Stau cu trei tipi gay în aceeași casă și le ascund asta rudelor homofobe din România

Suntem patru persoane în apartament, eu și trei tipi gay. Toți avem în jur de 20 și ceva de ani și am venit din diferite colțuri ale lumii la facultate în Marea Britanie, cu excepția lui Sam, singurul englez din casă. Ceilalți doi sunt din Italia și Brazilia, așa că e un apartament destul de divers și te simți chiar confortabil când știi că nu ești singura persoană departe de casă. 

Contactul meu cu lumea LGBT a fost complet inexistent până să mă mut la studii în Londra. În România, nu cunoșteam pe nimeni din comunitate și nici nu era un subiect discutat la școală sau facultate, așa că nu cred că puteai fi foarte deschis în privința sexualității. 

Cum în capitala britanică chiriile pentru o cameră de opt metri pătrați pot ajunge cât unele penthouse-uri din București, a trebuit să-mi caut colegi de apartament pe internet, o practică foarte răspândită dacă vrei să stai măcar la o oră de universitate și să nu mănânci doar supă la plic când ți s-a epuizat rezerva de conserve trimise de ai tăi. 

Eu a trebuit să încep să caut un apartament în 2019, când apelurile pe Zoom și Skype încă nu erau o parte integrantă a vieții și, implicit, era destul de greu să găsesc un loc în condițiile în care nu foarte mulți oameni erau dispuși să aibă vizionări online. Parcursul era, în linii mari, similar: intram pe diverse site-uri imobiliare și îi contactam în privat pe cei care care aveau o cameră liberă, apoi urmau interviuri online în care speram să nu dau de dubioși.

Tot procesul a durat cam o lună și baia proprie sărea din schemă. Pentru o cameră cu pat dublu, prețurile treceau de 700-800 de lire, așa că a trebuit să caut camere mai mici care au fost, probabil, spații de depozitat în alte vremuri. Bugetul nu era deloc generos, mai ales în perioada aia de început. La început mă ajutau ai mei cu banii, dar dincolo de-a supraviețui nu-mi permiteam într-o lună mai mult de o ieșire în oraș. După un timp, m-am angajat ca jurnalistă pentru o publicație financiară anostă care îmi taie orice chef de viață. Îmi permite măcar să rămân cu destui bani la final de lună, încât să am un cont separat pentru economii. 

Nu credeam că voi ajunge să fiu singura persoană hetero dintr-un apartament cu trei colegi gay și spun asta pentru că nu mă așteptam să mă aleagă pe mine. Ce-i drept, am aflat mai târziu ca nici ei nu voiau să locuiască cu mine. Inițial, un tip norvegian le-a promis că ia camera, dar s-a răzgândit pe ultima sută de metri – s-a hotărât să se mute cu iubitul lui, așa că trebuiau să găsească un înlocuitor de pe-o zi pe alta.

Pentru o cameră cât magazia bunicii plătesc șase sute de lire. Apoi, independent de spațiu, e relația cu colegii de apartament, care devine foarte importantă dacă nu vrei să te simți ca un străin în propria casă.

M-am bucurat însă de sprijin din partea lor, în sensul că au făcut tot posibilul să mă integreze în viața lor, asta și pentru că știau că abia m-am mutat într-o țară străină. Și chiar dacă eram singura fată din grupul lor de prieteni care ieșea în baruri gay vinerea, nu m-au făcut niciodată să mă simt de parcă era ceva straniu în legătură cu asta. 

Pe plaiurile mioritice, la peste 2 400 de kilometri distanță, situația nu era văzută cu aceeași lipsă de prejudecăți. Personal n-am avut accese de homofobie în trecut, dar îmi amintesc clar cum unii colegi de liceu ridiculizau mereu ideea unei relații homosexuale, iar rudele oricum credeau că oamenii care fac parte din lumea LGBT au probleme la cap. 

Când le-am zis alor mei cu cine urma să stau nu am putut să-mi dau seama dacă erau dezamăgiți, îngrijorați, surprinși sau toate la un loc. Nu am vorbit foarte mult despre asta la momentul respectiv, dar cred că, de fapt, erau destul de stânjeniți, altfel nu s-ar fi gândit să-i mintă pe toți din jur. Mai mult, când abia m-am mutat, îmi tot spuneau să nu „stau prea mult pe lângă ei”, de parcă a fi gay ar fi fost vreo boală care se lua sau de parcă orice orientare sexuală diferită de cea hetero venea la pachet cu HIV, pe care probabil îl luai din aer sau de pe colacul de toaletă în viziunea lor. 

