Cum m-am însurat cu iubitul meu în Marea Britanie, pentru că-n România încă suntem în Evul Mediu

Înainte să mă însor pe bune, am vrut s-o fac odată pentru bani. Eram la o terasă cu niște prietene și, după câteva pahare, ne-a lovit o idee care la momentul ăla ni s-a părut senzațională: să mă însor cu una dintre ele să strângem bani de vacanțe. Eu sunt gay, așa că toată familia ar fi cotizat în mod excepțional la o asemenea turnură de situație. Ea a fost la zeci de nunți, așa că avea un bazin serios de invitați care ar fi trebuit să-i întoarcă felicitările, casa de piatră și, desigur, plicul. Am continuat seara făcându-ne planuri, liste de invitați, căutând rochii și costume. Ne-am entuziasmat atât tare, încât dacă am fi fost în Las Vegas probabil ne-am fi luat atunci. A doua zi ne-am mai pleoștit, dar când ne mai prindeam la un pahar ni se părea în continuare o idee bună.

Pe atunci, adică acum câțiva ani, toată treaba cu nunta mi se părea doar un exercițiu un pic prăfuit și, pe alocuri, sinistru, căruia nu îi înțelegeam nici rostul (în afară de cel financiar), nici miza. Mi se părea că cei care se căsătoreau se încăpățânau să nu vadă anacronismul gestului și prin asta, perpetuau un concept în numele căruia mi se părea că se duc prea multe lupte periculoase: familia tradițională. De focul familiei tradiționale, homosexualii trebuie să se iubească doar între patru pereți, de focul familiei, femeile n-au avut drepturi politice, și, chiar și acum, unii cred că n-ar trebui să aibă drepturi reproductive. Tot de focul familiei, copiii nu trebuie să afle de la școală despre corpul lor și că în câțiva ani o să facă sex. 

Ce s-a schimbat între timp? În primul rând, eu. Când mi-am dat seama ce-i cu mine și că-s diferit, pe la 16-17 ani, a fost reconfortant să știu că fac parte dintr-o comunitate. Mai ales dintr-una care nu se mai află în ilegalitate. Dar chiar dacă ce simțeam era tolerat legal, comunitatea era, de cele mai multe ori, împinsă la marginea societății: trebuia să trăim și să ne iubim underground. Asta era permis. 

Ziceam că m-am schimbat pentru că, între timp, mi-am dat seama că e greșit să mă mulțumesc cu firimituri: cu faptul că familia e ok cu mine, că prietenii sau colegii mă acceptă, că unii mă iubesc pentru cine sunt. Am ajuns să mă simt inconfortabil să fac parte dintr-o comunitate tolerată. Mi s-a urcat la cap, cum s-ar zice. Nu peste noapte, ci cu fiecare drept cucerit, mi-am dat seama că nu vreau să mai accept decât exact ce mi se cuvine: drepturi egale cu ale tuturor.

Am început să văd instituția asta a căsătoriei total diferit decât o vedeam atunci pe terasă, printre pahare cu vin rosé. Nu-mi trebuia neapărat, dar mă enerva ideea că nu pot beneficia de ea. Mi-am dat seama însă că-mi trebuie când l-am cunoscut pe actualul meu soț, pentru că simțeam nevoia ca relația noastră să fie văzută, tratată și respectată că orice altă relație pe care statul o recunoaște. Nu mi-era de-ajuns că mama, tata, frate-meu, prietenii apropiați sau mai puțin apropiați se bucurau pentru mine și pentru relația noastră. Voiam tot pachetul: să nu permit nimănui, om sau instituție, să pună la îndoială autenticitatea sentimentelor noastre. 

Mi-am mai dat seama și că în instituția căsătoriei stă o putere senzațională: arată atât celui cu care te căsătorești, cât și lumii întregi, că treaba e serioasă. O securizează și închide gura celorlalți. Strigătura aia cu „cine are ceva de zis să zică acum sau să tacă pe vecie“ nu e tocmai degeaba, pentru că fix așa e: căsătoria diferențiază (oricât ne place sau nu să o recunoaștem) o relație de altele și asta măcar prin gradul de asumare care crește odată cu cei doi „da“ ziși pe rând.

Cu Adi, soțul meu, am știut că vreau să mă însor probabil după câteva luni. De fapt, de când l-am văzut prima oară m-am gândit că aș vrea să-l văd cât mai des. Și așa a și fost, ne-am văzut atât de des până când ni s-a părut imposibil să stăm separați. Iar pandemia ne-a confirmat asta. Probabil că ce m-a făcut să vreau să fac pentru relația cu el mai multe decât ce am făcut pentru restul relațiilor a fost că niciodată nu m-am gândit: „Pff, ce bine mi-ar prinde niște timp doar pentru mine“. Și știam că, după ce ne-am mutat împreună, după ce ne-am pus finanțele în comun, după ce am adoptat un motan, mai mult pentru relația noastră însemna căsătoria.

Nu-mi aduc aminte exact contextul în care am discutat prima oară despre asta, dar cred că eram tot cu niște prieteni și vorbeam pe tema căsătoriei, iar când am rămas doar noi doi, ne-am uitat unul la altul, am zâmbit și ne-am zis că ar trebui să o facem. Măcar și pentru că pe parcursul discuției am avut amândoi sentimentul că nimeni care participase la discuție nu își pusese problema măcar că am putea fi doi candidați eligibili. Asta ne-a impulsionat și cumva, asta a fost cererea noastră reciprocă în căsătorie. 

