Am fost în Parlament să testez noile măsuri de securitate ale PSD-ului

E 27 iunie și azi se lasă cu moțiune de cenzură împotriva cabinetului Dăncilă. Șansele ca moțiunea să treacă sunt minime, așa cum am arătat aici. Totuși, mă prezint conștiincios la Parlament. Se anunță măsuri de securitate fără precedent și vreau să văd cu ochii mei cât de departe merge disperarea lui Dragnea și a acoliților săi. Au devenit mai paranoici ca oricând, văd dușmani paraleli peste tot. De exemplu, senatorul PSD Claudiu Manda arăta în urmă cu două zile că trăim vremuri atât de tulburi încât nici de o furculiță nu te mai poți apropia liniștit:

De altfel, când ajung la poarta dinspre Izvor a Parlamentului, observ primele indicii ale disperării. E plin de jandarmi care montează garduri, pregătind terenul pentru protestul anunțat de opoziție și activiști. Inclusiv curtea imperială a Parlamentului e ticsită astăzi cu oameni ai legii. Unul dintre ei mă ia tare, cu „un’ te duci”. Îi flutur legitimația de jurnalist acreditat și mă lasă-n pace.

În ochii lui citesc dezamăgirea, cine știe, poate ar fi preferat să mă ia la șuturi sau să-mi rupă capul. La intrarea ce dă spre Camera Deputaților dau de doi consilieri parlamentari ai USR-ului, Laurențiu Dincă și Ioana Lupea. Nu sunt lăsați să intre, deși Parlamentul e locul lor de muncă de cel puțin un an. De altfel, ca pedeapsă pentru protestul de săptămâna trecută, USR nu mai are voie să aducă invitați până la sfârșitul sesiunii parlamentare.

Eu sunt lăsat să-mi fac drum spre sala plenului, acreditările gazetărești încă mai înseamnă ceva. Rămâne de văzut pentru cât timp. Ajuns însă sus, la P1, observ că și jurnaliștii sunt supuși astăzi unui regim special. Pe holul principal din fața plenului, cameramanii sunt puși să stea într-un țarc galben, ca să nu-l mai microagreseze pe Tăriceanu cu aparatura lor indiscretă.

Holurile care fac legătura dintre Camera Deputaților și Senat au fost blocate la rândul lor cu niște benzi roșii, iar liftul de lângă biroul președintelui Camerei Deputaților poate fi folosit, de azi înainte, doar de parlamentari.

În timp ce pribegesc plictisit pe holul principal, de undeva răsare și deputatul Eugen Nicolicea, un jurist de calibru al PSD-ului. Jurnaliștii sar pe el cu microfoanele, să-l întrebe ce-i cu toate măsurile astea de securitate și de ce restricționează inclusiv accesul presei. Dă un răspuns tipic:

„Aveți grijă pe viitor de reacții. Dumneavoastră aveți jos la P toate dotările. Aveți tot ce vă trebuie acolo? Și dumneavoastră stați tolăniți aici, ca la autogară.”

De altfel, Nicolicea are aceeași atitudine autoritară și față de colegii săi, parlamentarii opoziției. Mai exact, a propus o modificare a Regulamentului Camerei prin care deputații care fac gălăgie în timp ce mai marii PSD vorbesc să fie evacuați din ședințele de plen și suspendați între 2 și 30 de zile lucrătoare. Ulterior am să aflu de la diverși parlamentari PNL că n-a avut nimeni de suferit și au putut scanda și flutura bannere fără niciun fel de probleme.

Oricum, dacă PSD îi sfidează pe toți cei care nu le cântă-n strună, am să-i sfidez și eu. Iau la rând toate barierele montate pe holuri, violez noile granițe cu nerușinare. Din loc în loc, pe holurile ce leagă Senatul și Camera Deputaților, au fost poziționați și niște domni ai serviciului de pază. Trec pe lângă ei cu legitimația de presă pitită pe sub tricou, ca să le testez vigilența. Mă iau instant la rost, așa că scot legitimația la vedere.

„Cartonaș roșu, ba nu, galben!”, mă dojenește părintește unul dintre ei, după care mă lasă să-mi văd liniștit de drum. Aparent, barierele sunt de formă, poți trece în continuare de ele dacă ești jurnalist.

