5 filme care te fac să te gândești la ce fel de viață trăiești și cum să fie mai bună

Cu toții ne dorim să trăim o viață mai bună, dar avem viziuni diferite asupra subiectului.

Ce presupune o viață mai bună?

Grecii din Antichitate aveau un concept pentru asta: eudaimonia. În etica aristotelică se referă la o „viață bine trăită” care depășește ideea simplă de fericire, traducerea convențională a termenului grecesc antic. Potrivit lui Aristotel, fiecare lucru sau ființă umană are o funcție sau caracteristică unică care îl deosebește de toate celelalte. De exemplu, funcția caracteristică a ființelor umane e capacitatea lor de a raționa, iar o „viață bine trăită” ar consta în îndeplinirea acestei funcții, prin recurs la orice trăsături sau calități care să ne permite să îndeplinim cu brio acea funcție.

Dacă totul sună cam abstract și ești în pană de idei referitor la cum să pui eudaimonia în practică, internetul abundă în sfaturi și peste tot dai de gurus cu recomandări de la foarte generale la extrem de specifice. Sunt cele ca: Fii recunoscător pentru ce ai; Fă ceva semnificativ în fiecare zi;  Detașează-te de trecut și concentrează-te pe prezent; Scapă de obiceiurile proaste; Sau poate chiar o coffee enema zilnic, ar adauga Gwyneth Paltrow. În fine, le știi. 

Pe lângă sfaturile astea, care sunt, totuși, valorile esențiale care ne-ar putea transforma viața în mai bine?

Arta e mereu un punct bun de plecare pentru a ne ghida în demersul ăsta fiindcă, pragmatic, ăsta e motivul principal pentru care ne interesează.

Reflectând la ce filme am văzut la Veneția 2023, majoritatea prezintă diferite modalități de a trăi o viață mai bună și se remarcă prin personaje centrale cu o viziune atipică asupra lumii. Totodată, dau dovadă de ingeniozitate, iau decizii curajoase, au grijă de ceilalți, simt empatie și dorința de a oferi altora ceva din ei înșiși. 

Uite ce trăsături, calități și valori esențiale am găsit eu în filmele mele preferate de la acest festival.

Filmul îți cere să vezi lumea prin ochii unui copil, să trăiești fără prejudecăți, cu instinct de independență, autonomie și multă curiozitate, să fii mereu deschis să înveți chestii noi și să te dezvolți, mintal și emoțional

Ai văzut vreodată câini cu trup de rață? Sau porci cu cap de găină? Astea sunt câteva din experimentele științifice ale excentricului doctor Baxter, jucat extraordinar de Willem Dafoe, și un semn sigur că toate valorile sunt răsturnate în noul film al renumitului regizor grec care acum cinci ani a câștigat Marele Premiu al Juriului la Veneția cu The Favorite și care în 2023 a dat lovitura cu Poor Things – Leul de Aur pentru cel mai bun film. 

Tot cu unica Emma Stone în rolul principal, Poor Things recreează legenda lui Frankenstein având în centru de data asta un monstru sacru feminin, capodopera vieții doctorului Baxter. E vorba de o tânără adorabilă pe care acesta o salvează de la înec și o reanimă înlocuindu-i creierul decedat cu cel al pruncului ei nenăscut. Rezultă astfel o creatură care își este și mamă, și fiică în același timp. 

Mult umor derivă din premisa unei tinere încântătoare cu creierul unui copil care abia învață să vorbească. 

Într-o după-amiază, Bella ia un măr de pe masă și îi descoperă spontan o altă folosință când și-l plasează între fese și începe să-și maseze zonele erogene: „Bella descoperă fericită când vrea ea!”, exclamă ea în sintaxa ei ruptă.

Suntem în plină epocă victoriană, iar acțiunile Bellei sunt cu atât mai șocante.