Simțeam amândoi că vrem să mai fim mai mult decât o altă relație pentru celălalt. Mă enerva să aud acel „Și? Cum vă mai merge? Cum vă înțelegeți?“. Ceea ce ne-a mânat în luptă a fost faptul că amândoi am simțit că oamenii din jurul nostru nu ne tratau relația cum ar fi trebuit. Nu vreau să fiu înțeles greșit, familia și restul oamenilor din jurul nostru ne-au sprijnit foarte mult, doar că nu aveau exersat mușchiul care să-i facă să se uite la o familie formată din doi bărbați că la orice altă familie. 

Chiar dacă am avut grijă să ne înconjurăm de oameni absolut minunați, vedeam cum ne privesc ca pe o cvasifamilie, ca o iubire de mâna a doua. Și asta mi s-a părut inacceptabil. Așa că ne-am zis să ne căsătorim, să împingem un pic lucrurile spre un firesc cu care și ceilalți să poată să rezoneze, chiar dacă asta n-o să ne rezolve și celălalte probleme cu care ne confruntăm: că nu ne putem cumpăra o casă împreună, că nu ne vom moșteni unul pe altul sau că nu ne putem vizita la spital când suntem bolnavi.

Știam că există o șansă să ne putem căsători în Marea Britanie pentru că părinții mei locuiesc acolo, locuisem și eu o perioadă și obținusem rezidență permanentă, iar asta urma să ne ușureze mult procesul. Înainte de Brexit, toți cei care aveau o formă de rezidență se puteau căsători dacă și partenerul avea domiciliul în insulă. Așa că am rezolvat cu domiciliul lui Adi (socrii au fost mai mult decât bucuroși să-l primească și în acte în casa lor), iar în ianuarie 2020, când eram într-o vizită, ne-am depus actele și am ales o zi în vară pentru nuntă. 

Cum nici noi nu știam că o să urmeze o pandemie, ne făcuserăm planuri cu zeci de prieteni care veneau în Marea Britanie, am fost chiar să vedem o locație pe malul oceanului. În fine, ne luase valul un pic. Doar că singurul val care ne-a luat a fost cel al numărului crescând al cazurilor de Covid. Dintr-odată, totul părea aproape imposibil: nu mai erau zboruri, nunțile nu se mai țineau etc. 

Totul s-a terminat cu bine, dar cu greu: în săptămâna în care aveam programată nunta, au fost reluate ceremoniile, am găsit un zbor din Ungaria (ca prin farmec, n-a trebuit să stăm în carantină acolo), am stat în carantină în Marea Britanie, am ieșit fix în ziua nunții și ne-am căsătorit. Din păcate, într-un format extrem de restrâns, cu ai mei și câțiva prieteni care locuiau acolo (deși pe Zoom era lume multă).

Toată experiența ceremoniei a fost ca un drog incredibil de puternic, doar că eram foarte conștient. Recomand.

A funcționat? Absolut. Bunica mea a plâns online la nuntă, deși până atunci n-a plâns de bucuria relației noastre, neamurile homofobe m-au felicitat, am simțit o schimbare în toate interacțiunile dintre ceilalți și relația noastră: o uimire care s-a transformat armonios în acceptare, și chiar bucurie.

Evident că ce am făcut e și un gest politic. Nu există niciun motiv bine întemeiat pentru interzicerea căsătoriei noastre în România. Nu există niciun motiv pentru care unele familii au dreptul să se căsătorească, iar altele nu. Până la urmă, toate familiile își doresc același lucru, să fie în siguranță. Ăsta e și motivul pentru care, alături de alte familii de același sex, și cu ajutorul celor de la Asociația Accept, am dat statul român în judecată la CEDO pentru că nu oferă nicio formă de recunoaștere legală a familiilor noastre. 

Decizia CEDO urmează, dar indiferent de rezultat, noi tot căsătoriți rămânem. Poate nu în România, dar în afara granițelor și în ochii și inimile celor care ne sunt aproape, da. Oricât s-ar încăpățâna unii să se opună, am vești proaste pentru ei: noi doi suntem o familie și vom rămâne căsătoriți, indiferent de ce simt ei.

Și pentru că am auzit ‘nșpe mii de păreri legate de căsătoriile homosexuale, am niște vești pentru tine (da, mă uit și la voi, Marcel Ciolacu și Rareș Bogdan): nu prea contează părerea ta. Nu faci decât să rănești niște persoane care ajung să se simtă cetățeni de mâna a doua și să dai apă la moară unor politicieni fricoși sau homofobi. La finalul zilei, plătesc taxe că și tine și am fix aceleași drepturi. Cu niciunul mai puțin. Scrie și în Constituție. Și asta se va rezolva la un moment dat, pentru că așa e legal.

Și dacă mai crezi că statul ar trebui să fie atent la părerile majorității, mai am niște vești: statul e garantul Constituției, nu al părerilor tale. Și oricum, e un joc periculos ăsta al tiraniei majorităților, pentru că nu știi pe unde te poartă soarta și ajungi în partea aia minoritară și atunci nu mai e distractiv deloc. 

În plus, nu prea e democrație dacă drepturile tuturor cetățenilor nu sunt egale. 

M-am căsătorit în același an în care părinții mei au divorțat. Știu cât de greu ne-a fost mie și soțului meu să acceptăm că merităm să facem parte din instituția asta și mai știu și cât de greu le-a fost părinților mei să renunțe la ea. Mă bucur și pentru noi, și pentru ei, pentru că toți patru am reușit să depășim niște obstacole care nici măcar nu existau. Ce vremuri bune să fim în viață, totuși.