Pentru toți cei cu care părinții mei vorbesc despre mine, Sam a ajuns să fie cunoscut drept Samantha, iar ceilalți doi colegi să fie „colege”. Nu pot să-mi învinuiesc părinții, amândoi trecuți de 50 de ani, pentru că nici eu nu știu cum aș fi putut să vorbesc deschis despre asta când veneam acasă – ei probabil nu voiau să fie făcuți de rușine sau ceva din sfera asta și nici nu voiau să-și complice viața cu întrebări constante din partea bunicilor, mătușilor și altor rude. Deși toți locuiesc în zone urbane, unele lucruri sunt imposibil de abordat când ai avut o educație creștin-ortodoxă și ai un altar în miniatură în casă.

În timp, a trebuit să perfecționez și eu minciuna ca să fiu sigură că toată lumea de acasă avea aceleași informații, iar dacă suna telefonul, colegii știau că trebuie să facă liniște, cunoșteau situația și nu mă învinuiau. Nu li s-a părut ceva ieșit din comun să mint din moment ce și ei și-au mințit apropiații foarte mult timp. Unul dintre ei încă nu a spus nimănui de acasă că el și prietenii lui sunt gay, deoarece există riscul să fie dezmoștenit sau să nu-l accepte. 

Eu mă simțeam însă vinovată de fiecare dată. Știam că atitudinea homofobă nu se va schimba dacă nu fac ceva care să încurajeze asta, mai ales când argumentele se bazau pe viața mea de zi cu zi. 

Lucrurile n-au rămas însă cum le-am descris mai sus. Un an mai târziu, părinții și-au dat seama că sprijinul pe care mi l-au oferit colegii a fost printre singurele lucruri care mă motivau să mă ridic din pat în pandemie, mai ales în starea de urgență, când nu aveai voie să ieși din casă decât până la supermarket.

Au conștientizat și că, în timpul petrecut cu ei, nu mi-am schimbat orientarea sexuală și nici n-am luat HIV – probabil că și asta i-a mai liniștit. Mai mult, au ajuns să își schimbe părerea și să nu îi mai perceapă ca fiind atât de diferiți. Acum chiar mă întreabă și de ei de fiecare dată când vorbim sau îmi spun să le transmit salutări.

Admit însă că există și părți un pic mai compromițătoare despre care ai mei nu au aflat niciodată – scopul meu era până la urmă să îi fac să-mi accepte colegii, nu să le dau apă la moară pentru alte discuții sau coșmaruri. De când cu pandemia, au mai fost câteva momente în care mă întorceam vinerea acasă, unde găseam 30 de tipi gay la bustul gol în sufragerie și alți trei în baie, care fredonau melodiile Shakirei între reprize de ketamină. În seri de genul încercam să stau cât mai departe de ei și mă rugam să nu iau Covid, căci ăsta chiar se ia din aer. În final s-au potolit când chiar m-am îmbolnăvit și s-au impus restricții mai serioase.

Am prins viața în apartament și în timpul celei mai dificile perioade cunoscute generației mele: pandemia. Perioada stării de urgență a fost destul de stresantă mai ales că, până la ea, nu eram aproape niciodată toți acasă în același timp. Dintr-o dată, să fim împreună 24/7 a fost o provocare. Bineînțeles că fiecare a mai adus prieteni în vizită, un alt subiect dificil când încerci să fii responsabil și să nu intri în contact cu prea mulți oameni. 

Pe prietenul meu l-au acceptat însă destul de repede – cam prea repede. Unul dintre colegi era chiar atras de el și încerca să-mi bage în cap că poate e, totuși, bisexual. Unii bărbați și-ar simți propria masculinitate amenințată de așa o presupunere, dar el a râs și a luat-o ca pe un compliment.

În cazul prietenilor mei din România, ei n-au nicio treabă când vine vorba de colegii mei și nu s-ar simți incomod să vină în vizită. Cât despre ai mei, i-am lăsat, totuși, în ritmul lor, fiindcă cel mai important lucru pe care l-am învățat de la tipii ăștia este că toleranța nu trebuie forțată, ci sugerată treptat și cu răbdare, fără a-i reproșa cuiva că nu e deschis la minte. Pare să funcționeze și sper ca în curând să se simtă îndeajuns de confortabil încât să le spună și altora adevărul.

Cât despre mine, perioada în care am împărțit apartamentul cu ei m-a ajutat cumva, într-un mod ciudat, să-mi cresc stima de sine. Sunt foarte protectivi și se comportă ca frații pe care nu i-am avut niciodată – de la a-mi da sfaturi în relații la a-mi critica gusturile vestimentare. Am ajuns să fim foarte apropiați și să simt că îmi duc grija. Și am mai învățat ceva, care vine ca o recomandare pentru fetele care vor să iasă în oraș fără să fie pipăite și, eventual, agresate de bărbați hetero: cluburile gay. Am descoperit că multe femei aleg să facă asta pe aici și motivele, ei bine, sunt destul de evidente.