Cu un libido debordant și un simț puternic al aventurii, Bella refuză o cerere tentantă în căsătorie și fuge în lume cu un avocat dubios, un dandy jucat admirabil de un Mark Ruffalo mustăcios și nestatornic.

O nebunie, ai spune tu, însă Bella își justifică acțiunea cu un raționament pe cât de copilăros, pe atât de paradoxal de logic. Ea trebuie să prioritizeze aventura, deoarece oferta în căsătorie poate aștepta! 

În curând Bella va învăța să citească, ceea ce o va face și mai amenințătoare pentru ego-ul masculin fragil. Ea întruchipează perfect conceptul lui Hegel – „Începutul filosofiei are loc acolo unde gândirea se manifestă liber, acolo unde ea nu este constrânsă a funcționa după criteriul obișnuinței și al impersonalului.”

Filmul pune accentul pe valoarea socială a libertății sexuale a femeilor. Eliberată de prejudecățile vremurilor ei, Bella se dezvoltă într-o direcție inedită, ea alege temporar prostituția („Femeile dețin propriile mijloace de producție!”) pe care o vede ca preferabilă dependenței de iubitul ei care a devenit între timp extrem de sâcâitor. 

Relația Bellei cu banii e la fel de spontană ca relația ei cu sexualitatea: banii trebuie dați fără ezitare celor săraci care au nevoie cu adevărat, cugetă ea cu tendințe clar anti-capitaliste. 

Un film feminist extrem de optimist, Poor Things sugerează prin recurs la absurd și paradox că majoritatea ființelor umane au capacitatea de a se schimba în bine și că progresul e posibil. Mai ales când gândirea liberă, independența și autonomia devin valori esențiale în viața unei femei.

E un film care îți arată că recompensa poate fi enormă dacă decizi să acționezi cu curaj și candoare, cu respect prin tratarea tuturor cu demnitate și onorarea individualității lor.

Valoarea esențială aici e dragostea, grijă profundă de tine și de ceilalți.

Filmul e povestea unei nopți extraordinare petrecute de Mimosa, o tânără obișnuită din Roma, care printr-un concurs special de împrejurări se trezește cu un rol de figurantă pe platoul unei mari producții hollywoodiene în Cinecitta în anii ‘50. E un superb coming of age care se desfășoară de-a lungul unei zile și nopți în care eroina, complet nepregătită, ajunge să trăiască clipe unice, dar și să învețe câteva lecții de viață destul de amare.

Pe culoarul studiourilor, Mimosa, care o așteaptă, de fapt, pe sora ei să iasă de la o audiție, se intersectează cu marea actriță care joacă rolul principal în filmul egiptean turnat acolo, Josephine Esperanto (jucată superb de Lily James) căreia nu prea îi iese o scenă cheie.

Extrem de vanitoasă și capricioasă, Josephine decide subit că vrea să o înlocuiască pe una din actrițe cu Mimosa pentru o scenă cheie cu cel mai important discurs al ei. Filmul, printr-o intersectare de priviri intense, te face să înțelegi imediat de ce: inocenta Mimosa exprimă în ochii ei o admirație fanatică pentru Josephine, care se hrănește efectiv cu asta, un dispozitiv care sugerează și rolul vital pe care îl joacă fanii pentru starurile celebre.

Prin admirația imensă cu care o privește, Mimosa o face pe Josephine ce vrea ea să fie.

Josephine se folosește de Mimosa, dar îi întoarce ulterior favoarea când o introduce unui grup de prieteni ca fiind o poetă suedeză celebră, un gest misterios și nesolicitat care pe Mimosa o lasă perplexă, însă cine e ea să o contrazică pe marea diva?

Aventurile nopții de neuitat care-ți amintesc de dolce vita iau un curs alunecos când Josephine, geloasă pe Mimosa care atrage interesul celorlalți și mai ales al actorului principal din film cu care Josephine flirtează, manipulează situația în favoarea ei și cu o mare cruzime o denunță indirect pe Mimosa cerându-i să recite una din celebrele ei poezii în fața celor adunați. 