Încurajat de câștigarea acestei prime bătălii, merg să testez și liftul de lângă biroul lui Dragnea. Câțiva metri mai încolo, un domn cu sacou milităresc lenevește indiferent pe un fotoliu de piele. Mă vede apropiindu-mă de lift, dar nu schițează niciun gest. Cea care mă trimite la plimbare e doamna liftieră. Degeaba-i spun că-s jurnalist și trebuie să ajung repede undeva, ordinele-s clare: doar aleșii neamului au voie să circule cu acest lift.

Puțin dezamăgit, merg să-mi înec amarul cu o cafea, în mini-restaurantul din apropierea sălii de plen. Acolo îl observ pe nimeni altul decât Nicolae Bacalbașa, victima unor huiduieli și îmbrânceli fără precedent în urmă cu o săptămână.

Mă așez neinvitat la masa lui și-l întreb dacă și-a mai revenit după sperietura trasă miercurea trecută. E ok, se simte mai degrabă scârbit decât speriat. Scârbit de cei care protestează și încalcă legea sub influența agenturilor. Când îl descos pe tema noilor măsuri de securitate din Parlament, mă lovește cu un răspuns deosebit de coerent:

„Îți dai seama cam ce au pățit șefii ăstora care sunt responsabili cu paza clădirii după povestea aia. Și atunci este scenariul românesc, hăis-cea. Vin din șanțul din dreapta în șanțul din stânga. Dar, din nou, omul de rând, clasa de mijloc - și eu fac parte din ea, din păcate nu m-am ajuns după o viață de muncă - nu are nimic de câștigat din scenariile astea. Toată lumea e privită cu suspiciune, pentru că la toți le e frică. Cel mai vinovat e ăla care, primul, a admis - din slăbiciune, din tot ce vrei, dintr-un oportunism - o primă demonstrație neaprobată, încălcând legea. Legile pot fi bune, proaste, dar trebuie respectate. În momentul în care nu mai respecți legea, oricare ar fi ea, ai luat-o pe calea pierzaniei.”

„Dar n-o fi luat-o și Dragnea pe calea pierzaniei?”, întreb eu retoric.

Îmi explică el vrute și nevrute despre Binom, protocoale, multinaționale (care, atenție, sunt agenți de influență americani!) și corectitudinea sistemului judiciar de dinainte de Revoluție, dar n-am timp de pierdut, așa că părăsesc cafeneaua.

Deja e trecut de 2, în plen se citește moțiunea de cenzură, iar mie mi-e foame. Merg la restaurantul rustic de la S1. Sala e aproape goală, doar 2-3 parlamentari dezinteresați de soarta moțiunii iau masa aici. Mă înarmez cu furculiță, cuțit și o porție generoasă de cartofi prăjiți cu piept de pui. Parlamentarii prezenți nu par deloc intimidați de arsenalul meu. Alarmismul lui Manda n-a dat roade.

Sătul după o masă copioasă, dar și sătul să tot hoinăresc pe holuri fără să mă întrebe nimeni de sănătate, merg și eu în plen, să văd cum decurge dezbaterea. Iau o scobitoare cu mine, să văd dacă par mai periculos cu ea în colțul gurii. Nada. Legitimația de jurnalist ce-mi atârnă la gât anulează orice tentativă de a fi intimidant.

Mă așez nestingherit pe scaunele din spate ale săli de plen. În fața mea, un deputat PSD de Suceava, Havrici Emanuel Iuliu, citește Revista Sinteza, o publicație „de cultură și gândire strategică”. S-a oprit asupra unui articol intitulat „Nativii digitali și guvernarea de mâine”. Încerc să-l citesc șobolănește deodată cu el, dar mă ia somnul, așa că renunț.

Câteva rânduri mai în față îl observ pe „PSD-istul bun”, Petre Florin Manole. Îl agresez nițel cu niște sms-uri prin care încerc să-l conving să voteze moțiunea opoziției. Nu prea-mi iese. Ar fi fost afrontul suprem la adresa coaliției PSD-ALDE. Dacă aș fi reușit, probabil mai marii coaliției ar fi născocit o nouă măsură de securitate anti-jurnaliști: fără telefoane în Parlament. „Gândiți-vă cât damage poți face cu niște mesaje!”, s-ar fi lamentat Manda la Antena 3.

În mod surprinzător, moțiunea nu strânge suficiente voturi. Liviu Dragnea rămâne șeful executivului. Pardon, Viorica Dăncilă. Iar eu plec teafăr din Parlament, după o zi care a fost mai puțin interesantă decât se anunțase. Presa e încă în siguranță, în ciuda machoismelor disperate debitate în spațiul public de mai marii PSD-ului.