Am 97% şanse să fac cancer, dar tot îmi iubesc viața

Din boxele de afară se auzea Johnny Cash. Eu și fratele meu ne-am gândit că ar fi tare să punem „Ring of Fire” în timp ce oamenii plecau din biserică, dar am calculat prost și am pus-o la cimitir. Fix când îl coborau pe tata în groapă.

I went down to a burning ring of fire, went down down down and the flames got higher. And it burns burns burns that ring of fire, that ring of fire.

A fost groaznic, dar amuzant. Am râs cu lacrimi. Nu știam pe atunci că era doar prima înmormântare dintr-un șir.

Fratele meu Paul a fost atlet (la fel ca tata) și a ajuns la patruzeci de ani în formă (spre deosebire de tata). Dar, la vârsta de 42 de ani, Paul a fost diagnosticat cu cancer colorectal de gradul 4. Tata a fost diagnosticat cu cancer pancreatic de origine necunoscută și a murit într-o săptămână. Sperasem ca Paul s-o ducă mai mult, pentru că era tânăr și relativ în formă.

Când a fost diagnosticat, Paul a hotărât să participe la un test clinic pentru un nou medicament împotriva cancerului. Era destul de scump, dar persoanele din program aveau reducere și, dacă supraviețuiai după primul an de tratament, îl primeai gratis. Dacă îți prelungea viața, primeai și banii înapoi. Dacă nu, plăteai cu viața. Cam sinistru.

Nu și-a primit banii înapoi. A murit când eu eram în Edinburgh, așa că n-am apucat să văd cum a înnebunit. Nivelul de toxicitate de la medicamente îl făcuse furios și confuz. Partenera lui, care își pierduse partenerul anterior într-un accident de avion, și-a luat rămas bun de la el când el nu era în apele lui. Ultima oară când l-am văzut pe frate-miu, i-am curățat fisticul, pentru că el avea degetele prea sensibile de la chimioterapie și nu le putea folosi. Ne-am spart și ne-am uitat la Grand Designs. Când fuma iarbă, se simțea mai bine. Avea poftă de mâncare și simțeam că redevine el însuși. Până și maică-mea, care e catolică, credea atât de tare în puterea canabisului încât spunea mereu că ar cultiva planta pentru el dacă ar fi nevoie.

Paul mi-a cerut să-i înregistrez o piesă de la artistul nostru preferat și să i-o trimit înainte să moară. Dar am fost prea ocupată și n-am făcut-o. I-am cântat-o după moartea lui, ceea ce a fost cam inutil. Am dus o parte din cenușa lui la concert și am așezat-o în primul rând de scaune, ca o maniacă. Nu mă judeca – de unde știi că nu era tocmai cenușa de la ureche? Ce să zic, durerea te poate împinge să faci lucruri prostești.

Am 28 de ani. Sunt cu 15 ani mai tânără decât fratele meu, așa că încă am timp până își fac de cap genele noastre proaste. Doctorii și experții în genetică mă sfătuiesc să evit proteinele animale, mâncarea procesată, fumatul, stresul și alcoolul. Dar nu știm dacă toate astea o să ajute. Și bunica a avut cancer pancreatic, deci e o trăsătură puternică a familiei noastre – dar atât tata, cât și fratele meu, au murit atât de repede încât n-a fost timp pentru teste aprofundate. Asta înseamnă că nu putem face mai multe până când eu sau sora mea primim o veste proastă în urma unei colonoscopii. Așa că trăim cu speranță.

Sora mea e cu 13 ani mai mare decât mine. Are polipi precanceroși la stomac, ceea ce înseamnă că deocamdată sunt singura care nu prezintă urme de cancer. Din păcate pentru sora mea, are prea mulți polipi ca să îi poată scoate pe toți fără să îi sfâșie căptușeala stomacului. Trebuie să-i verifice în mod regulat și să îi scoată, rând pe rând, pe cei care devin periculoși.

Fiecare decizie despre ce introduc în corp e afectată de istoria familiei mele. Un doctor mi-a zis la un moment dat că am 97% să dezvolt cancer la stomac, colon, pancreas sau ovare. L-am întrebat ce aș putea face și mi-a zis: „Să-l detectezi la timp”.

„Îl detectezi și îl distrugi, și iar îl detectezi și iar îl distrugi.” Super.

Sunt destul de pozitivă. Mereu văd ce e mai bun în orice situație. Sunt ca un cățel. Din cauză că simt cancerul cum îmi suflă în ceafă, nu mă supăr de la mărunțișuri. Apreciez partea asta. Totuși, mă tem să mor tânără. Înainte să moară tata, am fost într-un incendiu. Am avut arsuri de gradul trei și a trebuit să învăț din nou să merg. E ciudat să faci asta. Ești sigur că știi cum, dar, după o lună în care am zăcut în pat, pe morfină, și m-am uitat la seriale, corpul pur și simplu refuza. E prima oară când am simțit că nu-mi pot controla corpul. De atunci, n-am simțit că suntem în aceeași echipă.

Vreau răspunsuri. Vreau să știu ce ar trebui să fac cu corpul și cu timpul meu. În curând o să merg la Centrul Familial pentru Cancer al Spitalului Royal Melbourne. Ei o să mă ajute să înțeleg mai bine riscurile cu ajutorul unei noi tehnologii. Vor încerca să testeze toate genele din ADN-ul fratelui meu.

Beau. N-ar trebui să fac asta, dar ai idee cât de greu e să alegi să trăiești la risc o viață care e aproape garantat scurtă sau să trăiești cât mai sănătos și să speri că va merita? E foarte greu. Mănânc organic și beau smoothie-uri cu turmeric, dar apoi îmi torn pe gât un pahar de whiskey. Trăiesc cu frica în sân. Mă sperie fiecare umflătură ciudată, fiecare durere de stomac, iar doctorii îmi spun să evit stresul. Îmi spun să mă duc mereu la control ca să-l detectez din timp. Merg la yoga, dar, în același timp, îmi spun că oricum o să mor tânără, așa că petrec ca nebuna și nu dorm. Pentru că vreau să ratez cât mai puține lucruri.

Poate că toată lumea ar trebui să trăiască așa, cu yoga dimineața și whiskey seara. Să nu rateze niciun apus în caz că e ultimul. Să facă sex cu vedeta aia care îi face avansuri de ceva vreme. Să profite de tot. Sau nu. Tu alegi.

Eu m-am apucat de comedie pentru că era cel mai înfricoșător lucru la care m-am putut gândi. Acum e un job pentru mine. E important să fac lucruri de care mă tem pentru că, dacă o să lupt cu cancerul într-o bună zi, va trebui să fiu pregătită. Așa că merg prin toată lumea și dau toți banii pe băuturi scumpe cu turmeric și pe whiskey. Urc pe scenă și cânt și spun povești despre viața mea tragică și râd. Trebuie să râzi. Frate-miu nu-și putea trage fermoarul la șliț din cauză că avea degetele prea sensibile de la chimioterapie, așa că uneori îi ieșea puța afară în public. Incredibil de frustrant, dar și amuzant. Asta este.

Viața e prea scurtă ca s-o iei în serios. Și prea scurtă ca s-o irosești. Eu sunt generoasă și curajoasă și speriată, dar și amabilă și insuportabil de pozitivă. E doar viață, n-ai ce-i face.

Ține-mi pumnii. Să ciocnim pentru o viață lungă. Sau măcar pentru vânarea cancerului fără pauză. Până îl distrug sau mă distruge el pe mine.