Urmează o scenă copleșitoare, o tentativă ucigătoare de umilire, din care numai o reacție plină de candoare te poate scapă.

Pericolele care o pândesc pe Mimosa nu se opresc aici, lucru sugerat de un fapt real inserat în narațiune care face în mod repetat aluzie la moartea misterioasă a actriței Wilma Montesi. A fost descoperită pe o plajă lângă Roma, în apropierea faimoasei vile Capocotta. Acolo, mulți politicieni și oameni bogați din Roma mergeau la petreceri extrem de decadente. 

Posibilitatea ca Wilma să fi fost victima unei crime sexuale a condus la investigații prelungite ce s-au transformat într-un scandal în toată regula cu acuzații senzaționale de orgii sexuale și consum de droguri în societatea romană care a provocat demisia ministrului de externe al Italiei din acea perioadă. 

Wilma Montesi a devenit o figură publică, o martiră și eroină pentru toate tinerele care aspirau să-și îmbunătățească statutul în viață fără să piardă un anumit sentiment de demnitate morală.

Interesant, după noaptea de neuitat când Mimosa petrece și momente de pasiune romantică, ea părăsește vila în derivă și ajunge pe plaja unde Wilma și-a găsit sfârșitul. Cutremurată la vederea monumentului funerar ridicat în amintirea ei, Mimosa e salvată de la o soartă similară de un personaj benevol, un prieten cu rol de șofer al celebrităților, jucat de Willem Dafoe. El acționează oarecum ca un înger păzitor pentru Mimosa de la bun început. 

Imaginea finală a filmului e o metaforă perfectă care îți spune că orice pericol în viață poate fi depășit cu mult curaj și candoare.

Acest film exemplifică la modul cel mai generos valorile esențiale care ne ajută să trăim o viață mai bună: integritate – a fi cinstit și sincer cu tine însuți și cu ceilalți –, bunătate – tratarea celorlalți cu compasiune și înțelegere –, responsabilitate – asumarea consecințelor acțiunilor tale –, empatie – înțelegerea și împărtășirea sentimentelor celorlalți –, echilibru și o legătură intimă cu natura. 

Filmul e povestea lui Takumi și a fiicei lui Hana care trăiesc în Mizubiki, o comunitate de câteva mii de oameni undeva lângă Tokyo. Ritualurile zilnice (tăierea lemnelor pentru foc, colectarea apei de izvor pentru restaurantul local) sugerează un stil de viață simplu și simbioza cu mediul rural. 

Lucrurile se schimbă când firma Playmode decide să transforme un teren din împrejurimi în site de „glamping”. 

Hamaguchi a fost atras de ideea de glamping, spune el, pentru că „sunt urbaniștii care intră în natură și încearcă să aleagă convenabil ceea ce își doresc de la natură. Și am simțit că e o reflectare a societății noastre și a modului în care trăim.”

O mare parte din film e dedicată discuției dintre doi reprezentanți trimiși de compania Playmode ca să prezinte planurile de dezvoltare rezidenților, discuție din care reiese că respectiva corporație habar nu are de impactul asupra mediului înconjurător al cărui echilibru ar putea fi distrus de excitanta lor inițiativă. 

Takumi îi ajută să înțeleagă efectul dezvoltării asupra calității apei de izvor, un alt rezident e îngrijorat de potențialul de incendii necontrolabile, iar șeful satului vorbește despre echilibru și responsabilitate. 

Talentul lui Hamaguchi transformă discuția destul de banală într-o dramă extrem de captivantă. 

Contrar așteptărilor, cei doi reprezentanți corporatiști nu sunt complet lipsiți de inimă. Ei simt compasiune față de săteni și reflectă la motivul în care fac ceea ce fac pentru a-și câștiga existența, despre lipsa de satisfacție la jobul actual, dar și despre visurile de a evada la țară.

