cel mai bun rol al său de până acum.