Totul pare a fi rezolvat la modul ideal când intervine finalul debusolant, a cărui semnificație e interpretabilă.

Filmul îți vorbește despre reziliență, capacitatea de a reveni din adversitate și despre nevoia vitală de a da un sens nobil vieții tale. Cu alte cuvinte, dacă treburile nu merg bine, reinventează-te.

Noul film al regizorului care te-a dat peste cap în anii ‘90 cu The Fifth Element e inspirat de un articol care a apărut în diverse reviste din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și România despre un copil abuzat de tatăl lui și forțat să trăiască într-o cușcă cu câini timp de cinci ani.

Filmul fascinează prin povestea lui Doug, interpretat incredibil de australianul Caleb Landry Jones, care întruchipează cu succes toată puterea și complexitatea personajului său, un proscris izgonit din familia lui la o vârstă fragedă și care nu doar că supraviețuiește traumei, dar și reușește să dea de aici un sens nou vieții sale.

Doug transformă o haită întreagă de câini în aliați loiali în lupta sa împotriva nedreptății, devenind un fel de Robin Hood care redistribuie resursele de la cei bogați către cei săraci. Într-o scenă fenomenală, Doug își antrenează armata patrupedă să comită un furt senzațional care sfidează realitatea, însă nu contează. Măiestria regizorului constă în a te face să crezi ce vezi pe ecran.

Filmul îți spune că pentru a trăi o viață mai bună, sau chiar pentru a-ți salva viața, puțin noroc nu strică niciodată.

Odată cu el, Woody Allen atinge borna de 50 de filme realizate în cariera lui. Acesta pare însă inițial o versiune nu foarte reușită, nici extrem de witty, pe temele sale preferate. 

Apare însă un plot point pe cât de imprevizibil (deoarece e foarte improbabil), pe atât de perfect, deoarece are sens pe deplin din perspectiva temei abordate, una dintre preferatele regizorului: rolul pe care îl joacă șansa, norocul, în viața noastră. Toată sala de la Veneția a aplaudat frenetic momentul ăsta.

Povestea e similară cu cea din Crimes and Misdemeanors și Match Point. E vorba de relații, căsătorie, adulter și… crimă transplantată de data asta într-un mediu francez de înaltă burghezie. 

Personajele cu intenții criminale sunt aproape un clișeu în filmele lui Woody Allen care te avertizează în mod repetat: oamenii obișnuiți comit crime. 

Cu alte cuvinte, niciodată nu poți fi îndeajuns de paranoic când încerci să conectezi legăturile lipsă dintr-o poveste suspectă. Martin Landau în Crimes and Misdemeanors e un criminal amator, și scapă cu asta. La fel și în Match Point. Ceea ce te face să te gândești: câți oameni ca ăștia există?

Principalii protagoniști din noul film sunt cuplul căsătorit format din Fanny, o galeristă, soțul ei mai în vârstă Jean și Alain, un tânăr boem, scriitor, care o curtează fermecător pe Fanny până când aceasta cedează și se înamorează iremediabil de el. Caracterizarea e concisă. Despre Jean aflăm că e un tip cu bani al cărui job e să-i facă pe oamenii bogați și mai bogați. E momentul în care devine oarecum antipatic. Allen te torturează însă o bună bucată din film, deoarece inițial șansa îi surâde acestui tip imund căruia îi ies pasențele prea bine. 

Noroc de mama lui Fanny, aparent paranoică, și prima care conectează idei disparate și suspectează că Jean e departe de a fi soțul ideal imaginat de Fanny.

Caracterizarea aici e la fel de schematică, Fanny apare extrem de naivă și credulă, pe când mama sa pare dezechilibrată mintal. Ca și cum când e vorba de femei nu există un middle ground. Dar nu pe asta se pune accentul, ci pe răsturnarea extraordinară de situație la care am făcut aluzie la început, și dovada concludentă că pentru a trăi o viață mai bună, sau pentru a scăpa cu viață, puțin noroc nu strică niciodată.